Dumitru Graur: Stimată Camelia Potec, sunteţi în continuare poate cea mai tânără persoană din sportul românesc care ocupă funcţia de preşedinte al unei federaţii, deşi vă aflaţi de mai bine de 3 ani la cârma ei. Ce s-a schimbat la FRNPM din octombrie 2013, data instalării, până în prezent?
Camelia Potec: Nu e aşa, am fost cel mai tânăr preşedinte de federaţie până la alegerile de la Federaţia de fotbal, acolo unde a venit Răzvan Burleanu, care abia a împlinit 30 de ani. În ce priveşte partea a doua a întrebării, eu cred că s-au schimbat foarte multe lucruri, dar despre asta ar trebui probabil să vorbească alţii. Dacă mă întrebaţi, pot să vă spun că am reuşit să ducem la bun sfârşit 80 la sută dintre proiectele pe care le-am avut, este clar că ne-am îndeplinit an de an obiectivele pe care ni le-am propus, este destul de vizibil progresul nataţiei româneşti în primul rând prin rezultatele obţinute la competiţiile internaţionale, şi aici trebuie să specific în primul rând Jocurile Olimpice de la Rio…
Scuze, nu exageraţi în privinţa rezultatelor de la Rio?
Desigur că este tot mai greu să ajungi la marea performanţă în înot.
Este adevărat că înotul a progresat foarte mult şi concurenţa e acerbă. Înotul este cel mai urmărit sport la Jocurile Olimpice, nu ştiu dacă ştiaţi asta, pentru că la capitolul audienţă TV este pe primul loc; atletismul “ne bate” la asistenţă doar pentru că beneficiază de stadioane foarte mari, unde încape mult mai multă lume. Pe TV, repet, nataţia este sportul cel mai urmărit la Jocurile Olimpice. Şi, concurenţa este foarte mare, dar şi progresul sportivilor noştri este tot mai evident. Sperăm ca într-un timp cât mai scurt, aici vorbim despre un ciclu olimpic, să putem spune că ajungem şi noi una dintre ţările care să se bată pentru podium.
Federaţia de polo a dorit să fie separată
Vă rog, explicaţi-ne care este legătura între nataţie şi pentatlonul modern, în fapt două sporturi total diferite, în afara probei de înot, care se regăseşte între cele cinci probe ale pentatlonului?
La pentatlon mai sunt atletismul, tirul, scrima şi călăria. Trebuie să ştiţi că federaţia de nataţie la nivel mondial (FINA – n.n.) reprezintă şase discipline sportive: înot, sărituri în apă, polo pe apă, înotul în ape libere, înotul sincron şi cea mai recentă, săriturile de la mare înălţime. La noi, în momentul în care s-a format Federaţia de polo, ieşind de sub tutela Federaţiei de nataţie, cred pe undeva în 1997, a fost această înţelegere ca la noi să ajungă pentatlonul. Desigur că la nivel internaţional există două federaţii separate. Nu este deloc uşor pentru noi, pentatlonul este un sport costisitor. Pe de altă parte, la nataţie încercăm să dezvoltăm şi alte discipline, mai ales că în România nu există decât două ramuri (înot şi sărituri în apă – n.n.) şi vrem să dezvoltăm şi înotul sincron, şi pe cel în ape deschise, pentru care intenţionăm să cerem buget pe 2017.
Când mă gândesc unde au ajuns celelalte ţări în care se practică înotul sincron, nu vă invidiez…
Aşa este, dar de undeva trebuie să pornim şi noi. Şi sper să avem mai multe echipe, mai cu seamă că acum există şi echipe mixte, fată cu băiat. Nu o să spun că noi vom merge şi vom avea echipă la următoarea ediţie a JO, dar spun să trebuie să începem să avem şi noi înot sincron. Pentru că e păcat să vezi echipe puternice ale altor ţări, care vin cu înotători, cu săritori, cu fete de la sincron, cu echipe de polo, iar noi mergem doar cu câţiva sportivi. În ce priveşte pentatlonul, avem 5 cluburi şi în jur de 30-40 de sportivi pentru performanţă. Este însă sigur că la nivel de copii avem mai mulţi, sunt peste 150 de sportivi legitimaţi, dar ei nu fac decât triatlon, fără călărie şi tir fiind la vârste atât de mici.
