„Viziunea noastră este să schimbăm lumea prin sportivi!”

Dumitru Graur: Mai întâi o să te rog să-mi spui ce înseamnă Sports HUB, entitatea pe care o conduci deja de câțiva ani buni.
Virgil Stănescu: Sunt cinci ani de când există Sports HUB. A fost ideea mea de a aduce antreprenorii aproape de sport. Nu că n-ar fi, dar în direcția pe care o văd eu, nevoile pe care le aveam când am condus Steaua (este vorba despre echipa de baschet Steaua CSM Exim Bank – n.n.), multe nu le regăseam, sau nici alte echipe nu găseau asemenea oportunități. Și atunci m-am gândit că Sports HUB ar putea fi un loc în care să privim sportul ca pe un loc colectiv, să lucrăm împreună, în care să nișăm lucruri către business. Să adunăm nevoi și să le ducem către oamenii de business, astfel încât să se creeze o masă critică, și care să aibă sens. Și unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să adunăm o mână de sportivi, care ar putea aborda prin imaginea lor partea de business, diferite companii, prin speech-uri, intervenții în tot felul de team-building-uri, alte evenimente ale companiilor și work-shopuri. Este vorba de sportivi cu nume, vorbim de Cristina Neagu, de Ana Maria Brânză (Popescu – n.n.), de Mihai Leu, de Camelia Potec – oameni care chiar au despre ce vorbi, sunt în stare să facă lucrul acesta; adică au și prezența educată, și au și o imagine curată, o imagine pe care și-o pot monetiza. O imagine pe care eu ca sportiv nu am avut cu cine să o fac în timpul carierei mele. Cât timp am fost jucător de baschet, căpitanul echipei naționale n-am avut parteneri de business sau parteneri de imagine, primii parteneri i-am aflat atunci când m-am lăsat de baschet și când am avut timp să-o fac eu. Și am devenit „ambasador BMW” și ambasador al altor companii, și așa am aflat că multe branduri ar vrea să-și unească numele cu un sportiv de top. Este o imagine curată, este o imagine de performanță, este o imagine de vârf. Iar eu m-am gândit că nu este posibil ca sportivi precum Cristina, Ana, Camelia – și alți sportivi de genul acesta, pe care eu îi consider niște modele adevărate, chiar și pentru mine, să nu fie folosiți. Mie mi se face pielea de găină când vorbesc cu Ana, sau când o ascult pe Cristina. Cred că fetele astea – și-mi place să zic asta de fiecare dată – sunt ca fetele alea care au o pelerină în dulap și noaptea zboară prin oraș! Sunt super-eroii noștri. Mi se pare o problemă că nu izbutim să le spunem poveștile. Că nu reușim să le arătăm oamenilor că acești oameni sunt influencerii pe care trebuie să-i ascultăm, și nu alții. Ce influențează ei? Influențează niște valori, transmit niște procese de performanță reale, în care știi că nu au existat scurtături. Știi că au ajuns acolo pe merit. Știi că acesta este un proces care poate fi urmat. Sau un exemplu pentru copiii noștri, pentru adolescenți. Sau chiar pentru fiecare dintre noi. Și asta a încercat să facă Sports-Hub. A încercat să fie un jucător, un pion în legătura dintre sport și business.

Având deja cinci ani vechime, ar trebui să raportați și niște reușite…
Da. Sunt multe reușite cu sportivii pe care-i avem. Și se vede prezența lor în viața publică. În vitrinele unor bănci, la BRD de exemplu, pe diferite panouri publicitare, la Red Bull, la Caufland, la Tindmar, la DB Schenker… Noi suntem parte din echipa lor, care se ocupă cu treaba asta. Alte echipe se ocupă cu partea de sport, agenți, altfel de servicii pe care le au; noi ne ocupăm de expunerea lor, de parteneriatele prin care pot face contracte. Toate firmele se uită în această direcție. Sportul devine un exemplu mult mai conceptual decât procedural. Îți dai seama că lucrurile pe care le luăm din alte domenii le asimilezi fără bariere, nu te simți amenințat în businessul tău. De regulă când ești expert într-un domeniu tinzi să rămâi în bula ta. Când îți vine cu o altă părere cineva dintr-un alt domeniu ești destul de reticent. Și la mine se aplică lucrul ăsta! Când le vorbim oamenilor despre antrenament, despre rutina antrenamentelor, despre cum accept înfrângerea sau succesul, despre cum învăț să câștig, toți urmăresc cu atenție. Asta e valabil de la copiii din școli până la CEO ai companiilor care rezonează cu acest proces de performanță, cu toții pot înțelege mai bine când le vorbește un campion.

