”Sportul dă zile vieții și viață zilelor!”

Dumitru Graur: Stimate domnule rector, recent aţi inaugurat un nou an universitar la UNEFS. Cu ce gânduri, şi care sunt sentimentele ce vă încearcă la acest moment festiv?

Prof. univ. dr. Florin Pelin: Într-adevăr luni (2 octombrie – n.n) am avut prima zi de şcoală, am avut invitaţi la inaugurare reprezentanţi ai MTS, ai COSR, au venit foarte mulţi studenţi şi desigur pe cei pe care i-am aşteptat cu cel mai mare drag au fost “bobocii” din anul I. Cu toţii au găsit multe schimbări pe aici şi sperăm ca lucrurile pe care le-am făcut în ultima vreme din punct de vedere administrativ să fie pe măsura aşteptărilor lor. Şi de asemenea să descopere cu plăcere modul în care interacţionează cu profesorii lor, care-i vor conduce spre a învăţa o meserie frumoasă.

Despre ce lucruri noi este vorba?

Avem un amfiteatru cu 230 de locuri, aveam nevoie de aşa ceva, şi l-am inaugurat recent la un congres internaţional pe care l-am avut aici cu studenţii (a VII-a ediţie a International Scientific of Students and Young Scientists Conference – n.n.). Când am fost la Varşovia, unde s-a discutat şi am prezentat raportul congresului, preşedintele asociaţiei internaţionale a studenţilor a declarat că au fost încântaţi de organizare. Am avut o mare satisfacţie. De asemenea, încercăm să facem îmbunătăţiri prin sălile de joc; vom avea de exemplu începând de săptămâna viitoare o nouă suprafaţă în sală, este vorba despre Tarchett, şi avem prima sală de sport din ţară care va poseda o asemenea suprafaţă de calitate superioară. Noi beneficiem de o donaţie din partea firmei, să spunem ca o promoţie, în speranţa că vor putea dota şi alte săli din ţară cu o asemenea excelentă suprafaţă. Mai încercăm să facem câte ceva şi prin sălile de cursuri, în funcţie de posibilităţile pe care le avem…

Bani sunt?

E, ne descurcăm cu ceea ce vine de la minister (MEN – n.n.), însă aici este o realitate, de care nu avem cum să nu ţinem seama: conform contractului instituţional, cam 70 la sută acoperim pentru salarii, iar pentru restul de 30 la sută trebuie să punem din fonduri proprii. Sunt taxele, sunt chiriile pe care le avem, dar ne descurcăm. Ce o să fie, vom vedea – rectificarea bugetară, din câte am înţeles, nu va fi una pozitivă. Dar încercăm să facem faţă, şi încercăm să ne ridicăm la nivelul care se aşteaptă de la noi.

Rectificare bugetară negativă la Educaţie?!

(nu comentează) Noi am terminat un proiect cu fonduri norvegiene de educare socială prin sport şi l-am făcut în sala noastră de jocuri – cu fotbal, baschet şi gimnastică -, pentru cei cu probleme sociale, în special pentru combaterea abandonului şcolar. Proiectul s-a adresat tinerilor din Bucureşti şi din zona Ilfov, dar acum ni s-a cerut să extindem la nivelul ţării, cu un alt proiect, pe o sumă mult mai mare. Activităţile erau de două feluri: mişcarea fizică, dar şi o activitate de consiliere a acestor tineri. Şi am văzut cu câtă plăcere veneau la partea de activitate fizică. Când primeau chestionare ne întrebau: mai ne daţi multe d-astea?; noi am venit aici să ne jucăm! Le plăcea mult şi sala în care se aflau, ar fi jucat fotbal de dimineaţa până seara. Cred că aşa trebuie privită o asemenea activitate de eliminare a abandonului şcolar, prin sport. Au fost discuţii, că de ce prin sport, şi nu prin muzică?! Simplu: pentru că sportul dă zile vieţii şi viaţă zilelor! Sunt studii făcute că un dolar investit în sport poate scuti 3,7 dolari la sănătate, ştiţi şi dumneavoastră asta.

O tradiţie de familie

Ştiu că sunteţi braşovean, de fel din Fundata, ceea ce vă recomandă deja pentru a vă defini profilul de sportiv încă din copilărie. Ne puteţi da mai multe amănunte?

