România are nevoie de stimulente fiscale îndreptate exclusiv către sport!
Dumitru Graur: Stimate domnule preşedinte, mai întâi vă rog să ne daţi mai multe date din CV-ul dvs. Ştiu că v-aţi născut la Constanţa, dar nu ştiu dacă aţi făcut ceva sport în tinereţe; sunteţi cumva rudă cu legendarul rugbyst Gheorghe Dărăban, constănţean ca şi dvs.?
Mihai Daraban: Paradoxal, nu suntem constanţeni nici unul, nici altul! Gică este unchiul meu şi ne-am născut amândoi la Tecuci, judeţul Galaţi. De acolo se trag părinţii mei, dar eu am ajuns la Constanţa când aveam numai câteva luni. Gică e văr primar cu tatăl meu şi, aşa cum spuneaţi, a fost unul dintre jucătorii de bază ai echipei naţionale din anii ’80, cea care a învins Franţa cu 15-0. Juca în linia a doua, cu Marin Ionescu, ţineţi minte plonjonul peste grămadă a lui Marin la eseul din meciul cu Ţara Galilor… Şi eu am jucat în tinereţe rugby, luându-mă după el. Era căpitan la Farul, în cea mai bună echipă a Constanţei, cu Bucos, cu Motrescu, cu Ianusevici, Celea, Băcioiu, mulţi dispăruţi astăzi. Împreună cu tatăl meu eram acolo, la fiecare meci al Farului, rămâneam şi după, la banchet, aşa-zisa “repriză a treia”. Din păcate, foarte puţină arhivă video a mai rămas astăzi, mi-aş dori să revăd acele meciuri, care fac parte din anii mei de tinereţe. Pe vremea aceea se punea problema intrării României în Turneul celor 6 naţiuni. Din păcate când a aflat Ceauşescu programul competiţional, câte meciuri sunt în Irlanda, câte în Anglia, în Franţa şi aşa mai departe, a zis că la sfârşit de turneu nu se mai întoarce nimeni… În ce mă priveşte eu am jucat tot la Farul în tinereţe, până am ajuns la Bucureşti, student la Politehnică, Facultatea de mecanică, secţia maşini şi echipamente termice. Puteam ajunge la Dinamo, unde Gică era deja în conducerea clubului, dar tatăl meu nu m-a lăsat acolo şi am făcut armata la infanterie, unde nu mai putea fi vorba de rugby. Aşa că am rămas doar cu ce-am jucat la seniorii Farului, în divizia B, deşi eram în liceu.
Pe dvs. cât v-a ajutat sportul în viaţă?
Da. Cred că m-a făcut un om puternic. Şi nu numai la muşchi, chit că împingeam şi eu de la piept 150 (kg – n.n.) şi făceam şi repetări, şi genoflexiuni cu 200. Rugbyul te învaţă foarte mult să fii şi “încasator”. Îţi dă de asemenea sentimental acela de unitate, în grămada organizată este esenţială, sportul îţi transmite multe calităţi pentru viaţă. Chiar le spun la multe organizaţii patronale că dac-am funcţiona ca o grămadă organizată, probabil că am rezolva foarte multe dintre problematicile economice ale României.
La Farul aveam stabilită o limită a cheltuielilor
Cum se face că aţi fost pentru o perioadă vicepreşedinte al clubului Farul Constanţa?
Am fost şi sunt în continuare alături de Gelu Bosînceanu (important om de afaceri constanţean – n.n.) şi aşa am ajuns la Farul, vorbim acum de echipa de fotbal, pe care Bosînceanu o preluase şi a avut-o timp de 9 ani. Am luat echipa din divizia secundă şi am promovat-o în prima ligă, dar din păcate la un moment dat Bosînceanu a renunţat. Noi am făcut parte dintre echipele care aveau plătite toate dările la timp, iar asta n-a fost probabil suficient, nouă nu ne-a plăcut niciodată să umblăm cu bani negri, cu bani cash, poate aici i-am supărat pe fotbaliştii noştri, care făceau imediat comparaţie cu modul în care erau plătiţi alţii. Noi ne-am stabilit o limită, nu doream să compromitem afacerea de bază (industria navală, în principal – n.n.) pentru fotbal. În plus, noi n-am avut niciodată sprijin din partea autorităţilor locale, aveam 90 de oameni pe statul de plată al clubului, toţi cu carte de muncă. La noi nu intrau jandarmii să curăţe stadionul de seminţe după meciuri, ne gospodăream singuri. Stadionul devenise competitiv pentru meciuri ale echipei naţionale, iar acum după cum ştiţi s-a ales praful de tot.
