Interviu cu dl. Valeriu Tomescu, directorul Centrului Olimpic de Testare și Asistență Științifică al COSR

Dumitru Graur: Domnule Tomescu, lumea sportului vă știe drept antrenorul Constantinei Diță, medaliată cu aur la Beijing în proba de maraton. Mai puțini știu că sunteți Doctor la ANEFS, ați fost antrenor la lotul olimpic de maraton al Chinei, iar de câtăva vreme ați devenit directorul Centrului Olimpic de Testare și Asistență Științifică al COSR. Care este menirea dvs. în această calitate?
Valeriu Tomescu: Nu vreau să vorbesc despre menirea mea, pentru că trebuie să fie, și este o muncă în echipă, prin care să aducem un suport, prin știința sportului, către federațiile interesate în așa ceva. Nu este un program impus, noi nu impunem nimănui, nici n-ar trebui să fie, dar înființarea acestui centru a făcut parte din strategia actualului președinte al COSR, Mihai Covaliu. El, împreună cu dl. Boroi, secretarul general, au înțeles că este nevoie, dacă nu o schimbare, de o augmentare pentru sportul științific. Dacă mă uit în urmă, sigur că lumea mă cunoaște ca antrenor al Constandinei, cu ea am intrat și eu în marea performanță. A fost o mare șansă în viață să o cunosc pe această doamnă (Constantina Diță, fostă Tomescu – n.n.), cu care și astăzi sunt în relații foarte bune, în ciuda divorțului prin care am trecut.

Am înțeles că în momentul câștigării titlului olimpic la Beijing dumneavoastră și cu doamna Diță erați deja divorțați!
Da, eram (râde copios). Acest detaliu poate face și mai valoroasă performanța, pentru că intervine latura umană. Și ajung mai ales la ce înseamnă caracter. Știm cu toții că într-o despărțire oamenii suferă. De fapt se spune că acolo vezi caracterul unei persoane, într-o despărțire, într-o pierdere, cum va reacționa. Civilizat? Agresiv? De catifea? Depinde de persoană și de caracterul ei. Eu sunt mândru că și astăzi avem cele mai bune relații; și cu Rafael, băiatul Constandinei, de asemenea sunt în relații foarte bune. Ne vizităm când vin ei în țară, și eu am mers în America (doamna Diță locuiește la Boulder – n.n.), între timp am o fetiță, Maria o cheamă, și ea îi cunoaște, știe despre relația frumoasă rămasă între noi.

Venim ca o susținere în munca antrenorilor

Să revenim: de ce a simțit nevoia conducerea COSR să înființeze COTAS? Existau oricum Institutul de Medicină Sportivă, ca și Institutul Național de Cercetare pentru Sport.
Cu cei de la Institutul Național pentru Cercetare în Sport, suntem în relații foarte bune, chiar dacă lumea poate crede altceva, dar noi colaborăm foarte bine. Directorul Radu Bidiugan este un om de calitate, bine pregătit, diplomat, și există un respect mutual și între instituții, și între noi ca persoane. În ce privește Institutul de Medicină Sportivă aș spune că ei fac un act medical, cu evaluare și cu avize medicale, prin care sportivii din loturile olimpice au dreptul de a se antrena și de a participa la competiții. Fără acest aviz, nu au voie. Pentru ceea ce face Institutul de Cercetare, pot spune că COTAS vine complementar față de expertiza acestui institut. Adică, partea de biochimie este o componentă foarte puternică în cercetarea institutului, cu un departament solid, cu resurse umane și echipamente performante. În ce ne privește, evaluările pe care le facem, ele vin ca suport concret pentru a afla în ce zone de efort ar trebui să se antreneze sportivul respectiv. Mâine vom avea testări la lotul național de juniori de la atletism și în urma acestor testări cardio-respiratorii, practic, prin interpretare, le vom da zonele de antrenament. Și atunci antrenorul, când discutăm de micro-ciclul de pregătire, respectă niște reguli și fiziologice, dar și matematice dacă vreți, în care noi spunem foarte clar: intensitatea în zona anaerobă nu poate fi repetată în ciclul de pregătire decât de x ori. Dacă această zonă de efort este repetată de prea multe ori vor rezulta niște costuri metabolice masive, pentru adaptarea sportivului. Și adaptarea va fi negativă, nicidecum pozitivă.

