Pe parcursul evoluției individuale a antrenorilor, a celor care activează într-o ramură sportivă, vor exista mereu momente de cumpănă, în care aceștia vor căuta răspunsuri la o serie de întrebări de genul:
– De ce fac asta?
– De unde să mă apuc de lucru?
– Care sunt direcțiile de urmat?
– Sunt capabil să gestionez pregătirea unui sportiv de înaltă performanță?
– Care este necesarul minim de cunoștințe pentru a reuși în meserie? Etc….
Majoritatea am trecut prin aceste etape, unii am aprofundat aceste direcții căutând răspunsurile prin studiu individual, alții au lăsat lucrurile în voia sorții, spunându-și: „Las-o așa, voi avea timp să-i dau de capăt….”.
Meseria în sport se fură, se copiază, se compilează, se imită, se învață din cărți de specialitate sau luând ca exemplu alte persoane.
Bela Karoly a fost handbalist și atlet ajungând în final antrenor de gimnastică de mare succes.
Octavian Belu nu a excelat ca gimnast, dar este unul dintre cei mai titrați antrenori de gimnastică din lume.
Antrenorul dispus la comunicare, deschis la dezbateri
Avem multe alte exemple de antrenori, cu rezultate mari în performanța sportivă, fără să fi avut un trecut performant în disciplina sportivă antrenată, dar cunoaștem, tot așa, foști sportivi de mare valoare cu rezultate pe măsură în antrenorat.
Nu știu dacă cineva este în posesia „formulei magice” pe care să o implementeze în această direcție. Indiscutabil, lucrurile sunt mult mai complexe.
Aceste permanente căutări de noi idei și de etape ce trebuie parcurse, selectarea și implementarea opțiunilor alese sau renunțarea la acestea, până la identificarea stilului propriu de antrenorat, toate reprezintă etape importante în cariera unui antrenor.
Fiecare dintre aceste etape necesită dezbateri, analize pertinente a pașilor făcuți, în care trebuie abordate, fără rezerve, toate aspectele conexe fenomenului sportiv de performanță, chiar și cele neplăcute asociate nereușitelor din carieră.
Antrenorul dispus la comunicare, deschis la dezbateri în legătură cu concepțiile sale de antrenorat, are șanse mult mai multe să performeze în carieră.
Astfel, devine extrem de reală afirmația lui Arie de Geus (Olanda):
„Probabil singurul avantaj pe care îl avem în competiție este abilitatea de a învăța mai repede ca adversarul”
Dezbateri
• Brainstorming
• Comunică
• Dialoghează
• Schimbă opinii
• Învață
• Informează-te
Frank Dick (Marea Britanie – CEO al Școlii Europene a Antrenorilor) avansează următoarea etapizare, care, de fapt, deschide principalul demers pe care trebuie să-l urmăm:
1. Informează-te/Citește
2. Sintetizează/Analizează
3. Decide
4. Aplică/Acționează
Prin cele 4 etape de mai sus, identificăm un concept, general acceptat, de la care putem porni, valabil în multele aspecte ale organizării, dirijării și conducerii procesului de antrenament sportiv de performanță (management) – fie că vorbim de: Selecție; Inițiere; Învățare; Consolidare; Perfecționare; Alimentație; Refacere; Recuperare; Suplimente de efort; Probe de evaluare a capacității de efort; Evaluarea și prognoza viitoarelor activități;
… toate putând fi trecute prin cele 4 etape, conducând la elaborarea expertizei, act atât de necesar analizei profunde a progresului înregistrat.
„Daciada” a fost un demers „hei-rupist”
Un demers important în construcția strategiei de organizare a activității personale de antrenorat îl constituie modul în care antrenorul consideră că trebuie să comunice cu subiecții:
Frank Dick propune următoarele:
• INTER-RELAȚIONEAZĂ
• INSTRUIEȘTE ȘI EXPLICĂ
• DEMONSTREAZĂ
• OBSERVĂ ȘI ANALIZEAZĂ
• ANALIZEAZĂ RĂSPUNSUL LA STIMUL
SELECȚIA
Cele mai dese întrebări pe care și le pun antrenorii tineri, și nu numai, pornesc de la conceptul de selecție. În opinia mea aici se raportează cele mai multe erori.
Întâlnesc uneori colegi care se lamentează după perioada „Daciadei”. Evident, pentru acea perioadă a reprezentat un demers „hei-rupist” care a dat unele rezultate. Dar a te raporta exclusiv la perioada respectivă, ca panaceul universal al fantasticelor rezultate sportive naționale, este hazardat. Evident că într-o oarecare măsură a pus în mișcare, mai mult sau mai puțin, inerția unei mase mari de profesori de educație fizică și sport, dar până la urmă tot antrenorii specialiști au fost cei care au dus greul.