Pentatlonul mi se pare personal o nebunie; e greu să te antrenezi ore în şir pentru un anume sport, dar să trebuiască să te antrenezi pentru cinci!
Are avantaje şi dezavantaje, ca în orice sport. Nici înotul nu e deloc uşor. Pentru că să înoţi la fiecare antrenament 10-12 km într-un bazin de 50 de metri şi să vezi pe fundul bazinului aceleaşi plăci care-ţi trec prin faţa ochilor, şi să continui aşa minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 10 sau 15 ani, nici despre acest sport nu putem spune că este uşor. La fel şi săriturile în apă, unde te antrenezi la începutul anului într-o sală pe bureţi, apoi intri în apă şi repeţi săriturile de mie de ori… Sportul de performanţă nu e nicăieri uşor.
Mai există la noi bazine de sărituri?
Încercăm an de an să-l menţinem în funcţiune pe cel de aici (la Complexul “Lia Manoliu”, lângă sediul federaţiei, unde am realizat interviul – n.n.), dar e tot mai greu. Mai există încă trei în ţară, la Sibiu, la Oradea, acesta din păcate descoperit, şi la Bacău, cel mai competitiv, unde ţinem majoritatea competiţiilor.
Copii vin?
Copii avem la înot, din ce în ce mai mulţi! Numărul lor creşte an de an şi există tot mai multe competiţii. Există din ce în ce mai mult interes al părinţilor să-şi dea copiii la înot, există mai multe bazine, ca şi altele care acum se construiesc, cred că pot spune că suntem o federaţie care potenţial să vină cu rezultate în următorii ani.
Un singur bazin omologat în ţară
Am o întrebare, care vă vizează indirect: îşi mai aduce aminte azi cineva de Diana Mocanu? Şi a fost dublă campioană olimpică la Sydney!
Ar trebui să-şi aducă aminte, fiindcă este cea mai bună înotătoare a României, este unul dintre sportivii de vază ai acestei ţări, pentru că la doar 16 ani a reuşit dubla olimpică (JO Sydney 2000, probele de 100 şi 200 spate – n.n.), plus record olimpic, dar este adevărat că nu prea a mai participat la activităţi sportive, nu prea mai avut contact cu lumea. În primul rând pentru că a născut, are o fetiţă care cred că a împlinit un anişor, dar mi-a promis că începând de anul acesta o să vină mai aproape de nataţia românească. Ea este de altfel antrenoare la CSM Brăila. Aşa cum poate ştiţi deja, suntem trei brăilence, Diana, Beatrice (Câşlaru – n.n.) şi cu mine. Şi acolo va fi gata curând un nou bazin olimpic. Am aflat de curând că este la fel ca cel de la Dinamo, dar nu are bazin de încălzire! Se pare că n-a mai fost loc… Nu ştiu exact, dar ar fi trist să fie aşa. Trebuie să ştiţi ceva: singurul bazin omologat din România este cel de la Dinamo, iar proiectul de la Brăila a fost identic, nu ştiu ce s-a întâmplat între timp.
Spuneţi că în România nu există decât un singur bazin omologat, cel de la Dinamo?
Da, şi în acest mod am putut organiza în 2015 Campionatele Internaţionale ale României, prima competiţie omologată de federaţia internaţională după 34 de ani. Mai exact, timp de 34 de ani timpii înregistraţi de înotătorii români în ţară nu erau acreditaţi la nivel internaţional, deci tot ce înseamnă calificările noastre, ale tuturor sportivilor din generaţia mea în România, nu erau valabili pentru a putea participa la competiţiile cu obiectiv major (JO, CM, CE – n.n.). Pentru a obţine calificarea mergeam la competiţii peste hotare… Aşa că eu consider un succes că acum am putut organiza o competiţie omologată şi putem să apărem din nou în calendarul internaţional al FINA.