Ce se întâmplă de fapt acum, domnule Daraban, cum este posibil ca un oraş precum Constanţa să nu mai aibă o echipă în prima ligă, excluzând aici afacerea personală a lui Gică Hagi la Ovidiu?
Hagi venise odată şi încerca să explice sistemul de organizare a cluburilor din Spania. A existat chiar şi propunerea ca Bosînceanu şi Hagi să devină parteneri, având jumătate fiecare. Jumătate şi la bine şi la rău! Gică ar fi vrut însă numai echipa de juniori şi înţelegerea a căzut, iar el şi-a făcut apoi afacerea personală. Aş vrea să ne gândim şi altfel. Pe stadionul Farul sunt aproximativ 16.000 de locuri şi dacă stimabilul constanţean vrea fotbal – desigur că acest lucru este valabil pentru toate oraşele ţării -, gândiţi-vă ce-ar însemna o sută de euro de fiecare scaun, pe an. Atât, 100 de euro pe an! Asta ar însemna 1.600.000 de euro pentru echipă, evident dacă suporterul vrea fotbal. Cu un asemenea buget banii îţi sunt suficienţi pentru a promova din divizia B în divizia A. Că de aici putem vorbi de drepturi de televiziune, vorbim de politica clubului vizavi de transferuri, că vorbim de reclamă-publicitate, e parte de management. Şi sistemul de la Real Madrid, după cum îl ştiţi, se bazează pe cei 70.000 de socios, care asigură funcţionarea elementară a clubului. Nu vorbim acum că Zidane sau Figo au costat foarte mult, că Ronaldo şi mai mult, vorbim doar despre cheltuielile de bază. Îţi plăteşti curentul, îţi plăteşti taxele, îţi plăteşti angajaţii clubului, pe cei care curăţă seminţe… Ceea ce face Florentino Perez ca politică de transfer e strict parte de management, nu iau asta în discuţie. Acolo fiecare preşedinte vine cu un program: mă alegeţi pe mine, uitaţi: am precontract cu Figo! Sau cu Zidane, şi tot aşa… Şi l-au ales, aşa cum se alege primarul într-o localitate din România!
Să ne întoarcem la Farul…
Păi, până la urmă Bosînceanu s-a retras. Aveam meciuri cu Dinamo, cu Steaua unde erau maximum 5.000 de spectatori. Nu mai vorbesc despre meciuri cu echipe fără blazon, în care aveam 2-3.000 de spectatori – şi aceia ne şi înjurau! Eu cred că şi comunităţile, oamenii de rând, trebuie să se gândească dacă vor fotbal sau nu. La noi s-a creat sistemul de dragoste cu sila. Ştiţi baba aia, care nu vrea să treacă strada dar noi o silim s-o trecem! Cam aşa funcţionează fotbalul în România. Chiar nu înţeleg de ce oamenii nu vin la fotbal. Bun, o să se spună întotdeauna că n-au ce vedea, dar mi-aduc şi eu aminte cum era plin stadionul la Farul în “B”, pe timpul lui Ceauşescu… Şi nu erau scaune, stadionul avea atunci 30.000 de locuri pe bănci. Până la urmă este decizia cetăţenilor, dacă vor sau nu să aibă o echipă care să-i reprezinte. Trebuie să vă spun că eu îi admir foarte mult pe investitorii din fotbal. Astfel de oameni trebui respectaţi şi salutaţi oriunde îi vedem pentru ceea ce fac. Mulţi consideră că este un fel de business, mi-aduc aminte că şi la noi strigau: “Lasă-ne, lasă-ne!” Dar nu înseamnă că dacă pleci există cineva la coadă care doreşte să-ţi ia locul. Priviţi ce s-a întâmplat cu Farul după ce Bosînceanu a plecat.
Ce părere aveţi, în această direcţie, de Gigi Becali?
Este un investitor pe care îl respect. Dacă el s-ar retrage, credeţi că ar veni altcineva să-i ia locul? Eu nu cred. Îl respect pentru faptul că bagă bani în acest club şi ţine o echipă. Este adevărat că a preluat cel mai puternic brand din sportul românesc.
Chiar am o întrebare pregătită pentru dvs.: cum se calculează valoarea unui brand, fie el sportiv?
Aici a fost întotdeauna o discuţie vizavi de evaluarea brandului. Noi nu prea am avut experienţe în ţară care însemne o tranzacţionare doar de brand, şi ce s-a întâmplat după tranzacţionare. Nu prea avem o experienţă pentru că nu s-au vândut branduri la noi, nu s-a mers pe politica asta. Deci, m-aş hazarda dacă v-aş da un răspuns la întrebare.