La noi a fost o tradiţie în familie, şi tata a făcut sport, suntem şapte fraţi, eu sunt al şaselea; de altfel, tata îmi povestea că întotdeauna şi-a dorit un băiat şi o fată, iar eu am venit pe lume tot băiat, după ceilalţi cinci fraţi, cumva indezirabil, dar a venit şi al şaptelea copil, opt ani mai târziu, în fine o fată! Trebuie să ştiţi că toţi am fost cel puţin o dată campioni naţionali la schi fond sau la biatlon. Distanţa de acasă până la şcoală era fie pe drum ocolit, de 3 km, sau pe scurtătură de un kilometru jumătate. Şi aşa ne făceam antrenamentul pe schiuri. Mai erau situaţii în care, dacă îmi uitam carnetul de note învăţătoarea ne trimitea acasă în pauza mare, cu condiţia ca să fiu înapoi în 20 de minute. Era “contratimp”. Să vă mai spun ceva: colegul care stătea cel mai departe de şcoală era şi cel mai bun dintre noi, Ioan Lungociu, care în opinia mea rămâne cel mai bun schior pe care l-a avut România la schi fond. În ce mă priveşte am fost campion naţional pe la 16 ani, am fost în lotul naţional mai mulţi ani şi poate este interesant să ştiţi că antrenor mi-a fost “Aronică” Gârbacea (Ovidiu Gârbacea – n.n.), cel care a reuşit după ani să dezvolte ceea ce astăzi înseamnă formidabila bază sportivă de la Cheile Grădiştei. Multă vreme Fundata a fost socotită localitatea cel mai puţin poluată din ţară, dar acum lucrurile s-au mai schimbat, din păcate.

Dar cum ajunge un puşti din Fundata, o localitate, cum să spun, destul de “înfundată” faţă de restul ţării, rectorul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport de la Bucureşti?

Există un paradox: când am plecat să dau admiterea la facultate, nici nu ştiu dacă le-am spus alor mei. Concurenţa a fost destul de mare, eram 32 pe un loc. Am dat admiterea, în primul an nu am intrat, am făcut armata şi am intrat în al doilea an. A fost o ambiţie pe care am avut-o, am luat de altfel o notă foarte mare la Biologie-Anatomie, o ştiam pe dinafară. Mă antrenam zilnic pentru a lua 10 la “Măiestrie”, fiindcă examenul de admitere era foarte dur şi concurenţa destul de mare. După ce am ajuns în facultate, m-am îndrăgostit foarte tare de Parâng (este vorba despre Baza de didactică a sporturilor de iarnă a UNEFS – n.n.), mai ales că acolo era profesorul Virgil Teodorescu, cel căruia îi datorez foarte mult din punct de vedere profesional. Şi chiar din primul an de studii am început să lucrez cu studenţii, iar nea Gil mi-a spus: “Îţi cunosc familia, îţi cunosc fraţii, să ştii că am de gând să te opresc la facultate”. Eram lângă un izvor şi mi-a spus atunci, n-am avut cum să uit niciodată: “Să ai grijă de Parâng. Iar când o să trec în lumea cealaltă, aici să mă aduci!” Şi într-adevăr, la ieşit la pensie în ’91, mult prea devreme, fiindcă aş fi avut de învăţat încă multe de la dumnealui, iar urna cu cenuşă se află acum, aşa cum a dorit, chiar lângă izvorul din Parâng. Virgil Teodorescu a fost cel care a dus curent electric până sus, la capătul telescaunului şi aşa s-a putut construi cabana UNEFS de acolo. Dacă vreţi să ştiţi, este singurul telescaun din ţară care are motorul la capătul de sus al telescaunului, în vârf de munte! A fost o înţelegere între fostul ministru al Minelor, Bujor Almăjan şi Gil Teodorescu pentru a se construi. După ce s-a făcut, nea Gil i-a spus că motorul putea fi şi jos la fel de bine, dar a fost o stratagemă prin care a reuşit să ducă atunci curentul în vârf de munte. Şi a făcut cabana. La momentul respectiv era singura bază sportivă din Europa şi printre puţinele din lume cu o capacitate de 250 de locuri. Între timp am continuat munca acolo şi ne-am bucurat că am reuşit să obţinem chiar titlu de proprietate, fiindcă multă vreme n-a existat decât o înţelegere verbală între ministere. Iar baza va purta în curând numele profesorului Virgil Teodorescu.