Dacă n-aveai note bune, nu jucai în campionat!

Să mergem mai în urmă: ai absolvit South Alabama University cu specializarea management general, ceea ce înseamnă o calificare destul de rară în România. Cât de mult te ajută această diplomă în activitatea de zi cu zi, inclusiv la Sports HUB?
Mai există destui oameni educați la noi în sport. Poate nu atâția câți ar trebui să avem. Din păcate la noi a contat mai mult faptul că dacă ai făcut sport, ai fost un sportiv activ, ai și competență managerială. Ceea ce cred că e o greșeală pe care o facem destul de des. Pentru mine, dincolo de diploma din facultate, în primul rând a fost experiența de acolo (în SUA – n.n.), care mi-a schimbat viața, prin faptul că mi-a adus educația formală, acea competență clară în viața mea și felul în care făceam lucrurile, am aflat felul în care puteam avea acest sistem suport. În care tot ce făceai avea sens. Și cei care te înconjurau te ajutau s-o faci. Trebuia să avem note peste medie pentru a avea drept de joc în campionat. Dar nu numai că-ți spuneau asta, te ajutau s-o ai: îți aduceau meditator dacă nu erai în stare, te ajutau cu orice ca să ai asemenea note peste medie. Și nu în sistemul „românesc”, vă asigur. Trebuia pe calitățile tale, pe merit să iei nota respectivă. Mie asta mi-a adus structura educațională în primul rând, dar și dragostea pentru educație. Pentru că după aceea am continuat să mă educ. Este ceea ce mi-a plăcut, am descoperit această latură de management și de business a lucrurilor în general și a sportului în special.

Recent am asistat la o întâlnire în care au fost prezente o serie de personalități din gazetăria sportivă, dar și „influenceri”, cum se spune, la care s-a discutat despre noul vostru proiect, intitulat GO Scholarship. I-am văzut acolo, între alții și pe Andreea Esca și pe Dani Oțil. Și-a atins scopul această întâlnire?
Îmi place întrebarea și e binevenită. Când ne-am gândit să facem genul acesta de acțiune de conștientizare asupra proiectului, ne-am gândit că nu vrem neapărat să facem o conferință de presă. N-am vrut să lansăm o promovare a proiectului, care există deja de doi ani, cât un dialog. În care să fie o discuție bi-direcțională, în care voi, cu experiența voastră să vă puteți spune părerea. Este motivul pentru care n-ai văzut acolo numai jurnaliști, ci și oameni oarecum din afară. Eu cred că sportul are nevoie de educație, are nevoie de sănătate, de presă, de tot ce ne înconjoară. Dincolo de promovare, are nevoie de multe alte lucruri. GO Scholarship este un proiect care dorește să creeze un sistem-suport pentru tinerii sportivi. Iar acest sistem nu este numai pe terenul de sport, este în toate direcțiile în care acel talent, acel tânăr sau tânără de 14, 16, 17 ani, are nevoie în viață pentru creșterea lui sau a ei. Nu se limitează la marginile terenului, oricare ar fi alea. Se duce mai departe, se duce la nevoile părinților, la nevoile școlarului, la programul lui, la timpul lui. Trebuie să vedem cum facem ca în orele unei singure zi să aibă timp și de școală, și de antrenament, și de prieteni… Credem că lucrurile astea nu apar pur și simplu. Tinerii au nevoie de oameni care să îi coordoneze și să-i consilieze în tot ce fac. Deci nu este numai în terenul de sport, este tot ce înseamnă o atenție specială.