Noi am preferat să ne distrugem brandurile, să le aruncăm la gunoi, nu să le vindem, iar exemplele în această direcţie sunt numeroase…
Exact. N-am ştiut, n-am avut politică de branduri şi cred că nici n-am ştiut ce înseamnă acestea.
Jungla din economie a distrus sportul
În fapt, şi aici am să vă citez, timp de zece ani, adică deceniul 1990-2000, ne-am bătut joc de economie şi de tot ce se putea moşteni de la societatea socialistă “multilateral dezvoltată”. Am putea extinde afirmaţia dvs. şi în domeniul sportului?
Categoric. Noi am avut aici 10 ani de după Revoluţie în care puteam să-i spunem: “The jungle is out there” (aici este junglă – n.n.), şi în care domina sentimentul “nu ne vindem ţara”. Deşi nu stătea nimeni la coadă s-o cumpere! Adevăratele investiţii străine în România au fost abia după ce premierul de atunci, Mugur Isărescu, în 2000, a semnat primele acte de pre-aderare, prin care practic am lăsat să se înţeleagă pe plan internaţional că vrem cu adevărat în Europa. Bineînţeles că în acei 10 ani, în care am tăiat cu autogenul tot, s-au resimţit şi în sport. La sport am mai trăit o vreme din amintiri, din moştenirea rămasă de la comunişti, aşa cum a fost “generaţia de aur”. Poate că şi anumiţi agenţi economici, lucrându-se cu bani nefiscalizaţi, au putut să susţină mai bine sportul decât o pot face acum, fiindcă evaziunea era maximă. Acum din păcate trebuie să înţeleagă publicul că dacă suporterii vin şi umplu stadionul la Steaua, nu-i bagă în buzunar bani lui Becali. Publicul trebuie să înţeleagă că dacă vrea echipă, măcar contribuţia acea pentru “scăunelul” lui să o asigure. Măcar atât. Cum fac cei 70.000 la Real Madrid. Florentino Perez trăieşte şi fără banii lor, dar pentru club sunt bineveniţi. Cum e şi la Steaua lui Becali. Noi ne-am lovit la Farul de lipsa de viziune a potenţialilor sponsori, care spuneau: “de ce să-i dau eu bani lui Bosînceanu, ce n-are?” Dar era vorba de echipă, nu de patronul ei. Bosînceanu aducea anual nişte bani de acasă ca să ţină echipa, însă ne-am lovit şi de lipsa de solidaritate a mediului de afaceri. Şi la fel probabil se întâmpla şi cu suporterii, care preferau să stea acasă şi să se uite la televizor.
Este un lucru elementar pentru orice suporter, dacă vrea să arate că iubeşte o echipă: măcar să vină la stadion şi să-şi plătească locul!
Vorbim de sprijinirea unei echipe locale, pe care ar trebui s-o susţină atât mediul de afaceri, cât şi spectator ii. Dacă această susţinere nu există, la ce bun să mai existe echipa propriu-zisă? Dar poate nu am ce să-i reproşez spectatorului de rând, mai curând le-aş reproşa oamenilor de afaceri care nu vor să vină alături de acţionarul principal ca să-l ajute. Să vină şi să înţeleagă fenomenul. Până la urmă vorbim despre sprijinirea unei echipe locale.
Sportul nu trebuie pus în aceeaşi oală cu bisericile!
O să vă rog să ne întoarcem puţin în timp, ca să analizăm prin comparaţie situaţia actuală a sportului românesc. Pe vremuri sportul era organizat şi susţinut de marile unităţi socialiste – combinate, mine, fabrici, întreprinderi ş.a. Odată cu dispariţia lor n-a mai existat acea susţinere financiară, iar echipele au dispărut una câte una. Cum comentaţi?
Vedeţi că în România s-au făcut vreo patru mii de biserici după Revoluţie?! N-am nimic împotriva lor, dar cred că în noile condiţii ar trebui să existe stimulente pentru mediul de afaceri ca să se investească în sport. Dar stimulente nu gen 20 la sută din impozitul pe profit pentru a da la o fundaţie, trebuie stimulente serioase. Şi de asemenea, definite foarte clar: cu adresabilitate către sport! Dacă băgăm totul la un loc, cu facilităţi fiscale fie către biserici, fie către fundaţii, iar sportul la un loc cu toate acestea, nu facem nimic. Deci, trebuiesc stimulente fiscale îndreptate exclusiv către sport!
Domnule preşedinte, de aceea suntem la dvs., ca să ne spuneţi care ar fi drumul de urmat!