Şi mai apoi, în ce vă priveşte?

Totul a decurs firesc. Am luat-o de la preparator, responsabil de disciplină – sporturi de iarnă, vreo opt ani de zile şef de catedră, patru ani preşedinte de Senat şi apoi mai mulţi colegi m-au îndemnat să candidez în alegerile pentru funcţia de rector, pe care am obţinut-o în 2016, pentru următorii patru ani. Sper să nu-i dezamăgesc. Este o responsabilitate pe care mi-am asumat-o şi încerc ca ceea ce am promis să se realizeze întocmai.

La 31 de ani a învăţat să ceară cheia de la cameră

Aţi fost decorat cu Meritul Sportiv clasa I pentru rezultatele obţinute cu sportivii români la Jocurile Special Olympics, în concursurile de schi din Japonia-2005 şi SUA-2009. Este dificil să lucrezi cu astfel de sportivi cu handicap?

Această poveste a început în 2004 şi am fost la patru ediţii ale Jocurilor Mondiale Special Olympics, cucerind destule medalii. Este o satisfacţie mare pe care o capeţi lucrând cu astfel de oameni. Ei devin eligibili având IQ-ul sub 70 (“Retard Mintal” – n.n.), destul de mulţi având şi sindromul Down. Aceştia sunt foarte introvertiţi, dar când izbuteşti să le demonstrezi că eşti cu adevărat lângă ei, că ai grijă de ei, te iau în braţe şi nu-ţi mai dau drumul, la figurat desigur. Îmi aduc aminte că în Japonia, la prima ediţia la care am participat, în 2005, Albinel Onea, sportivul nostru de la schi alpin, care atunci avea 31 de ani – trebuie să ştiţi că ei la 30 de ani sunt deja bătrâni, trăiesc foarte puţin – mă trezeam noaptea şi-l vedeam că stă lângă mine. Albinel, îi spuneam, trebuie să te culci, că tu mâine ai concurs. “Nu, mi-a răspuns, măcar noaptea să am grijă de tine, fiindcă am văzut că ziua ai tu grijă de mine, mai mult decât părinţii!” La 31 de ani a avut o revelaţie când a cerut la recepţie să i se dea cheia de la cameră. Când l-am trimis, m-a întrebat: “Sunt eu în stare de asta?”. Da, i-am răspuns. I-am desenat numărul camerei şi am vorbit cu cei de la recepţie să nu-l refuze, să-i dea cheia. A fost încântat şi mi-a spus că a trebuit să împlinească 31 de ani şi să ajungă în Japonia pentru o asemenea ispravă, pe care o s-o povestească şi tatălui său. Este o muncă de voluntariat, pe care trebuie s-o faci cu plăcere. Ei te simt foarte repede dacă eşti fals, au un instinct aproape animalic. Dacă pe studenţi i-ai mai putea minţi în ce priveşte starea ta, pe aceştia nu poţi să-i minţi, te simt imediat. Îţi spun: “E clar, eşti supărat!”. Sunt nişte satisfacţii poate mult mai mari decât dacă ai fi lucrat cu oameni fără dizabilităţi. La un moment dat, în ciuda inabilităţilor pe care le arată la antrenamente, fac mari progrese, iar satisfacţia pe care o ai este foarte mare. Ţin minte că aveam o sportivă care la 17 ani avea ezitări la adunare, şi a fost nevoie să o ajut. Este de fapt exact ceea ce ar trebui să facă toţi antrenorii, să stea de vorbă de dimineaţa până seara cu sportivii. Nu doar pe pârtie, nu doar în sală, ci mai tot timpul. Numai atunci îţi arăţi adevărat valoarea şi îţi faci meseria de pedagog, nu doar învăţându-i să alerge. Îmi amintesc, nu cu plăcere, când înaintea antrenamentului pe pârtie mi se spunea doar “Aveţi de alergat 30 km”. Şi atât, sec. Şi ne mai întâlneam cu antrenorul la masa de prânz şi la antrenamentul de seară. Sunt antrenori care îşi arată o faţă dimineaţa şi o alta seara. Sportivii ce să mai creadă? La noi oamenii cu dizabilităţi sunt foarte puţin instituţionalizaţi, cred că 10 la sută. Nu-i aşa în Japonia, sau Statele Unite, unde Nadia Comăneci este preşedinte onorific al mişcării Special Olympics, dar şi soţul ei, Bart Conner, lucrează de foarte multă vreme în domeniu, şi cu aceeaşi satisfacţie. Campioni olimpici, amândoi! Cred că pot fi un îndemn pentru noi toţi.