Prea mult antrenament strică, altfel spus.
Da. Și nu cu intensitățile potrivite. Și la fel, mai sunt celelalte două zone importante: zona aerobă și zona mixtă. Deci fiecare dintre cele trei zone vor fi transmise în ceea ce înseamnă ritm cardiac de efort, pentru fiecare sportiv, iar antrenorii ar trebui să le folosească apoi în antrenamente, printr-o monitorizare a antrenamentului în sine. Și apoi, cu ce venim în plus, iar această metodă este extrem de importantă, vorbim despre monitorizarea somnului.

Nici în somn nu-i lăsați în pace?
Eu vă spun că răspunsul pentru tot ce e legat de performanță este această monitorizare a somnului! Și am o analogie, pe care o folosesc deseori în răspunsurile mele: când crește un copil nou-născut? Când se joacă, sau când doarme? Este evident că atunci când doarme. Ei bine, același mecanism fiziologic se aplică și în sportul de performanță. Când supracompensezi, când te tot antrenezi la intensități superioare, fără să lași pauze de revenire, fără componenta de refacere, atunci ai de pierdut. Aici mă refer la tot ce înseamnă hormonal la nivelul creierului și cu eliberările respective. Ori asta se întâmplă în somn.

Există o rețetă perfectă pentru succesul unui sportiv? Cum vedeți succesul de care se bucură acum David Popovici?
Popovici are un parcurs interesant, dar firesc. Părinții lui, dar și antrenorul Rădulescu au avut o continuitate extraordinară în pregătire. N-au fost schimbări de antrenor, așa cum se petrec lucrurile în România, în toate sporturile. Și atunci strategia și filozofia ta de antrenor nu mai apuci să o implementezi, dacă ești schimbat după șase luni. N-ai cum. De regulă, când ai preluat un sportiv de la un alt antrenor, rezultatele lui în primele șase luni nu sunt alte noului antrenor, sunt încă rămase din ce s-a lucrat înainte.

România a învățat multă vreme din metodele rusești

Într-un interviu ați declarat: “Am avut înţelepciunea de a înţelege că oricât ai citi, oricât ai învăţa, nu e suficient. Cheia succesului meu a fost motivaţia extraordinară de a învăţa în fiecare zi ceva”. V-a ajutat mult în carieră perioada în care ați fost în Statele Unite?
Foarte mult. A fost practic schimbarea majoră care mi-a modificat traiectoria în viață. Deoarece am întâlnit oameni deosebiți, eu eram foarte tânăr, avem 24-25 de ani, eram în umbra unor antrenori de succes, cum era Gyöngyössy la vremea respectivă, Adrian Szekely, soțul Violetei Beclea, Liviu Șimon, oameni care făcuseră performanță. Sigur că te și motivează lucrul acesta, dar pe de altă parte aveam foamea de performanță, eram lupul tânăr dintre ei toți. Recunosc să întotdeauna eu mi-am luat repere pe care am simțit că le pot atinge. Nu m-am dus dintr-o dată prea sus. Iar cu cât am reușit să înțeleg metodica antrenamentului sportiv m-am perfecționat. Am citit despre metodele școlii rusești, care după părerea mea sunt încă valabile. Pentru ce au făcut rușii în ce privește pregătirea, jos pălăria și astăzi! În schimb, când România n-a mai avut legătură, țin minte că domnul Mărășescu avea o mulțime de relații, sau doctorul Drăgan, un alt om de mare calitate, lucrurile n-au mai mers la fel de bine. Țin să menționez că România a avut oameni de calitate, care au știu să extragă informații din proximitate, dar la un moment dat acest flux s-a oprit. La noi nu mai exista componenta asta, vorbesc de 20 de ani în urmă, între timp poate lucrurile s-au mai schimbat, au apărut oameni tineri.