Acesta este drumul. Stimulente cu adresabilitate strictă pe sport! Vedeţi, noi în general în legislaţie le punem pe toate în aceeaşi oală, fiecare agent economic îşi alege probabil unde dă acea cotă din impozitul pe profit, dar cred că acum sportul are nevoie în mod special de aceste facilităţi. Pentru că am fost şi suntem o naţiune sportivă, care în decursul istoriei am dovedit că putem fi cei mai buni, pe anumite segmente sportive. Să ştiţi că este vorba şi de genetica naţiunii. Noi nu suntem foarte buni la schi, de exemplu, dar noi am dovedit că avem valoare, fie că vorbim de rugby, vedeţi generaţia ’70-’80, dar şi “generaţia de aur” în fotbal, sau cea dinainte, cu Dobrin, Balaci, care poate n-au avut oportunităţile pe care le-au avut ceilalţi.
Aşa cum frumos aţi spus nu cu mult în urmă, capitalismul românesc începe să dea semne că se trezeşte la viaţă, şi aţi dat exemplul companiei Dedeman, care a reuşit să se impună în faţa concurenţei cu alţi mari retaileri din domeniu. Deloc întâmplător, după părerea mea, Dedeman se află între primii susţinători financiari ai sportului românesc.
Vedeţi, contează până la urmă şi profilul patronului, cum înţelege el fenomenul sportiv, dacă a făcut sport în viaţă. Cred că un acţionar român poate să înţeleagă mai multe lucruri. Cei de la Dedeman au o afacere mare, nu credea nimeni că vor avea un asemenea succes în concurenţă cu celebrele multinaţionale care au invadat piaţa de retail în România. Mulţi au fost scoşi de pe piaţă de Dedeman în mod profesionist, de business. Iată că se poate! Din păcate structura economiei naţionale nu ajută, fiindcă ai în continuare doar 83 de firme româneşti cu peste suta de milioane de euro cifră de afaceri la nivel naţional, iar dacă le dăm jos pe cele de stat mai rămân doar 55 private cu minim 100.000.000 de euro cifra de afaceri anuală. Puţin, foarte puţin. Dacă ne-am apuca acum să-i scriem pe hârtie sunt convins că nu ne-ar fi prea greu să le ştim pe toate!
Alte ţări, Cehia de exemplu, au mai multe?
Nu neapărat, că şi ţara-i mai mică. Dar vedeţi, ei nu şi-au bătut joc de cei zece ani de după 1990. De fapt, decalajul economic actual al României este datorat practic inactivităţii statului între anii 1990-2000. Noi ne-am bătut joc de acea perioadă, pe când cehii, ungurii şi ceilalţi n-au procedat aşa. De aici vine decalajul. Avem deci foarte puţini jucători economici în “liga mare”, cum se spune; nici între 50 şi 100 de milioane nu sunt cifrele îmbucurătoare, vorbim de 103 agenţi economici privaţi. Avem în schimb foarte multe microîntreprinderi în România. Dvs. spuneţi că asta nu e rău, dar trebuie să ştiţi că definiţia microîntreprinderii înseamă până la 9 salariaţi în fiecare dintre ele şi maximum două milioane de euro cifră de afaceri. La 616.000 de microîntreprinderi gândiţi-vă ce-ar însemna să aibă toate câte 9 angajaţi? Ar însemna vreo 5 milioane şi jumătate de angajaţi, când toţi salariaţii la nivel naţional nu ajung la 4 milioane, excluzându-i aici pe cei bugetari! Vorbim de salariaţii care munceasc la unităţile comerciale care depun bilanţul la organele fiscale. Societăţi care au J la poartă, cum se spune. Or, aceste firme nu au decât 1-2 angajaţi. Asemenea unităţi nu posibilitatea să susţină activitatea sportivă.
De ce statul nu reuşeşte să facă nimic
Cum se face că statul se chinuie de mai bine de 10 ani să construiască un patinoar artificial în Bucureşti, iar Ion Ţiriac a făcut unul, e adevărat că mai mic, în doar 100 de zile?!
Noi (Camera de Comerţ a României – n.n.) am făcut o amenajare de 35.000 de metri patraţi la Romexpo, în doar nouă luni. Aşa se face că Salonul internaţional auto de la Geneva se va muta la Bucureşti (devine SIAB – n.n.), după 11 ani! Deci, se poate. Dacă nu iei şpagă, dacă stai cu pistolul la cap la constructor, ai banii la timp, n-ai cum să nu termini o lucrare şi în timp, şi s-o faci şi de calitate. Şi v-am dat răspuns la întrebarea de ce statul nu reuşeşte să facă. Pentru că dacă prima dată se gândesc “mie cât îmi rămâne din bugetul ăsta”, n-o să se facă nimic în România.