V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi profesor?

Da. Cred că am şi avut un model, pe fostul diriginte la şcoală, la Fundata, Iosif Olteanu, care mi-a fost şi profesor, şi antrenor, şi părinte câteodată, în cantonament. Şi vedeam cum îşi face meseria şi atunci mi-am spus că şi doar profesor de sport vreau să fiu.

UNEFS formează profesori şi antrenori din 1923

Vă rog să-mi spuneţi ce înseamnă UNEFS astăzi? Unde se află universitatea pe care o conduceţi în lanţul educaţiei naţionale?

Faptul că din 2008 are această titulatură de Universitate Naţională pe noi ne diferenţiază de celelalte facultăţi de educaţie fizică din ţară. Noi scoatem pe piaţă doar 10 la sută din ce înseamnă profesorii de educaţie fizică şi sport. Restul sunt daţi de celelalte facultăţi, şi de stat, şi multe particulare. Încercăm să păstrăm un standard ridicat, şi le-am şi spus colegilor mei: vreau responsabilitate, disponibilitate şi eficienţă în ceea ce fac. Ştiu că ai noştri studenţi vin să înveţe ceva. Ei pleacă de aici şi vor arăta ce au învăţat. Dacă sunt mai bine pregătiţi, comparativ cu ceilalţi, este un câştig pentru Universitate, şi pentru tradiţia pe care această Universitate o are. Din 1923 tot formează profesori şi antrenori! Şi dacă privim ce s-a întâmplat în ultimii ani, sunt foarte mulţi antrenori absolvenţi ai UNEFS, foarte mulţi preşedinţi de federaţie, în ministere sau comisii naţionale sau chiar internaţionale, toţi absolvenţi ai Universităţii noastre.

Există alte standarde de calitate la facultăţile particulare?

Cei de la ARACIS (Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior – n.n.), când vin să controleze, se uită mai ales pe hârtii. Ar trebui să se controleze şi activitatea de zi cu zi cu studenţii, şi ar trebui să se vadă şi o lecţie de gimnastică, şi una de înot, şi una de schi. Dacă ai bază materială corespunzătoare, dacă ai hârtiile din punctul de vedere al cerinţelor, totul pare în regulă… dar de multe ori nu e. Pe nimeni nu interesează dacă studenţii sunt sau nu bine pregătiţi. Noi, ca să ştiţi, n-am renunţat niciodată de admitere, deşi se vorbea că s-ar putea intra şi pe bază de dosar şi am văzut diferenţa care se făcea în mod artificial. La un moment dat nota de la bacalaureat avea o anumită pondere la admitere. Dar cum se face că după ce absolvenţii de liceu încheiau cu note de 6 şi 7, deodată ne-am trezit că mai toţi aveau 10 la bacalaureat? Se deşteptaseră atât de mult? Tocmai de aceea n-am renunţat la admitere şi cred că acesta este un punct forte al nostru, fiindcă astfel încercăm să-i aducem pe cei mai buni elevi şi să-i scoatem pe cei mai buni profesori din ţară. Cu alte cuvinte, UNEFS rămâne un brand şi vream să-l păstrăm ca atare.

Dar mai vin tineri să se facă profesori de educaţie fizică? Câţi aţi avut la admitere în sesiunea din luna iunie?

Toate locurile au fost ocupate, de pildă la kinetoterapie au fost aproape şapte pe un loc, acolo este o concurenţă foarte mare, iar la educaţie fizică şi sport, cam doi, doi şi ceva pe loc. Sunt tineri interesaţi. Mulţumită Ministerului Educaţiei Naţionale am avut chiar mai multe locuri decât anul trecut, cu zece la sută, dar este interesant că având mai multe locuri, le şi ocupăm. Cred că meseria de profesor de sport este încă interesantă şi cred că perspectivele pot fi frumoase, dacă salariile profesorilor se vor mări şi într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar putea să devină tentante.

Generaţia Facebook nu mai are timp pentru sport

Se vorbeşte mereu în ultimii ani despre mărirea numărului de ore de educaţie fizică în şcoală. Acum câţiva ani unul dintre miniştrii Educaţiei a făcut socoteala că ar mai fi necesari circa 16.000 de profesori de educaţie fizică. Dvs. câţi scoateţi pe an?