Aspectul remarcabil de care s-a beneficiat în aceea perioadă, au fost testele naționale de evaluare a capacității fizice, așa numitul S.U.V.A., sau alte proiecte ca: Studiul comparativ al potențialului biomotric al populației de școlari și altele. Acestea ar fi fost inițiative excelente, dacă ar fi fost realizate cu maximă responsabilitate și mai ales efectuate cu precizie, utilizând aparatură de măsurare și evaluare a performanței. Dar majoritatea testelor au fost lăsate la mâna profesorilor, unii dintre ei bifând încă o sarcină de serviciu, alții făcându-și datoria conștiincioși, astfel că acuratețea datelor înregistrate poate fi pusă la îndoială.
În zilele noastre, sportul de masă devine o activitate liber consimțită de societate, și asumată într-o măsură mai mare sau mai mică. Această asumare poate veni în urma avertismentelor lansate de organismele abilitate, legate de starea de sănătate a unei nații, unele acceptate, altele nu.
Ne pierdem deseori în activități inutile
Sportul de performanță înseamnă astăzi, în mileniul III, cu totul altceva. Mereu auzim despre finanțarea redusă a activității sportive de performanță. Sigur, aici putem avea opinii diferite, în funcție de modul de interpretare a cheltuielilor. Un lucru este clar, și anume, economia nu produce excedente financiare, nu-și mai poate permite risipa de bani pentru implementarea unor proiecte fără finalitate concretă sau pentru acțiuni de divertisment.
De exemplu, în urmă cu 2 ani, un club puternic, în cadrul unui proiect asumat pe bani publici, a finanțat deplasarea a 100 de copii într-o tabără de 2 săptămâni într-o locație la munte, însoțiți de 15 antrenori. Copiilor li s-a oferit această oportunitate în ideea de a-i atrage spre activități sportive. Evident că s-au găsit foarte repede amatori pentru această deplasare. La un an de la acest experiment, nu a mai rămas niciun copil în activitate, ba mai mult, doar 3 antrenori au mai fost interesați de lucru cu copiii (informație primită de la un antrenor participant).
Un alt aspect perturbator îl reprezintă direcția spre care se îndreaptă tinerii absolvenți ai facultăților de profil sportiv. Foarte mulți dintre aceștia, ocolesc cu bună știință lucrul cu copiii. Preferă să selecteze, via facebook sau alte rețele sociale, sportivi consacrați, cu care abordează lucrul frontal, direct pe lucrul specific, mai ales dacă acești absolvenți au un trecut ca sportivi de performanță. Alții devin peste noapte „antrenori personali”, practicând activități fizice hazardate, fără niciun suport medical sau metodic, punând în pericol integritatea clienților și unii chiar urmărind evaziunea fiscală, eludând obligațiile fiscale datorate în urma activității lor.
Sportivii selectați de acești tineri antrenori sunt, marea majoritatea, cei în căutare de facilități materiale suplimentare, oferite de diverse cluburi sportive cu prea multă ușurință. Sau din dorința de a raporta rezultate rapide, antrenorii fără experiență, aleg shortcut-uri de acest gen, pe de-o parte din comoditate, iar de pe alta datorită unor lacune certe de cultură științifică sportivă personală.
Desigur că este opțiunea lor, dar se pune întrebarea: Cu ce este fundamentată experiența lor pentru a construi o carieră performantă, în lipsa unui stagiu concret de lucru cu copiii? Această etapă este una esențială, de cristalizare a cunoștințelor fundamentale psiho-pedagogice și tehnice, când în tandem cu tinerii lor sportivi, își desăvârșesc primii pași în meseria aleasă. Etapele parcurse în comun, de inițiere și învățarea temeinică a cunoștințelor teoretico-practice, pot conduce la identificarea viitorului stil personal de lucru, precum și a principalelor mijloace de operare în procesul de antrenament în care se specializează.
Evident că este mult mai greu să lucrezi cu copiii. Este dificil să acționezi în consonanță cu necesitățile acestora, să te adaptezi profilului lor psihologic fragil, insuficient stabilizat. Permanent trebuie corectate sute și sute de acțiuni motrice, deoarece fiecare dintre subiecți are tehnică sa individuală, chiar dacă vorbim de exerciții fizice simple.
Acestea, și multe alte aspecte organizatorice se adaugă la responsabilitatea tânărului antrenor. Organizarea colectivului, implementarea unei discipline de grup liber consimțite, nicidecum impuse, inducerea neforțată a unor sugestii pentru armonizarea colectivului și definirii ierarhiei din cadrul acestuia, sunt alți pași delicați. Desigur că sunt încă multe alte aspecte care implică construcția colectivului de tineri sportivi începători care pot apăsa pe umerii tinerilor antrenori.