Cine se gândeşte aşa, domnule preşedinte?!
(zâmbeşte) Uitaţi-vă cum şerpuiesc autostrăzile în România! Şerpuiesc la propriu, pentru că trebuie să treacă pe terenul unei “designated person” (persoană desemnată – n.n.). Trebuie să ştiţi un lucru: a face o autostradă pe bani europeni este aproape la fel de simplu ca subvenţia din agricultură. Acolo faci dovadă că ai o mie de hectare, faci dovadă că lucrezi, atât cât mai este subvenţia europeană, 170 de euro pe hectar cred, ori câte hectare ai, 170.000 de euro intră în bancă. La fel e şi cu autostrăzile, singura problemă pe care o cere UE este că statul să-i arate că este în posesia terenului, şi liber de sarcini. Şi primeşte undeva la 90 la sută din ce trebuie, restul trebuie să pui tu, ca stat. Dar noi nu ne lovim de asta, de fonduri, noi ne lovim de starea terenului, aici e problema noastră. Când am spus că “şepuieşte”, n-am glumit. Marile probleme pleacă din stabilirea traseului autostrăzii. Traseul politic al autostrăzii (accentuează), fiindcă este o diferenţă între traseul fizic pe unde ar trebui să treacă o autostradă, pe care-l ştim cu toţii şi traseul politic, cel al hîrtiilor şi-al intereselor!
Dumneavoastră îmi spuneţi că de 20 şi ceva de ani nu reuşim să rezolvăm problema cu terenurile pentru a face o autostradă ca lumea?
Domnu’ Graur, balanţa la ora actuală este cam de 30 de miliarde de euro în favoarea României (diferenţa dintre contribuţia României la bugetul UE şi suma primită înapoi – n.n.), de când am intrat în Uniunea Europeană. Dom’ne, e inadmisibil ca din această balanţă pozitivă să nu vezi nimic! Vorbim de lucrări pe fonduri europene. La întrebarea “unde-s banii?”, răspunsul trebuie să ni-l dea alţii. Dar ni s-ar răspunde “căutaţi-i”… Dacă vorbim de sume, când auzi cât costă la noi lucrări bugetate de stat, te îngrozeşti. Sunt evident supraevaluate. Şi Arena Naţională a costat aproape dublu cât una similară din Germania, iar tot ce vorbim noi acum este dovedibil. Probabil că este şi o consecinţă a faptului că suntem “fruntaşi” pe UE la productivitatea muncii, unde suntem pe penultimul loc. Dacă mergeţi pe stradă şi vedeţi un şantier public, acolo sunt cinci inşi care privesc şi unul munceşte. Sunt lucruri pe care eu l-am spus mereu în spaţiul public, cu subiect şi predicat.
Trebuie mai multă solidaritate în mediul de business
Tot Ţiriac a promis o investiţie de peste 300 de milioane de euro în aceleaşi perimetru din Otopeni, pe terenurile care-i aparţin: Academie de sport, terenuri sportive de toate genurile, o sală polivalentă. Ca reprezentant al oamenilor de afaceri din România, cum credeţi că ar trebui încurajaţi şi stimulaţi astfel de oameni cu dragoste faţă de sport?
V-am spus, pe lângă măsurile fiscale cred că foarte mulţi oameni de afaceri ar trebui să vină lângă domnul Ţiriac, să-l susţină. Dar dacă mergem cu mentalitatea că-l îmbogăţim pe Ţiriac, nu ajungem nicăieri. Cum v-am spus, există o lipsă de solidaritate şi în mediul de business. Suntem foarte atomizaţi. Amintem mai înainte de grămada organizată…
Domnule preşedinte, care sunt posibilele mijloace de finanțare pentru „industria sportului”, în contextul în care în Germania 17% din PIB merge către sport?
Banii trebuie să se întoarcă către sport prin instituţia care se numește „şcoala sportivă”. Cu ani în urmă, aceste şcoli făceau recrutări în tot sistemul de învăţământ, în căutare de talente. În prezent, şcolile sportive sunt subfinanţate, bugetul de stat nu poate să asigure baza materială necesară pentru un sport de performanţă. Există întotdeauna varianta sprijinului din sectorul privat, dar prin parteneriat public-privat, sau prin intermediul bugetului de stat, adică bani direcţionați direct către sport de către diverse companii. Cred cu toată convingerea că viitorul sportului trebuie susţinut prin încurajarea copiilor către sport, prin crearea unor clase sportive în şcoală. Copiii care au chemare spre acest domeniu, în timp şi cu susţinere, pot transforma sportul într-un mijloc de venit foarte bun. Pe de altă parte, consider că nu este o ruşine să luăm un model care în altă ţară funcţionează, în acest caz, legislaţia Germaniei care oferă un sistem care funcţionează cu rezultate notabile. Printr-o coordonare bună între legea educaţiei şi codul fiscal se poate stabili foarte clar redirecţionarea banilor către sport, iar funcţionalitatea modelului se regăseşte în rezultatele de la competiţiile sportive. Dacă în alte ţări funcţionează, este păcat să nu funcţioneze şi la noi!