Păi, chiar anul acesta am avut 200 de locuri ocupate la admitere şi 130 de locuri la masterat. Vom avea şi locurile la doctorat. Dar vă mai spun ceva: dacă s-ar îndrepta toţi profesorii spre meseria pe care şi-au ales-o, cred dacă acel gol n-ar mai fi atât de mare. Mai mult decât atât, dacă toţi profesorii – şi aici îi numesc şi pe cei care termină facultatea la stat, şi cei care o termină la particulari – şi-ar face orele la nivel înalt, ar fi un mare câştig pentru sport. Este desigur evident că trebui mărit numărul orelor de educaţie fizică, ba chiar de la grădiniţă ar trebui începută această campanile pentru sport. Avem după cum ştiţi ceea ce se cheamă “generaţia Facebook”, am şi eu un băiat de 15 ani, am fost cu el în diferite locuri şi întâlniri; sunt nedespărţiţi de tabletă sau telefon. Nu mai efectiv timp pentru sport!

Ce şansă de supravieţuire are un popor care se depărtează tot mai vizibil de mişcarea fizică, în care copiii nu mai ştiu să alerge, iar părinţii se grăbescsă le facă rost de scutiri medicale pentru ora de sport?!

Eu aş scoate în totalitate scutirea de la sport. Vorbeam mai devreme de cei cu dezabilităţi. Păi dacă şi cei cu dezabilităţi pot face sport, de ce să-l scutim pe unul care este doar răcit, sau doar se face că e bolnav? Aici ar trebui să intervină creativitatea profesorilor de sport, care trebuie să-l determine pe copil să vină cu plăcere la ora de educaţie fizică. Determină-l pe cel cu probleme să vină în colectivitate şi determină-i pe ceilalţi copii să nu-l jignească pe cel care este mai stângaci la o anumită disciplină. Cred că aici pedagogia ar trebui să primeze, iar lecţia de educaţie fizică să fie atractivă, şi măcar atunci să se renunţe la tabletă. De ce oare japonezii nu renunţă la acea gimnastică zilnică pe care o fac, oriunde ar fi? În timpul activităţii, cineva se ocupă de gimnastica “la locul de muncă”, aşa cum i-am spune noi. Tot vedem reclame că trebuie să facem 30 de minute de mişcare zilnic pentru sănătate. Dar din studiile făcute am înţeles că doar 6 dintr-o sută fac mişcare zilnic sau de mai multe ori pe săptămână. În rest, sedentarism. Să ştiţi că sunt şi zone unde profesorii de educaţie fizică îşi fac treaba bine, şi vezi curtea şcolii plină şi vezi o mulţime de copii făcând sport. Dar sunt prea puţini. Şi vedem astăzi copii care nici măcar nu ştiu să meargă. Nu ştiu dacă 40 la sută merg corect pe stradă! Ce să mai vorbim de alergare, ce să mai vorbim de ceea ce înseamnă mişcarea făcută în mod organizat?

Dacă viitorul sportului românesc este legat strâns de şcoală, de competiţiile şcolare, cum vedeţi implicarea profesorilor de educaţie fizică?