Nu mai putem arunca banii pe apa sâmbetei
Am mai afirmat-o, nu ne mai putem permite, nu o mai fac nici societățile mult mai avansate financiar, să risipim finanțe pe proiecte superficiale. Când afirm proiecte superficiale mă refer la risipă de resurse financiare, la experimente fără fundamente științifice. Spus mai pe șleau, „la plezneală”.
La ora actuală beneficiem de sisteme de monitorizare ultra-performante de evaluare a potențialului psiho-fizic a subiecților care doresc să practice activitatea sportivă de performanță. Fundamentele științifice stau la baza oricărei inițiative de organizare a activităților de selecție și inițiere în orice ramură sportivă care dorește să performeze.
Faptul că uneori mai sunt părinți sau tineri care se prezintă pe terenurile de sport în ideea de a practica un anumit sport este lăudabil. Aceștia trebuie îndrumați către o abordare generală nefinanțată, activitate dirijată de voluntari sau profesori începători. Aceștia să-i îndrume către practicarea unor activități fizice supravegheate, în condiții igienice, cu un bogat conținut de exerciții fizice multivalente/polivalente. În foarte multe țări cu tradiție în activitatea sportivă de performanță, aceste lucruri sunt deja implementate.
Este real faptul că un antrenor/profesor titrat, cu un palmares evident, nu mai trebuie să irosească nici timp, nici resurse materiale pentru a se ocupa de acești începători/doritori de activitate sportivă de performanță.
Evident că mulți părinți sau copii visează să devină Messi sau Ronaldo, Țiriac sau Halep, Nadia sau Ponor, dar drumul până acolo este foarte îndelungat.
Așa cum precizam în rândurile de mai sus, evaluarea tinerilor care doresc să practice activități sportive de performanță utilizează, în cea mai mare măsură, elaborarea unei prognoze științifice. Aceste „prognoze” sunt elaborate în urma evaluărilor psiho-somatico-fiziologice, efectuate în cabinete medicale performante, numite „Centre de diagnostic al capacității de efort”. Aici sunt utilizate soft-uri și aparatură științifică, care pot identifica, până în cele mai mici amănunte, pe varii domenii, parametrii funcționali ai tinerilor viitori sportivi de performanță. Datele obținute în urma acestor teste, devin un instrument esențial în rentabilizarea investițiilor viitoare necesare definirii statutului de sportiv de performanță.
Costurile aferente acestor testări par la prima vedere semnificative, dar în comparație cu cheltuielile pe termen lung, pentru finanțarea sportivilor netestați, care nu vor produce performanță, acestea din urmă sunt cu mult mai mari.
Aici apare și chestiunea moralității, pe care continuăm să o eludăm, selectând mulți copii, doar de dragul justificării grupelor și a salariul primit, cărora le promitem mare performanță, dar fără să avem la dispoziție nicio evaluare științifică concretă care să valideze aceste speranțe. Ne păcălim pe noi înșine, și păcălim și statul.
Măsurătorile genetice sunt primordiale
Cred că dacă dorim real să resetăm activitatea sportivă de performanță, se impune demararea pe teritoriul României, înființarea acestor Centre de diagnostic al capacității de efort, cu specificul pentru activitatea sportivă.
După primul stagiu de pregătire, efectuat de voluntari și/sau de către tinerii absolvenți ai facultăților de profil sportiv, copiii evidențiați pe parcursul activităților să fie programați pentru evaluare în aceste Centre.
În urma testărilor efectuate, cei ai căror parametrii psiho-fizio-somatici se încadrează în baremurile stabilite, să fie dirijați spre acele discipline sportive pentru care aceștia prezintă abilități.
Republica Slovacia a demarat un Proiect Științific, finanțat de U.E. Acest proiect a avut ca temă depistarea talentului, prin măsurători genetice, efectuate prin testele genetice efectuate pe saliva unor copii de vârstă mică.
Evident că în prealabil, au fost testați, la aceeași parametrii, o serie de sportivi de mare valoare, ca să poată fi efectuat un model de comparație.
Testul de salivă a fost prelucrat în SUA, cu costuri relativ scăzute, aprox. 260$/ persoană, pe 5.000 de subiecți. Rezultatele au fost surprinzătoare. Printre cei de vârstă mică, au fost o serie de copii care prezentau toate caracteristici genetice echivalente unui mare talent, dar care la simpla vizionare somato-fizică, nu ar fi trecut testul de admitere în unitățile sportive.
Răspunsul să-l căutați voi.
Material redactat de prof. univ. dr. Vasile Bogdan și publicat în revista „Sport în România”