În repetate rânduri, Gică Hagi a susţinut că din punctul său de vedere ar trebui implicate mai mult, dacă nu obligate, marile companii internaţionale, aşa-zisele multinaţionale, să investească măcar o parte din profitul lor în sportul românesc. Ar fi posibil aşa ceva?
Nu, obligativitate nu se poate. Nici măcar la nivel de UE nu există aşa ceva. Dar putem vorbi încă o dată despre facilităţi fiscale cu adresabilitate spre sport. Deci, pentru sport în mod special, nu la grămadă. Aşa cum se întâmplă în Ungaria, spre exemplu. Mă refer la scutiri de taxe. Dar noi deocamdată nu ştim ce face statul cu taxele încasate acum, de aici trebuie plecat. Creşterile salariale în sistemul bugetar de anul trecut vor trebui decontate cumva. Undeva se va sparge buba. Bineînţeles că pe pielea noastră.
Cum vedeţi implicarea primăriilor în finanţarea sportului? La un moment dat apăruse acea OG care putea acorda consiliilor locale dreptul legal de a investi până la 5 la sută din bugetul lor în sport, dar preşedintele Iohannis a refuzat s-o promulge. Putea fi o măsură binevenită?
Eu în general am avut reţineri. Apropos de ce spuneam cu cele 16.000 de locuri pe stadion, în mod normal nu ar fi deontologic ca o primărie să ţină o echipă de fotbal a localităţii respective, în condiţiile în care ai maximum 2.000 de spectatori pe stadion. Cu alte cuvinte, doar ca s-o ai. Pentru că înseamnă că populaţia nu vrea fotbal. Am auzit că la unele meciuri nu mai sunt nici atâţia. Asta înseamnă că există echipe doar pentru că e cineva care vrea neapărat să investească. Cineva cu nume şi prenume!
Şi vrea să investească doar din iubire pentru sport, sau şi din alte motive?!
Mă abţin. Cred însă cu putere că ar trebui să mergem pe o implicare mai mare a suporterilor. Ei trebuie să definească iubirea faţă de o echipă de fotbal. O vor, sau n-o vor? V-am dat mai devreme exemplul babei care nu vrea să treacă strada şi noi o trecem cu forţa. După mine, primăriile ar trebui să investească mai mult în sportul de masă. Ele pot crea nişte centre de excelenţă, prin care să se selecţioneze cei mai talentaţi copii pentru sport. Mi-aduc bine aminte cum în anii de şcoală veneau antrenorii de la diferite sporturi şi făceau prima selecţie. Bineînţeles că filtrul continua şi aşa funcţionau şcolile sportive. Aici ar fi rolul statului până la urmă, reactivarea celebrelor şcoli sportive. Noi aveam clase de rugby în Constanţa. Cred în crearea şi finanţarea cum trebuie a şcolilor sportive, trimişi antrenorii să-şi caute baza de selecţie, cred că n-ar fi o problemă pentru bugetul de stat, şi nici nu s-ar crea conflicte de interese. Cum e în cazul în care primăriile susţin o echipă de fotbal profesionistă. Sau cum a fost cazul Constanţei, cu decizia Consiliului judeţean de a susţine handbalul. Că aşa a vrut jupânul de la vremea respectivă. Lucrurile acestea nu mai trebuie să depindă de un jupân. Nu trebuie să lăsăm la latitudinea unui om soarta unei echipe. Dacă nu mai e omul, ce se întâmplă? E normal să decidă comunitatea. Hai să ne gândim cu toţii ce ar însemna Steaua dacă n-ar mai fi Becali? Cazul Rapidului după Copos e elocvent, şi multe alte cluburi care au dispărut aşa. Amintiţi-vă de Unirea Urziceni a lui Mitică Bucşaru. S-a săturat la un moment dat. A dispărut Mitică, a dispărut echipa! Nu trebuie să mergem într-acolo încât să indentificăm persoana cu organizaţia. Vedem tot felul de cazuri de echipe care-au fost şi nu mai sunt, fiindcă au dispărut pilonii de bază. Încă o dată, comunitatea trebuie să înţeleagă că trebuie să se implice.