Vă propun acum să ne întoarcem spre baza sportului care v-a consacrat. Este înotul primordial pentru un copil aflat în plină dezvoltare, indiferent dacă va deveni sau nu un tânăr sportiv de performanţă?
Da, iar înotul ar trebui să fie obligatoriu pentru orice copil din România, aşa cum este peste tot în celelalte ţări vecine, aşa cum este în Franţa, aşa cum este în Italia, sau Australia şi Statele Unite, unde înotul este obligatoriu în şcoală. Toţi copiii trebuie să ştie să înoate, este un sport primordial în educaţie şi cred că lucrul acesta ar trebui înţeles şi la noi. Eu am promovat această idee, sportul obligatoriu în şcoli şi chiar la grădiniţe, dar mi s-a spus că nu sunt destule bazine în România. Dar nu înseamnă că nu s-ar putea ca acolo unde aceste bazine există, cei mici să poată alege ca una dintre orele de sport pe care le fac să fie petrecută în bazin. Pentru cei mici, eu văd atletismul şi înotul ca sporturi obligatorii, înaintea oricărui alt sport. Fiindcă acela copil trebuie mai întâi să ştie să meargă corect, să ştie să alerge, să ştie să sară şi să ştie să înoate.
“Populaţia României trebuie să ceară construirea de bazine, nu eu!”
Ce-ar trebui făcut pentru ca şi guvernanţii României să înţeleagă acest lucru, să se priceapă că este nevoie de mai multe bazine şi de o implicare mult mai accentuată pentru ca înotul să devină o “materie” de bază în învăţământul românesc?
În primul rând, eu încerc să fac lobby, să explic tuturor ce înseamnă înotul, ce înseamnă acest sport minunat, fiindcă eu consider că, pentru a avea mai multe bazine, populaţia României trebuie să le ceară! Degeaba sar eu din fruntea federaţiei şi spun că avem nevoie de bazine, dacă părinţii copiilor noştri nu-şi dau singuri seamă de necesitatea acestor baze sportive. Pe mine mă pot bănui uşor că fac lobby pentru nataţie, fiind interesată de baza de masă a înotului, însă trebuie ca oamenii simpli, care au înţeles ce înseamnă acest sport pentru copiii lor, să ceară construirea de bazine. Noi ne ocupăm de sportul de performanţă, dar în aceeaşi măsură suntem conştienţi că pentru a avea sport de performanţă trebuie ca el să fie practicat în masă. În primul rând să se facă mişcare, de orice fel, şi abia apoi să se practice înotul sau săriturile în apă şi aşa mai departe.
La noi, părinţii se grăbesc să ia scutiri de la efort pentru copiii lor!
Da, dar eu sunt optimistă în ce priveşte sportul pe care-l reprezint, pentru că văd din statistici că numărul copiilor creşte. Aşa a fost nevoie să organizăm campionate regionale, la care se dispută calificările pentru campionatele naţionale, ceea ce nu exista înainte de a fi eu la conducerea federaţiei. Consider că un campionat naţional este o competiţie majoră şi trebuie tratată ca atare, nu doar calitatea de a face un sport să te califice direct pentru “naţionale”, cum se întâmpla până nu demult. Avem acum peste 1.000 de copii de 10-11 ani legitimaţi la federaţie care practică acest sport, iar capacitatea maximă a unui bazin de înot este de cam 900 de locuri. Dacă i-am aduce acolo pe toţi, plus părinţii şi antrenorii, plus rudele şi spectatorii, ne-am călca efectiv pe picioare, ar fi imposibil. Înainte nu depăşeam 5-600 de copii. Astfel spus, lărgirea bazei de masă a înotului se vede cu ochiul liber.
Ce aşteptări aveţi de la noul ministru al Tineretului şi Sportului, dl. Marius-Alexandru Dunca?