Așadar aceasta este viziunea programului GO Scholarship.
Viziunea este una îndrăzneață, și ne-o asumăm. Și ne-o dorim. Este să schimbăm lumea prin sportivi! Asta înseamnă, ca idea să nu pară atât de bombastică, deși este, să creeze acei sportivi model, acei sportivi compleți, acei sportivi care dărâmă stereotipurile – acel model tabloidizat al sportivului total needucat, care nu știe să lege două cuvinte, care trăiește într-un „bloc-notes”. Sau tabloidizarea sportului în general, în care sportul se rezumă la ce-a făcut nu știu ce patron, sau soția unui sportiv, sau ce bolid și-a cumpărat sportivul. Și să aducem în prim-plan niște sportivi care pot schimba aceste percepții și acest narativ în faptul că sportul te educă, în faptul că sportul unește familii, că este un liant social, că sportul e sănătate, că poate dezvolta competențele viitorului – și anume agilitate, creativitate, lucruri care se pierd într-un simplul discurs că sportul e sănătate și doar atât. Or sportul e cu mult mai mult de atât. Iar GO Scholarship își propune o dată să ajute acești sportivi să devină oamenii respectivi, inclusiv pe terenurile pe care joacă – deci să poată face pasul spre înalta performanță -, dar în același timp să nu ignore restul. Să devină niște oameni compleți. Pentru că ne gândim de multe ori despre sport de la gât în jos, și nu de la gât în sus. La fel în educație. De fapt, sportul este o lecție aplicată din clasa I. E mai mult decât doar ce vedem la televizor, e mai mult decât o medalie. E mult mai mult. Și asta ne-am propus noi, să ajutăm. Să ajutăm cluburile, să ajutăm părinții, să susținem copiii pentru ca visurile lor să le transformăm în obiective.

Trebuia să știm care sunt cu adevărat nevoile copiilor

Cred însă că voi, dincolo de bunele intenții, ați reușit să puneți practic pe picioare proiectul, aveți deja un pilot de bună practică!
Da, ai observat foarte bine, pentru că noi n-am vrut să zicem doar ce vrem să facem, ce frumos ar fi să existe, am început să creăm. Așa cum m-a învățat sportul, trebuie să intri pe teren și să joci. Altfel stai în tribună, e foarte frumos acolo, dar ești spectator. Dacă vrei să joci meciul, intri pe teren. Noi am intrat pe teren. Și înainte de a lansa această discuție, am vrut să pilotăm; după care am vrut să selectăm sportivii; după care am vrut să vedem cum funcționăm cu ei; după care am vrut să dăm sens proiectului; după care ne-am decis să lansăm discuția la care ai făcut referire. Suntem departe de forma perfectă a proiectului, îl vom șlefui în timp ce funcționăm. Proiectul a început de fapt acum doi ani, când împreună cu Ana Luca, partenera mea, am selectat doi copii și ne-am întrebat ce le trebuie ca să facă pasul spre înalta performanță, de ce nu-l pot face? I-am luat pe Mihaela de la handbal și pe Andrei de la baschet, amândoi pe la 14 ani și ceva și am întrebat cluburile: aveți nevoie de preparatori fizici? Dacă nu aveți, vă dăm noi. Aveți psiholog la club? Nu, n-avem. OK, vă dăm noi. Vorbim cu antrenorul. Cum pot să te ajut? Vorbim cu părinții. Cum faceți cu matematica, cum faceți cu engleza? Toți ar trebui să vorbească engleza, fiindcă s-ar putea să aibă un antrenor străin, o să plece la competiții, o să dea interviuri în limba engleză, toți trebuie să știe, o luăm de acum. Aveți nutriționist, știți ce să-i dați să mănânce? Copilul dvs. arată mai zdravăn, ce-i dați să mănânce? Fiindcă nu e o mașină de oraș, cu benzină, e avion și-i trebuie kerosen. Ne-am întrebat cum funcționează lucrurile astea. Și atunci, într-o perioadă destul de lungă am început să vedem care sunt nevoile lor. Nu numai ce credem noi, și ce simțim, ce auzim de la ei.

Ca o paranteză scurtă, dar necesară pentru cititori, știindu-se că cea mai grea perioadă din devenirea unui sportiv este cea a trecerii de la juniorat spre seniorat.
Total de adevărat. Și, de unde începem? – fiindcă dacă ne adresăm atunci, la 17-18 ani, e prea târziu. Noi ne-am uitat la 14 ani pentru că odată, noi credem că atunci pierdem cei mai mulți copii, acolo intervine decizia de „sport sau școală”. N-ar trebui să existe această dilemă, faci și sport, și școală. Sau și școală, și sport – e același lucru. A doua – e de când ar trebui să înceapă specializat? De când ar trebui să mărească ritmul? De când ar trebui să intre într-o aventură de performanță și nu de „plezirism”? Pentru că până la 13, la 14 ani copilul ar trebui exploreze sportul, ar trebui să fie multi-sport, să se dezvolte multilateral. Și noi ne-am gândit că la 14 ani este momentul în care ar trebui să intervenim. Și apoi să vedem cât costă un copil? La noi în program am stabilit că ne costă cam 600 de euro pe lună. Un singur copil. Costul ăsta nu se duce la copil, bineînțeles, se duce angajarea specialiștilor, la educația lor, la costurile fixe ale proiectului. Cumva, pentru 30 de copii pe care-i avem în momentul acesta, costurile merg spre 18.000 de euro lunar. Dar o să mai selectăm cinci copii, vom avea 35.