Nu se poate cumpăra teren la pieţul pieţei pentru o bază sportivă
Sportul românesc duce o evidentă lipsă de infrastructură. Nu avem decât foarte puţine bazine de înot, nu avem o mare sală polivalentă în Bucureşti, nu există un hipodrom sau un teren de golf. Cum s-ar putea remedia aceste lipsuri, care ar fi drumul de urmat?
Facilităţi. Vedeţi dvs., nu poţi pentru o bază sportivă să găseşti un teren potrivit. Noi am retrocedat aproape tot. Statul român. A fost o junglă a retrocedărilor. Acest “restitutio in integrum” aplicat în România a fost aplicat după cum au vrut nişte oameni. Dacă vine la ora actuală firma Mercedes şi-i cere doamnei primar general 100 de hectare lângă autostradă sau calea ferată, cu utilităţi la poartă, n-are de unde să dea. Trebuie să ia legătura cu nişte latifundiari ca să-i vândă terenul. V-aduc aminte de celebrul combinat siderurgic de la Linz, care trebuia în 2006 să fie relocat şi montat la Constanţa, şi austriecii au fost trimişi să cumpere pământul de la proprietari. Şi a căzut business-ul. Au vrut 600 de hectare, cei de la Linz au început să plătească şi avansuri, precontracte, nu s-au înţeles cu unii proprietari şi între timp a venit şi criza economică. Dacă apucau să se mute, nu mai plecau de aici. Ei, pentru o bază sportivă, dacă îl trimiţi pe un potenţial investitor să cumpere terenul la preţul pieţii, nu mai rentează business-ul. În general asemenea lucruri merg pe sistem de concesiune, şi aşa mai departe. Nu poţi să echivalezi o bază sportivă cu valoarea metrului patrat pe care unul îl plăteşte pentru un shopping center. Într-o bază sportivă n-ai cum recupera investiţia, decât cel mult în rezultatele sportive viitoare. Din punct de vedere financiar investiţia nu se recuperează probabil niciodată. Cu alte cuvinte, ca să faci în ziua de azi o bază sportivă cu cumpărarea terenului cu câteva sute de euro metrul patrat, trebuie să fii cel mai mare filatrop al planetei. Nu se poate! De aceea face domnul Ţiriac pe terenul lui, şi-l sacrifică pentru sport, în detrimentul business-ului, fiindcă acolo ar putea să facă de exemplu un centru comercial, din care să-şi scoată banii imediat. Bravo lui, eu îl felicit.
Am aflat că sunteţi în discuții foarte avansate cu Primăria sectorului 1 și cu Primăria Generală a Capitalei privind transformarea Pavilionului central al Romexpo într-o mare sală polivalentă. În ce stadiu se află în acest moment proiectul?
Proiectul cu Primăria Generală şi cu cea a sectorului 1 este în continuare pe tapet, însă dânşii au o problemă vizavi de situaţia terenului. Pavilionul în sine este proprietatea lui Romexpo, noi le putem da caroseria, ca să zic aşa, iar ei vor investi în interior. Terenul însă este dat în folosinţă Camerei de Comerţ pe 49 de ani, prin hotărâre de guvern. Dânşii spun că au probleme cu Curtea de Conturi, că sunt impiedicaţi să investească în “curtea” noastră, pe un teren pe care nu sunt proprietari. Lucrurile s-ar fi putut rezolva uşor dacă ar exista Legea parteneriatului public-privat. Care este o altă restanţă a guvernelor postdecembriste.
Şi nu există această lege? Toată lumea tot vorbeşte de diferite parteneriate între domeniul public şi cel privat!
Nu există o lege, domnu’ Graur. Turcii au făcut şi poduri peste Bosfor prin parteneriate public-privat, nu mai vorbim de Japonia şi de alte ţări. Acestă lege ar permite să aducem investitori şi din afara graniţelor UE. Pentru că, vedeţi dvs., dacă neamţul, francezul, italianul e mai familiarizat cu directivele europene, le cunosc chiar mai bine decât noi, nu acelaşi lucru îl ştie un american, un canadian, un japonez, un chinez… Apropos, ştiţi că investiţiile chineze în România sunt sub 100 de milioane de euro? Iar dacă se întâlneau premierul japonez cu cel român, nu ştiu ce ar fi putut vorbi, fiindcă noi nu mai avem nimic de pus pe masă (referire directă la retrocedările amintite mai înainte – n.n.), ori într-un astfel de parteneriat statul vine de regulă cu terenul pe care se face investiţia.
