„Scopul nostru nu e acela de a crea campioni, ci oameni sănătoși. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie, nu victorie personală, ci victoria rațiunii, nu speculă, ci jertfă”, este deviza clubului fanion al Universității românești încă de la înființare. A spus-o doctorul Iuliu Hațiegan, fondatorul ”U”, care a gândit acest club pentru a atrage tinerii către sport, nu pentru marea performanță.
Chiar dacă pe parcursul celor 100 de ani de existență ”U” și-a îmbogățit palmaresul cu rezultatele de top, între care titluri mondiale, europene, medalii olimpice, recorduri, Universitatea a fost de la început o echipă boemă, în care relația sportivilor cu suporterii a fost întotdeauna deasupra rezultatelor. Și a rămas așa până în prezent.
Povestea începe după război, la îndemnul unui general
În noiembrie 1919, cu aproape 100 de ani în urmă, tinerii întorși din război, au ascultat îndemnul generalului Silviu de Herbay – ”Educația fizică a tinerimii noastre este foarte neglijată (…). Apelăm deci cu căldură patriotică la fieștecare tânar universitar român să-și țină de o sfântă datorniță de a se înscrie în listele sportive care se afla la Secretariatul Universității”. Încă de la începutul acelui an Societatea academică a studenților români ”Petru Maior”, din Budapesta, își mutase sediul la Cluj. Numărul mare al tinerilor dornici să-și urmeze studiile la Cluj a condus spre înființarea ”Cetății Universitare”, în care a funcționat pentru prima dată în România și un Institut de Educație Fizică. Înainte de începerea noului an universitar (3 octombrie), apelul generalului Herbay, publicat și în ziarele vremii, a avut un ecou cu mult peste așteptări. În sala Prefecturii, în care au fost convocați tinerii dornici să practice sportul, pentru înființarea Clubului Sportiv, au venit peste 100 de tineri.
16 mai 1920
U Cluj a disputat primul său meci oficial de fotbal, la Arad, în compania formației Gloria, câștigat de U cu 3-1. Cu două zile înaintea jocului au sosit de la Praga și echipamentele și ghetele de joc, mulțumită lui Mihai Trupa (primul portar al lui U) și Andrei Suciu. Culorile alb-negre ale primelor echipamente, aveau să dăinuie 100 de ani, fiind și în prezent culorile oficiale ale ”șepcilor roșii”
1923
Primul turneu internațional al unei echipe românești, desfășurat în Franța (0-5 Stade Francaise, 4-2 cu Lyon, 3-0 cu Grenoble Etudiant Club), Italia (0-1 cu Politehnica Torino) și Iugoslavia (1-2 cu HASK Zagreb).
5 ani în bejanie
Dictatul de la Viena, din 1940, care a rupt nord-vestul Transilvaniei din trupul României, a ridicat cota de popularitate a ”U” la cote nebănuite. Atunci mii de români au ales refugiul, iar printre ei și conducătorii și sportivii clubului Universitatea, care au refuzat să joace în campionatul maghiar, preferând să meargă în bejanie la Sibiu.
„Smulși de la rosturile lor, forțați să părăsească în grabă Clujul, cei care până mai ieri puteau fi întâlniți la arenă, la bazin sau pe pista Parcului Sportiv, urcau dealul Feleacului și, din cel mai înalt punct, căutau cu privirea locurile dragi de care trebuiau să se despartă”, s-a descris în Almanahul U unul dintre cele mai frumoase gesturi din istoria sportului românesc. Sportivii au plecat atunci în grabă, doar cu legitimațiile de joc, fără niciun fel de echipamente sau materiale pentru antrenamente. Mulțumită protopopului Miron Neagu o parte dintre sportivi au fost cazați, câte 12 în cameră, la căminul Seminarului Teologic, iar ministrul Apărării Naționale a pus la dispoziția studenților clujeni localul cazarmei ”Avram Iancu” și al Școlii Speciale de Cavalerie Sibiu. Echipamentul de joc a fost confecționat la fabrica de tricotaje din Cisnădie, iar un fost sportiv al U s-a ocupat de procurarea de ghete de joc de la fabrica de încălțăminte din Sibiu.
Suporterii ”șepcilor roșii” au contribuit și ei la suportabilitatea bejaniei, mulți dintre sportivii lui U fiind cazați în locuințele fanilor. Pentru bugetul clubului, sportivii ieșeau in corpore la colindat.