Înțeleg că în Statele Unite ați învățat altceva decât ce ați aflat din școala sovietică.
În Statele Unite am aflat că nu poți să știi nimic, dacă nu măsori. Iar măsuratul ăsta poate să plece de la un banal ph, pe care poți să-l faci din urină. Eu practic am avut avantajul că am putut să folosesc ce știam rudimentar de la ruși (râde) cu complexitatea tehnologiei și a științei aplicate de americani. De asemenea, accesul la informație. Țin minte că în perioada în care ne pregăteam în Statele Unite, între antrenamente eu aproape zilnic mergeam la universitate, la Colorado University of Boulder și având acces la bibliotecă avem tot ce-mi doream pentru meseria mea. De aceea spun că eu am fost autodidact, n-am stat să mă împiedic de sistem, și m-am întrebat mereu ce pot face diferit, în a-mi ajuta sportiva. Fiindcă presiunea din partea ei era mare, să ne înțelegem, ea era deja o sportivă cu un mare potențial demonstrat, cu titluri, dar îi lipsea medalia într-o competiție majoră.

V-ați făcut remarcat pe plan internațional pentru că ați obținut în opt ani, ca antrenor, 5 medalii la Campionatele Mondiale şi un titlu olimpic, la Beijing, palmares fără precedent pentru un antrenor de numai 32 de ani.
Așa este. Mi se face pielea găină! (râde). Dar să știți că în spatele rezultatelor în primul rând a fost sportiva. Constantina este un om cu niște calități umane incredibile, iar ce a avut în plus – ca și alți mulți alți performeri români, se pot face studii -, este toleranța la durere. Cât de mult accepți greutatea unui efort, care duce la nivel psihologic. Durerea aia, întâlnită zilnic: ori ai caracter și ai puterea ai sa treci peste ea, să mergi mai departe. Dar să știți că am plecat de jos, au fost situații în care nu eram financiar bine, au fost greutăți. Ne-au călit, ne-au întărit și am ajuns, cum ne spunea cineva, pe Everest. L-am avut ca mentor pe Joe Vigil, fondatorul școlii americane de atletism, antrenorul Deanei Trosin, medaliată la Atena, dar marea schimbare a fost în momentul întâlnirii cu David Bellar, care acum este decanul Universității din Florida În perioada în care am fost în Statele Unite am mers la cursurile școlii de antrenori ale Federației americane de atletism, și am luat-o de jos. Mi-am zis hai să văd cum e aici. Și am mers la cursuri, și cu examene, grele… Interesant ca filozofie este că din toți cei mulți care eram acolo, idea era să nu se piardă niciunul. Dacă ai picat examenul, comisia te lua deoparte și analiza care și unde era problema. Ce nu înțelegi? Și te ajuta. Revenind, pot să vă spun că David Bellar a influența performanța Constandinei de la Beijing! Prin tot ce am evaluat pentru Jocuri, tot ce însemnau formele de stres, temperatură, umiditate, poluare, adaptarea la fusul orar – toate detaliile astea au fost discutate, pregătite și individualizate pentru Constandina. Pot să vă zic că dacă am fi avut la Atena (în 2004 – n.n.) suportul ăsta altul putea fi rezultatul. Fiindcă pregătirea Constandinei la Atena a fost peste nivelul de la Beijing (râde). Dar, n-a fost vremea noastră. Noi n-am știu că turnaseră asfalt proaspăt, proba a fost parcă la ora două după amiază, temperatura care radia din asfalt era groaznică și ea a făcut insolație. Tot a terminat cursa, a venit pe locul 20, a vomitat, s-a oprit pe traseu, dar cum spun eu „olteanca nu s-a lăsat” și a avut orgoliul de a termina cursa.