Am înțeles că programul există deja de vreo doi ani, iar întrebarea este care ar fi rezultatele importante înregistrate în acest timp?
Nu, de doi ani abia am pilotat proiectul, cu cei doi copii. Dar n-a mers deloc rău. Mihaela de exemplu, acum s-a dus la Brăila (HC Dunărea, în prima divizie de handbal feminin – n.n.), s-a transferat acolo de la CSM, are 17 ani și la primul ei meci pe teren a dat șase goluri! Era primul ei meci la senioare. Este acum un exemplu senzațional pentru noi. Andrei, pe de altă parte, n-a continuat cu sportul de performanță. Și a fost o lecție extraordinară pentru noi. Pentru că el este un băiat fantastic, dar n-a continuat cu performanța. Rămâne alături de noi, dar nu mai vrea să facă performanță. Copiii trebuie să țină pasul cu programul, să vedem că au talentul necesar ca să facă pasul mai departe. Programul oferă o bursă anuală, dar la fiecare an tragem linie și vedem dacă copiii sunt implicați, dacă au responsabilitate și dacă au fost curioși. Astea trei lucruri le căutăm continuu: curiozitate, implicare și responsabilitate. Bursa se concretizează de fapt în aceste servicii pe care noi le asigurăm, niciun ban nu merge direct la copil. Și în tot ce are nevoie: dacă are nevoie de echipament, venim cu echipament, dacă are nevoie de suplimente alimentare, venim cu suplimente.

Și dacă are nevoie de meditator?
Noi plătim meditatorul. Noi le oferim suport cluburilor și părinților în orice înseamnă efortul acestui copil pentru a deveni sportiv de performanță. În oricare sport pe care-l practică. Este o aventură continuă, dar rezultatele probabil că le vom vedea în timp. Abia din noiembrie, anul trecut, am început procesul de selecție al celor 35 de copii. Până acum avem 30.

Ne-am străduit ca selecția să fie cât mai obiectivă

De unde vin copiii?
Din zece sporturi diferite. Deocamdată doar din zona Bucureștiului. Am căutat să facem un proces de selecție cât mai transparent și mai puțin subiectiv. În fapt, tot proiectul este transparent; bugetul îl găsiți pe site. Toate informațiile sunt pe site-ul nostru (www.goscholarship.ro – n.n.), pentru că putem să fim o resursă de informații și pentru alții. În procesul de selecție mai întâi am trimis scrisori celor zece federații: baschet, handbal, volei, fotbal, natație, triatlon, atletism, ciclism, box, scrimă. Mai avem acum și un copil din escaladă. Le-am cerut să ne recomande zece copii, cinci băieți și cinci fete de vârsta 14-16 ani. A doua scrisoare a fost către cluburile din zonă, cărora le-am cerut să recomande doi sportivi de la ei și trei de alt club. După care acest mixt de informații l-am prezentat unor specialiști care au ales. Am întâmpinat ceva probleme în acest proces, poate pentru că suntem noi, poate pentru că oamenii se gândesc că le luăm copiii. Special am creat de la început un sistem care să nu ofere niciun fel de concurență cluburilor sau federațiilor. Fiindcă noi nu scoatem copiii din sistemele lor, doar venim alături de ei ca să-i întrebăm: de ce aveți nevoie pentru copilul ăsta? Noi vă dăm ce voi aveți nevoie pentru copilul ăsta. Și susținem integral aceste nevoi.