Fiecare club şcolar ar trebui să-şi angajeze cei mai buni antrenori, să ceară de la autorităţile locale fonduri pentru a susţine activitatea. Uneori ne întrebăm care sunt făuritorii de excelenţă în sport: COSR-ul, federaţiile, ministerul? Dar în ultimă instanţă trebuie să vorbim despre sportivi şi despre antrenori. Înainte de familie, sportivul fie că stă la şcoală sau în cantonament, e foarte aproape de antrenor. Acesta trebuie să ia locul părintelui. Dar dacă nu ai condiţii pentru a-l antrena pe acel copil, nu o să ajungi prea departe. Iar rezultatele din ultima vreme se văd. Cred aşadar că rolul profesorului de educaţie fizică este unul extrem de important, dar să fie şi sprijinit de directorul şcolii, să se meargă pe competenţă, nu pe relaţii şi intervenţii. În meseria de antrenor cea mai mare provocare o reprezintă selecţia. Dacă suntem în stare să-i selecţionăm pe cei mai buni, neuitându-ne la ce sunt părinţii lor şi care este contribuţia financiară a părinţilor, s-ar putea să descoperim nişte sportivi adevăraţi. Dacă din start ne gândim că trebuie să-i luăm la sport doar pe cei cu posibilităţi financiare, este clar că după un an de zile tu nu mai eşti antrenor, va veni părintele să-ţi spună ce şi cum să faci. Aici ne descalificăm profesional. Eu le-am spus mereu absolvenţilor noştri: încercaţi să faceţi selecţia în sensul adevărat al cuvântului, şi încercaţi să vă debarasaţi de calculele de genul: dacă vine tata cu autobuzul, atunci avem asigurată deplasarea; dacă vin părinţii nu ştiu cui cu alimente, avem hrana asigurată. Nu. Pentru că aici este marea diferenţă între ce se întâmplă în ţările de afară şi ce se întâmplă la noi. Ne trezim că-i forţăm mult pe sportivi, încercăm să scoatem prematur rezultate, şi acei sportivi (tineri – n.n.) nu mai ajung la seniori. Cred că ar trebui gândită şi o strategie a federaţiilor, noi cu COSR-ul avem o colaborare foarte bună, şi cu unele federaţii facem strategii, dar este momentul să ne aşezăm la masă, să vedem ce este de făcut pentru a dezvolta sportul românesc. Este datoria noastră.

Teoria trebuie îmbinată cu practica!

Cu toţii ştim care este situaţia sportului românesc azi, dar ne gândim prea puţin şi la cum am putea schimba această stare. Credeţi că rolul profesorului de educaţie fizică ar trebui să devină mai important în anii care urmează?

Fără îndoială. Deci, dacă nu ne gândim să avem în continuare o naţiune sănătoasă, înseamnă că greşim cu toţii. Dacă nu ne gândim să investim în bază materială, să investim în resurse umane de calitate şi apoi în programe adaptate, batem pasul pe loc. Cred că rolul nostru este să formăm cei mai buni profesori de educaţie fizică şi sport şi de a-i determina să nu renunţe niciodată la formarea şi perfecţionarea lor. Trebui gândit aşa: medalia de bronz este licenţa, medalie de argint – masteratul şi medalia de aur – doctoratul! Îi atragem pe cei mai buni către şcoala doctorală pe care o avem, dar informaţia trebuie să fie actualizată. Noi încercăm să-i perfecţionăm până la un punct, dar se ştie că diferenţa între teorie şi practică există. Trebuie să-i determinăm pe antrenorii care au terminat cu ani în urmă facultatea să mai citească, să vadă şi ce au făcut acei antrenori care au scos campioni mondiali şi olimpici, să nu rămână doar la teoriile învăţate cu ani în urmă. Este un paradox, de pildă la sporturile de iarnă, la care cred că mă pricep, ştiu că în teorie viteza este o calitate prea puţin perfectibilă. Dar cum se face că atât în proba de 1.500 de metri, care este cea mai scurtă, cât şi în cea de 50 km, campionii sunt cam aceiaşi? Sunt aceiaşi sportivi pe care-i vezi înainte de finiş în proba de 50 km, doar că parcă atunci abia au luat startul. Şi-i vezi atât la începutul Cupei Mondiale, cât şi la sfârşitul ei. Atunci cum e cu teoria că nu pot rezista şi în probe de sprint, şi în probele lungi? De asta am discutat cu antrenorii, trebuie să ne uităm şi să apropiem teoria de practică.

Vom avea vreodată un viitor în sporturile de iarnă?

Eu încă mai sunt optimist. Poate am investit greşit doar în echipa feminină de biatlon, fiindcă acum cu regret spun că fetele sunt în cădere, iar băieţii încep să obţină rezultate. În ce priveşte săriturile cu schiurile, a existat acel proiect cu OMV-ul (este vorba despre complexul de trambuline de la Râşnov – n.n.), prin care s-a gândit să se determine în România cam ce s-a întâmplat cu Bulgaria, cu ani în urmă, când au introdus biatlonul feminin. Şi au scos-o campioană olimpică pe Dafovska (Nagano, 1998 – n.n.), cea care este preşedinte al federaţiei la bulgari. Noi ne aşteptam ca la sărituri, mai ales la fete, să ajungem să avem repede campioni. Sunt ceva fete foarte bune, sunt şi băieţi, dar încă mai trebuie să aşteptăm. Proiectul a fost gândit ca în zece ani să avem oameni pe podium la Cupa Mondială. În rest, este greu – la infrastructura pe care o avem, ar trebui să se investească mult, şi din păcate auzim că la sanie şi la bob campionatul naţional se ţine într-o altă ţară… Cât despre biatlon, noroc cu traseul de la Cheile Grădiştei, unde se pot antrena pe singura pistă privată din lume. Noroc cu domnul Gârbacea.