Federația n-a știut niciodată să capitalizeze succesul atleților săi

După uriașul succes olimpic de la Beijing, nu v-ați găsit deloc locul în atletismul românesc și v-ați decis să plecați în China. De ce s-au petrecut așa lucrurile?
Așa e (râde). Pentru că destinul meu nu mai era în România pentru atletism, ca antrenor, lucru care m-a durut. Federația de atletism, și nu numai în cazul meu, dar și în cazul atleților sau atletelor de mare valoare, n-a știut să capitalizeze valoarea și imaginea lor. Și sunt generații, cu nume celebre care au avut de suferit. Cu excepția Gabrielei Szabo, care a avut PR și a știut să capitalizeze performanța, restul e foarte subțire. Iar asta nu mai ținea de sportiv sau antrenor, aici era vorba de marketing, iar eu nu mă pricep la asta. În fine. Țin minte că după Beijing, împreună cu antrenorul Daniel Șanta de la Sf. Gheorghe, am făcut un proiect pe care l-am propus federației de atletism, prin care urma să facem o selecție de 7 sportivi, 3 persoane staff – antrenor, bucătar și un cadru medical -, și să venim cu o generație nouă de atleți, pe care să o creștem. Deci tot grupul era de 10 persoane, iar bugetul era undeva la 300.000 de dolari pe an. Atunci bugetul federației era de două milioane. M-am dus cu proiectul la Sorin Matei, ele era președinte atunci, și mi-a spus că nu se poate. Eu, cum să interpretez asta? Că noi, ca țară nu avem nimic, și nimeni nu vrea să o ia de jos. Ei, nu s-a vrut, nu s-a putut. Am înțeles, nu mai avea rostul să bat la o ușă închisă și am acceptat oferta venită din China. Mai aveam una din Coreea de Sud. Până la China am antrenat un an în Statele Unite, intrasem deja în zona academică…

Erați cunoscut.
Eram valoros! (râde copios) Fără modestie.

Dar nu pentru România!
Nu, pentru România, nu. Și vă spun sincer că marea oportunitate pe care am primit-o în ce fac astăzi vine din partea noii conduceri a Comitetului Olimpic, respectiv Covaliu-Boroi. Astăzi, dacă mă duc la federația de atletism, nu o să cadă nimeni pe jos. Numai că deja nu mai am ce să demonstrez, am pace cu mine. Uite, asta fac, astea sunt lucrurile pe care ți le pot oferi, cu asta te pot ajuta (e vorba de determinări și teste – n.n.). Dacă le primești, dacă nu mingea nu mai e la mine.

Înțeleg că le primesc, am văzut că mâine veți avea teste pentru loturile de juniori de la atletism.
Da. În schimb, voi crede cu adevărat că aceste valori sunt folosite, când vom vedea monitorizarea făcută de antrenori. Nu vorbesc din funcția de director, ci de specialist de laborator în evaluarea efortului fizic. Interesant este că creierul nostru nu face deosebirea în funcție de sportul practicat, volei, fotbal, baschet sau atletism. El nu știe. Tu îl expui la niște intensități, într-o anume ciclicitate, și se va întâmpla un răspuns. Deci noi măsurăm efortul fizic și apoi monitorizăm antrenamentele. Această monitorizare înseamnă că din ce ți-ai planificat ca temă a antrenamentului un puls de 140 de bătăi pe minut, să fi aproape, dacă nu 90 de minute, măcar 80 de minute din efortul pe care un sportiv îl face. Și atunci capacitatea aerobă și-a atins scopul.

140 puls timp de 80 de minute? Ce sport e ăsta?
Ăsta se pretează la atletism, la curse lungi. Sau la triatlon, la sporturi de anduranță. Asta o dată. Apoi, monitorizarea somnului. Sunt sportivi care sunt reticenți, au impresia că cineva le invadează spațiul personal. Ori pe noi nu ne interesează ce fac ei noaptea în mod special, pe noi ne interesează din punct de vedere statistic care este intervalul de ore de somn pentru un anumit sportiv, să zicem de la 10 seara la 6 dimineața. Ei bine, dacă facem un grafic pe o perioadă lungă și noi vedem că ăsta e trendul și se păstrează intervalul ăsta, e foarte bine. Dacă în schimb, când am o zi de pregătire mai ușoară eu seara mă culc la 12, deja acolo am creat un dezechilibru, pe care în zilele următoare va trebui să-l tamponez cu somn suplimentar.