În primul rând, să fie un om alături de sport. Să simţim că doreşte să ajute şi să fie alături de fiecare federaţie. Avem nevoie de tot sprijinul Ministerului Tineretului şi Sportului şi din păcate anul în care ne aflăm l-am început niţel cu stângul. Fiindcă am trecut de jumătatea lunii ianuarie şi nu avem încă buget, şi mai trebuie să trimitem cererile de finanţare. Este foarte greu să ştim că sportivii noştri au avut vacanţă doar două zile de Crăciun, şi din 27 decembrie sunt în pregătire, iar noi nu suntem în măsură să-i ajutăm financiar. Îl aşteptăm cât mai repede pe dl. Ministru să începem colaborarea, ca să zic aşa, şi bineînţeles să aibă şi dânsul un cuvânt greu în faţa guvernului. Aici vorbim de buget, vorbim de finanţări, vorbim de baze sportive şi toate promisiunile care s-au făcut în campania electorală, să susţină toate acele frumoase proiecte.
Măcar un bazin didactic arondat la 5 şcoli
Haideţi să visăm puţin: de câte bazine – măcar simple, didactice – ar avea nevoie ţara noastră? Plecând desigur şi de la speranţa creării unei baze de masă pentru marea performanţă în nataţie.
Grea întrebare. Nu am calculat niciodată cam de câte bazine am avea nevoie. De foarte multe! Cred că ar trebui să existe cel puţin câte 2-3 bazine olimpice de înot în fiecare judeţ (categoria “omologabile” – n.n.), care ar putea fi folosite şi pentru polo, şi pentru “sincron, cred de asemenea că trebuie să mai avem o bază complexă, cum va fi cea care va fi finalizată la sfârşitul acestui an la Otopeni (ea va deveni cea mai mare bază nautică din ţară, cu 5 bazine de înot – n.n.), dar cred că ar trebui să mai avem cel puţin una similară. Iar bazine didactice, ca să fiu indulgentă, să zic măcar unul la cinci şcoli. Aşa cum spuneaţi, este un vis, nu ştiu dacă o să-l apucăm să-l vedem vreodată! Dar mi-aţi spus să visăm frumos…
Am observat că aţi fost la originea unor frumoase iniţiative pentru atragea tinerilor spre nataţie, desfăşurate la bazinul din Complexul Stejarii, aparţinând lui Ion Ţiriac. Care sunt roadele acestor acţiuni?
Noi sperăm ca roadele să se vadă cât mai curând. Este adevărat că m-am implicat în multe proiecte, nu numai la “Stejarii”, însă acolo sunt deja în al treilea an consecutiv. Sunt două proiecte mari, prin care încercăm să ajutăm tinerele speranţe şi pe anumiţi sportivi care nu-şi permit să plătească abonamente la bazin. Deci sprijin anual, alături de cei de la Stejarii Country Club, un număr de 80 de copii care practică înotul acolo gratuit, de două ori pe săptămână. Am iniţiat şi o competiţie care-mi poartă numele, iar acum a devenit o competiţie naţională, tot gratuită, pentru copii de 9-11 ani. Se acordă titluri, se dau medalii şi din această competiţie selectăm în fiecare an un număr de 24 de foarte tineri sportivi, cei mai talentaţi, dar nu este neapărat o selecţie a celor care câştigă aceste concursuri! Noi vrem să facem o selecţie a talentului, a felului cum înoată aceşti copii şi astfel am selectat şi copii care au ieşit pe ultimele locuri în concurs! Tocmai pentru ca să-i încurajăm la această vârstă fragedă pe copii să continue acest sport, văzând că au potenţial. La 9-10 ani, dacă un copil vede că nu câştigă medalii, este foarte dificil pentru el să mai continue. Vă mărturisesc că şi eu am trecut prin această stare, la 11 ani, când am participat la prima competiţie şi n-am ieşit decât pe locurile 11 şi 13 în cele două curse; la 12 ani cred că am prins măcar o finală, dar la 13 ani nu numai că am câştigat campionatul naţional, dar am fost şi dublă medaliată cu aur la Festivalul Olimpic. Abia atunci s-a produs aşa-zisa explozie, iar lucrul ăsta se poate întâmpla şi în cazul altor copii. Pentru asta facem o comisie, filmăm totul şi apoi analizăm să vedem cum arată copilul, cum i se vede fibra musculară, ce stil are, după care ne şi interesăm să vedem ce program de antrenament are acel copil. Diferenţele sunt mari aici: există copii de 9-10 ani care nu merg decât o dată pe săptămână la înot, şi există copii care la circa 11 ani merg deja de două ori pe zi! Iar lucrul acesta este foarte important, ca să vedem cât de îndemnat a fost să practice sportul de performanţă, sau pur şi simplu a mers de plăcere şi n-a ieşit decât pe unul dintre ultimele locuri în concurs. Potenţial s-ar putea să existe tocmai într-un astfel de copil.