Pentru un sediu nou sperăm să ne ajute domnul Ţiriac

În ce măsură mai funcţionează şcoala postliceală de antrenori ”Ioan-Kunst Ghermănescu”, care a luat fiinţă în 2013, din iniţiativa fostului rector, Viorel Cojocaru?

Funcţionează. A fost autorizată, chiar a trimis ARACIS-ul comunicarea că a primit autorizaţie. Dar aici este o altă problemă. Vorbeam mai înainte de cluburile sportive şcolare, nu poţi avea specializări la rugby, la canotaj, la tir cu arcul, la aeromodelism şi aşa mai departe. Ei sunt angajaţi la cluburile sportive şcolare pe acele posturi, dar specializarea se face în altă parte. Numai să se facă aşa cum trebuie! Aici este punctul vulnerabil. Noi încercăm să scoatem şi profesori de educaţie fizică, şi antrenori şi încercăm să-i şcolim în sensul adevărat al cuvântului. Ne-am bucura dacă ar veni spre noi mai mulţi foşti sportivi

După părerea mea, UNEFS funcţionează în continuare într-un spaţiu destul de impropriu. A existat la un moment dat proiectul construirii unei universităţi noi, înconjurată de toate facilităţile moderne necesare unei astfel de instituţii de învăţământ. S-a renunţat complet la acest proiect?

Văzînd că nu avem încotro – uitaţi aici este o zona foarte mare nefolosită (este vorba de spaţiul viran din spatele aşa-zisei Case Radio – n.n.), dar care a fost vândută nu ştiu cui –, ne-am apucat să mai reparăm prin curtea noastră. Pe de altă parte, dacă vă aduceţi aminte, noi am fost nevoiţi să ne mutăm şi nu din dorinţa noastră (referire la domolarea fostului sediu al institutului, parte din proiectul megaloman al “Casei Poporului” – n.n.), ar trebui în mod sigur să primim ceva în schimb. Clădirea în care stăm acum (fostele Grajduri Regale – n.n.) este foarte veche, are peste 80 de ani. O asemenea clădire trebuie refăcută în totalitate la un moment dat. Noi investim, investim, dar vedem că o facem cam degeaba, mereu se deteriorează câte ceva. Am avut o discuţie împreună cu preşedintele Senatului, profesorul Viorel Cojocaru cu domnul Ion Ţiriac şi s-a propus să facem o academie cu numele său. Ne-a spus că el personal s-a săturat să tot insiste pentru ca să se pornească un asemenea proiect. Şi ne-a spus că dumnealui, care este de altfel Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre, este dispus să investească o anumită sumă, dar să pună şi statul. Este aşadar hotărât să pună la dispoziţie terenul (în zona Otopeni – n.n.), plus parte din construcţie. Noi n-am veni decât cu profesorii şi cu ceea ce înseamnă absorţia absolvenţilor de liceu către acea universitate. Domnul Ţiriac a demonstrat că tot ce şi-a propus, a realizat. Să sperăm că va reuşi şi de data aceasta!

Subtitlurile aparţin redacţiei

“N-am renunţat la admitere şi cred că acesta este un punct forte al nostru, fiindcă astfel încercăm să-i aducem pe cei mai buni elevi şi să-i scoatem pe cei mai buni profesori din ţară. Cu alte cuvinte, UNEFS rămâne un brand şi vrem să-l păstrăm ca atare.”

“Trebui gândit aşa: medalia de bronz este licenţa, medalie de argint – masteratul şi medalia de aur – doctoratul! Îi atragem pe cei mai buni către şcoala doctorală pe care o avem, dar informaţia trebuie să fie actualizată. Noi încercăm să-i perfecţionăm până la un punct, dar se ştie că diferenţa între teorie şi practică există.”

“Tot vedem reclame că trebuie să facem 30 de minute de mişcare zilnic pentru sănătate. Dar din studiile făcute am înţeles că doar 6 dintr-o sută fac mişcare zilnic sau de mai multe ori pe săptămână. În rest, sedentarism.”