Să revenim la sala de la Romexpo, cu o amprentă la sol de 16.000 de metri pătrați, care ar putea umple un gol uriaş în infrastructura sportivă a Capitalei!
În momentul de faţă problema este în curtea primăriilor partenere, care trebuie să găsească modalitatea prin care pot investi la Romexpo. Vorbim asta acum, când nu avem încă legea PPP-ului (partenerit public-privat – n.n.). Dacă legea iese, atunci vorbim altfel. Legea a mai fost promulgată o dată, în decembrie 2016, de preşedintele Iohannis. Dusă la guvernul nou, după alegeri, ca să i se facă normele metodologice de aplicare. Dar acolo s-a dorit o lege nouă, care n-a ieşit nici până-n ziua de azi.
Dar bani sunt?
Bani sunt. De fapt, ne învârtim în jurul cozii. Terenul, oricum ai lua-o, e tot terenul statului! Dar noi ne-am descentralizat până n-a mai înţeles nimeni nimic.
Nu vârsta contează, ci calitatea şi capacitatea conducătorilor
Tot dvs. aţi spus, vă citez: “Cheia succesului în România va fi schimbarea generaţiilor!” Aşadar, cât mai trebuie să aşteptăm ca să intrăm în lumea civilizată?
Cred că m-am exprimat puţin greşit când am vorbit de generaţii. Fiindcă mă uit şi eu şi văd ce se întâmplă în spaţiul public, în cel politic. Cred că numai schimbarea generaţiilor nu e de ajuns. Mai curând aş pune nişte criterii legate de a avea conducători cu şcoala făcută la timp, şi acele şcoli să fie recunoscute. Nu facem Universitatea de Slobozia şi ne aşteptam să crească de acolo un mare lider, sau la Videle, unde e un punct de lucru al Universităţii Valahia din Tărgovişte. Conducătorii trebuie să vină dintr-o zonă de pregătire beton. Deci, nu vârsta, ci calitatea şi capacitatea. Pentru că acum vedem că ne îndreptăm spre o clasă conducătoare cu mari carenţe educaţionale. Pe mine mă sperie generaţiile care o să trebuiască să-mi plătească pensia!
Suntem noi maeştri în a inventa din nou roata şi apa caldă? Aşa aţi susţinut la un moment dat.
Eu în continuare susţin asta. Dacă-l acuz pe Iliescu de ceva, de asta îl acuz: de faptul că a avut la dispoziţie un mandat cu o susţinere populară enormă şi n-a vrut să pună la punct un vid legislativ total. Putea trimitea naibii un camion cu trei metri cubi de hârtie A4, patru Xerox-uri cu zece găleţi de tonner, să copiem dracu’ o legislaţie de undeva, funcţionabilă. Şi avea de ales, că avem slavă Domnului în Europa: republici parlamentare, republici semiprezidenţiale, federale, state naţionale unitare… Puteam lua exemplul francez, să zicem. Copiam integral legislaţia, cu toate instituţiile statului, pe modelul respectiv. Ce-aveam de pierdut? Noi aveam un vid absolut. Putem vorbi şi punctual: ne batem pe Legea educaţiei, de ani de zile, o hăcuim – luaţi dom’ne un model funcţionabil din Europa! Sistemul sanitar: ne certăm de ani de zile, cu Case de asigurări – să luăm dracului un model funcţional. Şi dacă la noi nu funcţionează, atunci ne vom da seama cât de vinovaţi suntem. Avem însă talentul că credem că mai inventăm încă o data roata şi apa caldă. Şi în toate interviurile spun asta!
În noiembrie, anul trecut, aţi fost reales prin vot secret în funcţia de preşedinte a CCIR pentru următorii 5 ani, şi aţi fost reales cu unanimitate de voturi. Ca să glumesc, pe vremuri, numai Ceauşescu avea unanimitate la alegeri…
Ştiţi, în viaţă poţi să ai şi o conjunctură favorabilă la un moment dat. Eu am venit şi am preluat Camera de Comerţ după un management defectuos (al fostului preşedinte Mihai Vlasov – n.n.), cu o imagine foarte şifonată a Camerei în spaţiul public. Iar ce am reuşit să fac în mandatul meu este să repun Camera de Comerţ pe agenda publică. Am repus-o la masa dialogului cu decidenţii politici, am redevenit respectaţi de mediul de afaceri, am reuşit să devenim o voce apolică ce îşi permite să vorbească despre economie fără să ne facem probleme că am deranja pe cineva.
Vă mulţumim, domnule preşedinte.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)