Din cunoştinţa mea, la înot există două categorii de antrenori pentru copii: cei care-i lasă să înoate de plăcere, încercând în primul rând să le corecteze stilul, dar şi cei care vor să scoată totul dintr-un copil de la vârsta fragedă, ca să se mândrească apoi cu medaliile obţinute în concursuri!
Aici aş pune şi părinţii, uneori mai mult ca antrenorii! Da, sunt multe de discutat. Noi lucrăm de doi ani de zile la o şcoală de perfecţionare a antrenorilor, ne ajută şi federaţia internaţională în acest proiect, şi sperăm ca în 2017 să-l punem pe picioare, deşi nu este deloc uşor, e nevoie de multă logistică.
De fapt, care mai este nivelul antrenorilor români în nataţie? În general când se vorbeşte despre sportul românesc problema antrenorilor şi tehnicienilor pare să fie cea mai acută!
Aşa este. Eu am ştiut lucrul acesta chiar de la început, dar ce am putut să facem până acum a fost să investim mai mult în cursurile de perfecţionare, să le îmbunătăţim prin aducerea unor antrenori “de afară”, cerând aici ajutorul federaţiei internaţionale, dar sunt conştientă că cu o floare nu se face primăvară. În fiecare an de când am venit la federaţie am organizat un curs de cinci zile, dar care, chiar dacă au fost prezenţi antrenorii celor mai buni sportivi din lume, nu cred că este suficient. Cred că antrenorii noştri trebuie urmăriţi de când iau copii pentru performanţă, de pe la 9-11 ani, dar pentru asta ne trebuie un sistem foarte bine pus la punct, pe care nu l-am finalizat încă, lucrăm la el. Să nu uităm că noi avem nevoie şi de arbitri, în egală măsură, şi aici tot cu federaţia internaţională lucrăm.
Glinţă este liderul echipei noastre
Aţi spus la un moment dat că nataţia românească nu putea avea pretenţii la Rio, dar că lucrurile se vor schimba pentru ediţia din 2020 a Jocurilor Olimpice. Vă menţineţi părerea?
Da, mi-o menţin. Şi este normal, pentru că pentru asta ne pregătim, aici avem proiectul pentru următorul ciclu olimpic. De aceea am şi spus că suntem puţin în întârziere, când am vorbit despre buget, pentru că iată, nu mai avem patru ani, ci doar trei ani şi câteva luni, şi ca să reuşim să ducem la bun sfârşit acest proiect trebuie să ajutăm, să formăm o echipă. Adică, vorbesc aici despre federaţie, despre club, de sportivi şi de antrenori, de Minister şi de Comitet Olimpic, de toţi cei care pot fi implicaţi într-un asemenea proiect.
…Proiect care poate merge chiar până la a spera o medalie la Tokyo?!
Este adevărat că noi am sperat o medalie chiar şi la Rio, deşi ne stabilisem ca obiectiv doar o semifinală şi trei sportivi calificaţi cu barem A. Ceea ce nu era deloc uşor ţinând seama de concurenţa de astăzi în nataţia mondială, dar şi datorită numărului limitat de sportivi pe care CIO îl oferă Federaţiei internaţionale de nataţie în concursurile olimpice. Acest număr a rămas destul de mic şi automat baremurile de participare sunt foarte ridicate. Întorcându-ne totuşi de la Rio cu finală olimpică (Robert Glinţă – n.n.), ne dorim mult mai bine la Tokyo! Nu cred că putem vorbi de medalie, însă putem vorbi obligatoriu de un loc în primii 6, ca să creştem faţă de precedentul concurs olimpic. Şi cred că orice poate fi posibil în acea finală. Cu siguranţă că Glinţă este liderul echipei noastre în acest ciclu olimpic, sunt sigură că are potenţial de mult mai bine la următoarele Jocuri Olimpice, dar el trage acum după el mai mulţi sportivi care speră şi ei să ajungă să concureze la Tokyo. Nu mă întrebaţi despre nume, fiindcă nu vreau să creez o presiune suplimentară pe ei. Singurul sportiv despre pot aminti aici este Ana Dascăl, care a şi participat după cum v-am spus la Olimpiada de la Rio, iar acum, având experienţa participării, e obligată la un rezultat superior.