De unde provin banii pe care îi aveți la dispoziție?
În primul rând am găsit un partener în Super United (programul de CSR al casei de pariuri Superbet – n.n.). Patronul Sasha Dragic a rezonat cu ideea noastră și ne susține financiar. Acest fapt ne-a făcut să ne simțim robuști și am încercat ulterior să găsim și alte companii interesate de proiect. Le-a spus, uite, costă 600 de euro un copil -poate vine o companie și zice vreau să susțin și eu doi copii. Dar nu „doi copii”, ci pe Mirela și pe Bogdan. Nici n-am apucat bine să lansăm ideea, că ni s-au alăturat prieteni, în sensul ăsta: KPMG, BRD, care au venit să susțină un număr de copii. Apoi a venit Nike, care a devenit partenerul nostru de echipament și ne susține în partea de echipament pentru sportivi. Cumva lumea a rezonat cu ideea noastră. Având în vedere că nu este un proiect cu scop comercial, oamenii ni se alătură. În primul an bugetul nostru este de 330.000 de euro, îl găsiți pe site defalcat, ca o previzionare de buget, vom vedea dacă ne limităm la el. Dar fiecare partener pe care îl aducem poate aduce un plus. De exemplu a venit Affidea, care este o firmă de imagistică, pe partea medicală. Și noi avem nevoie de partea medicală, pentru că se accidentează și trebuie să-i trimitem la RMN, iar asta ar însemna costuri. Dacă Affidea ne scutește de acest cost, putem să redirecționăm banii către un alt copil, să mai luăm unul. Și fiecare partener poate să aducă un copil, doi, cinci, șapte – să facem bulgărele ăsta să se rostogolească, pentru ca anii următori lucrurile să fie și mai bune.

Proiectul despre care vorbim se întinde pe zece ani. Cum vezi dezvoltarea lui?
În primul rând îmi doresc ca în viitorul apropiat să ne extindem în alte orașe. Să avem centre și în alte orașe. Pentru că este nevoie, în Cluj, în Iași, în Constanța – am avea nevoie de parteneri, de oameni care ar putea să dezvolte proiectul acolo. Doi: ar trebui să fie un program educațional, care să educe nu numai sportivi, dar să educe și profesioniști. Ne dorim să creăm acest context în care cei care vin aici să plece mult mai calificați. Ne-am gândit să trimitem profesioniștii la work-shopuri, îi trimitem să afle cam se întâmplă în sport astăzi, să se afle în situația de a aduce înapoi competența respectivă astăzi. Trebuie să știm mai bine ce se întâmplă astăzi în sport sau în nutriție. Pentru că jucăm același meci cu străinii. Copiii noștri trebuie să aibă aceleași șanse cu cei de afară. Dacă noi încă ne antrenăm după niște concepte învechite, vor avea un dezavantaj. Și trebuie să ne aducem specialiștii la nivelul actual. Continuu.

Vom fi o sursă importantă de informații și pentru alții

Impresia mea este că după ce te-ai luptat mai mulți ani să convingi forurile sportive și cele din educație cât de importante este sportul pentru formarea tinerilor, văzând că nu ajungi nicăieri, te-ai decis să faci cu totul altceva, să dai un exemplu, luând taurul de coarne, cum se spune.
(face o mică pauză) N-a fost numai ăsta un motiv. Dar da, am întâlnit multe bariere în timp. Ceea ce nu e ceva neobișnuit. Însă am crezut și cred în continuare și probabil voi face același lucru și pe viitor, să cred că fiecare dintre noi poate schimba lucruri. Și se poate implica. Că n-ar trebui să așteptăm numai de la alții. Eu întotdeauna am fost o persoană implicată. Mă voi opri doar atunci când voi crede că implicarea mea nu are sens și voi căuta o altă direcție. Dar nu rezistența mă oprește, ci rezultatul. Vreau de exemplu ca acest proiect cu copiii să aibă sens. Da, ei se vor lovi de un sistem educațional, problematic în momentul ăsta. Vom încerca să găsim răspunsuri. Dacă nu vom găsi public, vom găsi privat. Dacă nu vom găsi, vom căuta alt gen de soluție. Să se educe în „afară”, cum am făcut eu. Pe mine m-a transformat total. A fost o experiență transformațională colegiul în America. Ce și-a propus programul nostru este să fim o sursă de informații și pentru contextul în care sunt acești copii. Cumva, prin ajutorul pe care-l dăm antrenorilor copiilor respectivi, și ei să devină mai buni. Toți specialiștii noștri au obligația ca atunci când vin de la o specializare sau de la o conferință, să împartă cele învățate cu oricine vrea să asculte. Știu că avem o responsabilitate enormă. Mulți nu-și dau seama care este responsabilitatea acestui proiect. Sunt visurile unor copii, ale unor tineri, și ale unor părinți. Știm că este o greutate destul de mare și n-o luăm prea ușor, o luăm foarte în serios.