Cum controlați calitatea somnului?
Avem niște brățări, cu sistem whoop. Ei bine, pe lângă monitorizările de somn, de antrenament aș vrea să văd un antrenor de atletism să vină și să spună: uite asta am făcut eu luna asta, și astea sunt dovezile, să se vadă ce s-a lucrat. Ei, aici se pare că mai e de așteptat.

Am luat titlul olimpic în afara stadionului!

Vă propun să ne întoarcem puțin la începuturile carierei: ați început ca profesor de educaţie fizică la un liceu din Ardeal, în 1998, un an mai târziu ați întâlnit-o pe Constantina Diţă într-o tabără de antrenament, iar în toamna lui 2000 aveați să-i deveniți antrenor.
De fapt am început ca suplinitor într-o comună din Ardeal, se numește Hăghig. Pe Constandina am întâlnit-o într-un cantonament la Piatra Arsă, în luna mai mi se pare, iar în noiembrie ne-am căsătorit. În ’99 avem 23 de ani și nu eram decât un fel de sparring-partener pentru atleții de valoare, am iubit atletismul și îmi plăcea să stau în apropierea lor. În perioada respectivă Constandina era antrenat de Ion Bură de la Tg. Jiu, după care ea a trecut la Augustin Barbu, care era la Steaua. A mai trecut un an de zile, după care Constandina având modelele soț-antrenor cum erau Violeta Beclea cu Adrian, Gabi Szabo cu Zsolt, Lidia Șimon cu Liviu, într-o zi mi-a propus să devin antrenorul ei. A ieșit nițel scandal, până la urmă federația a acceptat, dar cu condiția ca eu să nu primesc niciun de drepturi financiare. Adică nu primesc cantonament, nu primesc deplasări, niciun fel de bani. Eram ca un fel de voluntar. Dar eram în familie! Și ăsta a fost începutul.

Acesta este și motivul pentru care la JO de la Beijing titlul olimpic al Constantinei v-a găsit pe trotuar?
Da (zâmbește), e adevărat. Nu am fost acreditat de federație, de nimeni. Și nici la Atena! Am ajuns acolo prin sprijinul doamnei Iolanda Balaș, care cu ajutorul unui sponsor a trimis la Jocuri un număr de antrenori, dar n-am fost în delegație. Ca să vă spun, mie mi-a folosit experiența din America, acolo unde am învățat că la sfârșitul zilei nu contează decât ce ai realizat, nimic altceva. Și cu toate frecușurile eu mi-am văzut de treabă, știam că sunt prea bun ca să iau în seamă piedicile. Iar Constantina a demonstrat că eu aveam dreptate. Dar să știți că nu vreau să sune ca o aroganță, eu nu sunt arogant din fire.

Am auzit că ați încheiat cu succes participarea la International Coaching Enrichment Certification Program (ICECP). Ce v-a adus în plus această calificare?
Mentorul meu pentru cursul respectiv a fost domnul Dragomir Cioroslan. El este o persoană foarte pregătită și un mare diplomat. N-am să uit că în perioada respectivă mi-a spus direct: „Valeriu, voi trebuie să vă schimbați!” La programul respectiv am fost trimis de COSR și țin minte că domnul Secretar general adjunct Florin Mișcă mi-a explicat că programul era sponsorizat de Solidaritatea Olimpică și are rolul de a dezvolta capacitățile țărilor mai puțin dezvoltate. Fiecare țară putea trimite un reprezentant. Din România am fost eu. Am început la Universitatea din Delaware, după care în funcție de specializarea pe care ai indicat-o, am făcut alte cursuri. Eu acolo am mers pe canotaj. Mi-am dorit să nu rămân specializat numai în atletism.

Am putea determina talentul, dar nimeni nu are încă încredere

Ați afirmat că și în România, talentul se poate depista prin testări genetice. Și că avem mijloace să putem face acest lucru. Problema e că există reticență față de știință în modul ăsta. Și atunci, la rândul nostru, trebuie să temporizăm felul în care intervenim. Despre ce este vorba?
În primul și în primul rând este percepția. Ce înseamnă testare genetică? Când auzim, ne gândim la ceva atât de avansat și de science-fiction, încât ne inhibă. Nu vorbesc de noi ca instituție, fiindcă noi am identificat genele polimorfice importante pe care trebuie să le regăsim în funcție de tipul de efort. Ele sunt lămurite, sunt studii publicate, noi nu stăm acum să reinventăm roata. Chiar înainte de a se înființa COTAS, eu și alte două persoane am fost în Statele Unite, trimiși de Comitetul Olimpic să facem training pe echipamentele pe care urma să le avem în România. Am avut atunci acces la toate informațiile, ne-au primit, ne-au antrenat și ne-am făcut o mulțime de relații excelente.