După cinci ani de exil, ”U”-iștii au revenit la Cluj pe 26 iulie 1945. ”Îmi era parcă frică să calc pe pietre, pentru ca nu cumva ceva să se miște și să se schimbe. Chiar în ziua sosirii ne-am dus cu toții la stadion. Szony-baci era acolo, ca întotdeauna. Când ne-a văzut, n-a putut scoate niciun cuvânt. A stat așa, vreo trei minute în șir. Nici nu clipea. Apoi, la fel de mut, s-a îndreptat spre un dulap. A deschis cu cheia și a tras de un sertar mare, ca de scrin. Și, cu aceleași mișcări de robot, a scos din sertar 11 tricouri alb-negre, așezate cu grijă unul peste celălalt. Le-a pus pe masa și le-a netezit de câteva ori. Nimeni n-a scos o vorbă. Mi-am holbat ochii ca să nu plâng și am căutat în grămadă tricoul cu nr. 5. Era tricoul meu. În timp ce-l trăgeam pe cap, am zăbovit, căutându-i emblema cu gura, ca să-l pot săruta pe dinăuntru”, mărturisea fostul sportiv Mircea Luca.
De la nuntă la o performanță istorică
Povestea ”U” este cu totul și cu totul una atipică, încărcată de viață liberă, de romanță, de boemie chiar. Dovadă și că ”șepcile roșii”, una dintre cele mai iubite echipe din România are un palmares cu mult sub atașamentul total al fanilor. Practic cea mai mare reușită a echipei de fotbal este o Cupă a României, cucerită în 1965, în fața marelui FC Argeș, condus de Nicolae Dobrin. A fost poate una dintre cele mai mari surprize din fotbalul nostru, când pe stadionul Republicii din Capitală, Dinamo Pitești a fost învinsă cu 1-2. Nici măcar jucătorii ”U”-iști nu se așteptau la așa ceva, dovadă că golgeterul echipei a ajuns la meci cu câteva zeci de minute înainte de startul jocului, venind de la propria nuntă.
Rectorul UMF, profesorul Marius Bojița, a fost unul dintre sutele de suporteri clujeni care au asistat la finala Cupei din 1965. ”Am plecat un grup mai mare de colegi și colege. În acel an, < U > a cucerit tot ce se putea, mai puțin campionatul. În afară de Cupă, ne-am adjudecat titlul la tineret, iar Mihai Adam a fost golgheterul României”, și-a amintit fostul președinte al FC Universitatea.
”Am ieșit din vestiar către miezul nopții. Ne-au întâmpinat flăcările studenților. Am avut o clipă impresia că suntem în Verona medievală. Am intrat cu mare greutate în autobuz. Prin ferestrele deschise zburau buchete de flori”, mărturisea Mircea Luca în cartea ”Șepcile roșii”.
”Universitatea Cluj a învins și a pierdut atunci când nu se aștepta nimeni. Până și victoria ei din Cupa României este rezultatul unor coincidențe de calendar, când studenții au găsit forma maximă prin legile hazardului. Universitatea Cluj va fi întotdeauna doar o campioană a elanurilor nestăvilite. Poate exista oare un titlu mai frumos?”, scria și marele Ioan Chirilă în ”Biblia șepcilor roșii”.
Marșul Universității
Apărută pe la începutul anilor ’70, ”Amicii U” a fost prima galerie organizată a Universității. Pe atunci suporterii aveau o relație specială cu sportivii, chiar de prietenie, se cunoșteau între ei, se motivau și se consolau reciproc. Toți membrii galeriei purtau șepci roșii la meciuri, iar cântecele pe care le fredonau pe stadion semănau cumva cu melodiile populare ardelenești. Tot atunci, au fost compuse și versurile imnului Universității, „Slavă ție, studenție!”, pe care fanii îl cântă și azi, la începutul partidelor. ”Evitam să-l numim «imn», pentru că-n perioada aia nu era acceptat decât un singur imn, cel al republicii socialiste. Așa că-i ziceam «marș». Galeria noastră era diferită față de ce se-ntâmplă azi. Nu aveam fulare, ci doar steaguri pe care ni le făceam noi, iar cântecele erau într-o gamă englezească; puneam accent pe vocale frumoase, nu pe mesaj, cum se face azi. Iar singura coregrafie era aruncatul de confetti, adică rolele de hârtie de la magazinul de lângă stadion”, povestea Coco Predescu.
Și totuși, imnul „U” există cu mult înainte. El a fost scris și interpretat pentru prima oară în anul 1942 de patru tineri studenți la Facultatea de Medicină (Nelu Brateș, Seva Ivanov, Relu Constantinescu și Mircea Olteanu), care formau qvartetul de muzică ușoară „Zombby”, versurile fiind interpretate de Academia de muzică „Gheorghe Dima”.