La ce număr de copii te-ai gândit pentru anii care vor veni? Mai ales că proiectul se va extinde și în alte orașe.
Teoretic noi am calculat pornind de la numărul de specialiști pe care îi putem plăti. Așa am ajuns la numărul de 30-35. Pentru acest număr avem nevoie de doi preparatori fizici, un psiholog sportiv, un nutriționist, un kinetoterapeut, un analist de date. Din păcate acești profesioniști nu sunt foarte mulți, iar pentru planul nostru asta este ca o amenințare, că nu vom găsi astfel de oameni peste tot. De asemenea, infrastructura. Noi avem nevoie de infrastructură pentru a asigura copiilor toate antrenamentele individualizate, pot fi și trei pe săptămână. În fine, este de văzut cum vom putea găsi sprijin pe plan local. Avem acum parteneri globali, dar va trebui să vedem cum vom putea dezvolta asta în fiecare oraș. Și nu mă gândesc la autorități, deocamdată stăm departe de autoritățile locale. Cred că există oameni care vor dori să ajute. Și nu pentru că n-ar putea și primarii, doamne ferește, ar fi bine veniți. Dar în momentul în care știm exact cât de agili, cât de prompți suntem, nu vrem să limităm în niciun fel pregătirea copiilor.

Sportul înseamnă mult mai mult decât o medalie

Eşti unul dintre cei mai „vocali” susţinători ai ideii de schimbare în sportul românesc. Aici se află desigur şi unul dintre motivele pentru care ai realizat proiectul la care ne referim. În fapt, ce nu îţi place la sportul românesc?
(pauză) Wow! Câte pagini avem?! (râde). Poate e prea puternic spus „nu-mi place”. Unele lucruri nu-mi plac, la unele sunt împotrivă, dar unele pot fi șlefuite. De aia și idee de spațiu în revistă. În primul rând, sportul ar trebui să-și dea seama că este într-o industrie a entertainment-ului. Nu mai este un sport orientat numai pe medalie, ci este despre experiența celui care se uită. Este despre audiență, despre fani, despre familii, despre societate, este despre mult mai mult decât acea medalie. Nu numai performanța aduce oameni în sală, ci experiența lor de a veni acolo. Și atunci trebuie să ne dăm seama că sportul este entertainment. Iar acolo concurența este mare. E greu să intri acolo într-un context în care ești majoritar ONG. Sportul românesc este ONG și caută responsabilitatea socială. Dacă o găsește, este foarte bine, dar îl și limitează. Nefiind parte de business, de companii, de profit, de investiții – totul rămâne din bugetul de responsabilitate socială. Noi nu ne uităm la bugetul de business, care este în fapt mult mai mare. Și atunci ajungi într-un context internațional, care este orientat spre acolo. În care investițiile sunt pe măsură Și în care nu mai poți concura doar cu partea asta de „cum să trăim sănătos”. Și de responsabilitate socială, de mână întinsă de multe ori, cum e în sportul românesc sau în administrația publică. Nu e nimic greșit, am experimentat asta la Steaua. Dar trebuie să mergem mai departe. Trebuie să evolueze într-o industrie, așa cum e „afară”, pentru că acolo concurăm. Nu putem concura cu o mașină de oraș într-o cursă cu mașini de curse.