La ce vârstă se pot face aceste testări?
Ideal ele se fac înainte la copii înainte de a fi integrați într-un sport. Poate fi la cinci, șase ani, șapte ani, depinde de sport. Pentru gimnastică mă gândesc că deja ar fi prea târziu. Dar testările nu se fac, am spus că s-ar putea face, noi avem metodele necesare.

Și s-ar putea determina de la o vârstă fragedă către care sport ar mai potrivit copilul?
Ne-am da seama dacă genetic el este mai înzestrat către o capacitate aerobă, sau o componentă de forță mai mare.

Înțeleg că acesta este viitorul în sport.
El se întâmplă deja în țările avansate. Este vorba de determinări. Însă eu am avut ocazia să văd și manipulări. Eram în China și țin minte că la universitate, unde eram cazați, aveam laboratoare cu care lucrat inclusiv pe primate, pe animale. Și aveau foarte multe studii publicate. De aici la oameni nu mai e decât un pas.
Care sunt sporturile pe care le „supravegheați”, să zicem așa, la Centrul olimpic de la Izvorani, al COSR? Cât la sută este testare a sportivilor în activitatea dvs., și cât cea de asistență științifică?
Testarea, ca timp în sine este cel mai puțin timp consumat. Pentru că un test de efort maximal pentru un sportiv, el ar putea să termine protocolul de testare în 18-19 minute. N-am avut așa ceva, nici nu trebuie să ai. Sunt trepte de efort, și atunci nu trebuie să ajungi neapărat la cele 18 minute. Ne uităm la schimbul de gaze la presiunile parțiale și de acolo extragem pragurile de efort. Avem mai multe ergometre: avem banda de alergare, unde sunt testați sportivii care folosesc alergarea ca mijloc specific al activității, avem bicicletă, ergometre pentru canotaj și cele pentru kaiac-canoe. Cu acesta cinci ergometre acoperim o scală mare de sporturi. Idea este că încercăm să simulăm efortul specific. Dacă vorbim de sporturi de echipă, unde vrem să vedem efortul intermitent, cu e handbalul, fotbalul și așa mai departe, acolo noi avem alte mijloace, tot pentru teste cardio-respiratorii, dar sunt mijloace mobile. Urmărim aceleiași parametri pe un fel de hamuri în care sunt prinse echipamentele de testare, într-o sală de handbal de exemplu.

Am avut un avans în cercetarea sportului, pe care l-am pierdut

Este astăzi sportul intrat definitiv în zona laboratoarelor, chiar dacă aici nu ne referim la doping?
Da. Sută la sută. România a funcționat post-Revoluție în sport după amintirile bune lăsate de Institutul de Medicină și Cercetare Sportivă, care a fost foarte bine apreciat la timpul său. Nicu Alexe, doctorul Drăgan și alții. Erau 14-15 persoane în acea echipă multidisciplinară. Am avut ocazia să citesc caietele lor „top secret”, secrete de serviciu, cu evaluări făcute, fiecare caiet pe sporturi separate și am constatat că pe departe oricare astfel de caiet putea reprezenta o teză de doctorat. Deci standardul era foarte sus. Aud ignoranți cum că România n-a avut nimic. Păi, caută și vezi, documentează-te. Dar, după Revoluție nu s-a mai făcut nimic. Treaba a mai mers două-trei cicluri olimpice, din amintiri ca să zic așa, dar între timp țările puternice s-au concentrat tot mai mult pe sporturile olimpice, au adus mai mulți bani și au adus cercetarea de vârf în ograda lor cu adevărat.

Dacă nu măsori nimic, nu știi nimic, spuneți! Ce teste se practică la nivelul loturilor naționale?
Posibilitățile noastre, sau bateria de testări pe care o putem realiza cu succes este următoarea: Test pentru determinarea volumului maxim de oxigen, Test submaximal pentru fiecare dintre zonele de efort, Testări salivare – în care urmărim hormoni de stres, cortizol, imunoglobulina A, ca raport al imunității și al influențelor pe care le-a primit sportivul în funcție de intensitatea efortului și temperatura de afară și cu refacerea incompletă. Practic, prin imunoglobulina A noi putem anticipa riscul de infecții respiratorii. Avem apoi monitorizarea antrenamentului, monitorizarea somnului, acestea sunt principalele mijloace pe care le folosim astăzi. De acum interesul este ca fiecare federație să-și dezvolte specialiști proprii. Fiindcă nu poate COTAS-ul să acopere cu trei oameni toate sporturile olimpice. Dar am lucrat bine în ultima vreme cu tenisul de masă, canotajul, kaiac-canoe, atletism, lupte, judo, scrimă, yachting, mai puțin sunt sporturile cu care n-am lucrat.

Nici un antrenor nu poate garanta victoria, cu atât mai puțin un cercetător

Aș vrea să vă pun o întrebare foarte grea: în urma testărilor pe care le-ați făcut la diverse loturi naționale olimpice, cum va fi evoluția sportivilor români la JO de la Paris?
Noi nu putem face predicția asta. Ar fi absurd să ne credem Mafalda. Și nu e scopul nostru. În schimb, ceea ce am putut raporta șefilor mei direcți înainte de Tokyo referitor la unul dintre sportivii de la care se aștepta rezultate bune, noi am anunțat că erau niște probleme și că sunt slabe șanse să obțină ce s-a sperat. Și așa a și fost, din nefericire am avut dreptate. Nu mă întrebați cine, nu pot să dau nume. Altfel, noi putem vedea niște parametri foarte buni la un anume sportiv, dar până nu ia startul și termină cursa, el nu e medaliat! Chiar fiind favorit, pot interveni o mulțime de lucruri neprevăzute. Niciun antrenor nu poate garanta victoria, o știu pe asta ca antrenor de atletism. Cum vedeți, întrebarea nu a fost atât de grea! (râde)

Sigur, vă înțeleg. Dar personal cred că avem perspective frumoase.
Păi sunt. Canotaj, natație, care sunt în frunte. Și apoi judo, poate lupte, haltere. Deja din start vedem că speranțe sunt, avem sportivi care ar trebui să se regăsească pe podium

Știu că locuiți în Brașov. Nu e prea departe de locul dvs. de muncă?
Este, nu zic nu. Dar vedeți că de ceva timp noi dăm asistență și sporturilor de iarnă. Schi fond, biatlon – la Cheile Grădiștei, în Poiană, Predealul, depinde unde sunt. Și atunci distanțele sunt mai scurte. Tendința asta este – să ajutăm sporturile de iarnă să se ridice, deoarece aici deocamdată ne chinuim. Sigur, pentru asta trebuie timp, ca orice lucru bun. Vă spun că trebuie să-i convingem mai întâi pe antrenori să accepte și să lucreze după metodele noastre. Dacă e să nu accepte, n-ai ce să faci, te dai în spate și lași timp ca acea persoană care are responsabilitatea performanței să se convingă și să te caute el, eventual. Pentru că altfel, ajutorul necerut nu e primit. Când merg la București, vin vu mașina. În 2015, când am început testările la canotaj, țin bine minte că plecam la trei dimineața de la Brașov ca să ajung la Snagov la cinci jumătate și începeam teste de rată metabolică. Pentru mine partea asta de muncă și de disciplină n-a fost niciodată o problemă. Să știți că prima federație care a integrat evaluările periodice, testări cardio-respiratorii la loturile naționale a fost Federația de Canotaj. Iar teza mea de doctorat e făcută tocmai pe aceste testări!
După cum se vede, nimic nu e întâmplător, mă refer la succesul canotajului din ultimii ani! Mulțumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 112 al revistei „Sport în România”

Fotografii: Sabin Malisevschi