Mi-a declarat într-un interviu de acum mai bine de cinci ani, cum că „direcţia principală spre care ar trebui orientat viitorul sportului românesc este către individ. M-aş orienta către sportivi, spuneai. Toţi vorbim de minister, de federaţii, cluburi, dar nu vorbim nimic despre sportivi. Sportivul este cel care face sportul românesc”. Ți-ai schimbat între timp părerile?
Nu! Doar le-am șlefuit, dar susțin în continuare idea. Și-mi place atât de mult că ai reamintit-o. Ca în orice industrie, există părți, există sindicate, există companii, există confederații – în orice domeniu, nu numai în sport. Și există părți pentru că federațiile sunt asociația cluburilor, dar sportivii nu sunt reprezentați nicăieri. Sportivii nu reprezintă o voce. Și atunci de multe ori este super-debalansată această relație, acest dialog. Nu prea face sens. Și atunci noi nu ne-am uitat la sportiv ca la un „asset”, ca un bun pe care îl avem și-l ducem mai departe. E bun, performează – îl avem; nu mai e bun – la revedere, luăm altul. Acest sportiv e pur și simplu o resursă, și așa a fost considerat. Dar resursa trebuie să o crești, trebuie să o hrănești, să o întreții, să creezi sisteme pentru ea. Noi am creat sisteme numai pentru partea organizațională. Nu zic că sută la sută, există oameni care se apleacă în această direcție, dar foarte puțini. Inclusiv la partea de fundație a sportului, la copii. Ce se face acum la noi nu există un model. În GO Scholarship una dintre probleme este că nu avem un „blueprint” (un plan, o schiță – n.n.) în ce facem. Modelul abia îl creăm. Poate este genul de proiect pe care mi l-aș dori să moară la un moment dat pentru că nu mai are cui să-i dea resurse. Pentru că deja copiii să aibă alte resurse. Proiectul nostru caută „găuri” în fundația sportului, pe care dorim să le umplem. Revenind la întrebare, ce facem pentru sportivi? Cum îi educăm, cum fac tranziția, cum fac reorientarea profesională? Care e rata de tranziție de la sport la un alt domeniu? Sportivii se îndreaptă într-o proporție covârșitoare către antrenorat; și nu pentru că toți ar avea vocația de a fi antrenor, ci pentru că nu știu altceva. Pentru că nu au alte soluții, pentru că se trezesc într-un moment în care nu-i mai ajută nimeni, sportul i-a extras din sistemul educațional devreme și nimeni nu-i mai așază cu grijă ca într-un joc de puzzle, ci îi aruncă. Fiindcă vrea să ia un altul. Avem responsabilitatea asta dar nu ne dăm seama. Și da, rămân în continuare în spatele faptului că nu avem atenția către sportiv, către individ. Și din ce în ce mai mult astăzi sunt voci, mai ales cu această social-media, cu comunicarea în general, cu felul în care fanii trăiesc meciul – vor să audă mai mult decât ce trăiesc de la meci la meci, vor să audă de la cluburi ce se întâmplă între ele, cum se pregătesc sportivii, care este părerea lor, cum văd următoarea partidă, ce declară ei. E din ce în ce mai mult în această direcție.

Tot acum cinci ani, când te-am întrebat unde te vezi peste vreo zece ani, mi-ai răspuns așa: „Cu siguranță mă văd în sport. Mă consider încă un „junior” în partea de după sport şi văd doar cerul ca limită. Mă văd în sport, şi mă văd în aceeași muncă de management sportiv, indiferent de nivelul la care voi fi. Îmi doresc să pot face diferența, să fiu undeva unde contează pentru sistem şi îmi doresc să pun şi eu umărul, să mă implic”. Acum, cu cinci ani mai „bătrân”, simți că ești pe drumul cel bun?
Este pansament al sufletului ce-mi citești! Și cred că îmi dă totodată o mulțumire fantastică. Că încă sunt pe drumul pe care mi l-am propus și sunt mai sus pe acest drum. Nu mai sunt chiar atât de „junior” în ce înseamnă partea de după sport, ci am explorat o grămadă și m-am educat. Am făcut al doilea master după ce am terminat sportul. Acum, indiferent ce fac, încotro o iau pe partea de business, fiindcă am și proiecte care n-au legătură cu sportul, sunt sigur că voi rămâne angrenat în sport; aici sunt acasă! Mi se aprind ochii când vorbesc de sport și este singurul lucru care îmi dă asemenea satisfacții. De unde și proiectele în care sunt angrenat: GO Scholarship, și poate o să vorbim altă dată despre Academia pe care vreau să o fac – sunt lucruri care nu-mi aduc numai beneficii financiare, unele nici nu-mi aduc, ci un „venit” mult mai important, de suflet. Știu că este o responsabilitate pentru mine de a ajuta, de a fi implicat, dar n-o fac oricum; am luxul de a o face așa cum cred eu că e bine. Iar asta face sens pentru mine și sper că și pentru cei din jur.

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 99 (martie 2022) al revistei Sport în România

Fotografii: Sabin Malisevschi