Un sentiment pe care-l trăieşti dar nu-l poţi explica în cuvinte
Am să vă întreb cum e să câştigi o medalie olimpică de aur la înot? Care este sentimentul când priveşti spre tabela de concurs şi numele tău este deasupra tuturor celorlalte, chiar pe primul loc?
Cum este? Niciodată n-am putut să explic asta în cuvinte. Când mă întreba cineva, o rugam pe persoana respectivă să se gândească la ce-ar simţi dacă ar reuşi să-şi îndeplinească cel mai mare vis pe care-l are! Să se gândească care ar fi sentimentul ca, după ani întregi de muncă, să reuşească să devină cel mai bun din lume. După o muncă asiduă, aşa, ani de ani şi minut de minut, indiferent de meseria pe care o practică, să devină la un moment dat recunoscut şi declarat la nivel mondial ca fiind, în momentul acela, cel mai bun în acea meserie. Deci este foarte greu de spus în cuvinte, fiindcă este un sentiment pe care îl trăieşti şi nu-l poţi explica. Aici vorbim de mulţumire, de uşurare că s-a produs încununarea unei munci, începi să simţi că toate momentele acelea dificile pe care l-ai petrecut nu au fost degeaba, eşti fericit – dar este o stare de extaz mai mult, decât de fericire – şi în aceeaşi măsură parcă ţi-e frică să te bucuri, pentru că simţi teama că doar trăieşti un vis şi poate nu e chiar atât de real. Sentimentul este atât de puternic încât ţi-e frică să nu te trezeşti şi să nu fie real ce ţi se întâmplă…
…Şi plângi pe podium?
Eu n-am plâns, cred că m-am abţinut. Aveam toate aceste sentimente în mine, mi-au dat lacrimile, dar parcă nu ştiam ce să fac – aş fi plâns, aş fi urlat, aş fi ţipat, aş fi sărit… ştiam că mă vede toată România, ştiam că mă văd părinţii mei şi ştiam sigur că plâng, mă gândeam că dacă plâng eu, ei o să plângă şi mai tare, şi că eu nu trebuie să plâng, fiindcă eu acolo am câştigat şi trebuie să fac o faţă foarte serioasă şi fericită în acelaşi timp, toate adunate într-un cumul de sentimente şi de trăiri.
Dar când ocupi doar locul 4 într-un concurs important, la un pas de medalie?!
Ei, pe asta am trăit-o de trei ori numai la Jocurile Olimpice! Prima oară nu cred că am realizat ce înseamnă acel loc 4, făceam parte din ştafeta de 2×200 m liber, a fost foarte greu de digerat dar în acelaşi timp era de aşteptat, fiind o diferenţă mare între noi şi locul 3, al doilea loc 4 a fost şi cel mai trist, pentru că veneam după o accidentare, pentru că am schimbat proba şi pentru că aveam cele mai mari şanse să iau o medalie (la 400 m liber – n.n.), era proba cel mai bine pregătită de mine pentru Atena, şi pentru că acel loc 4 era totuşi a cincea cea mai bună performanţă din toate timpurile! A fost efectiv ghinionul ca toate celelalte care au fost înaintea mea să fi avut cele mai bune trei performanţe mondiale din toate timpurile… Dar a venit atunci medalia de aur la 200 liber şi n-am mai simţit amărăciunea. În fine, următorul loc 4 a fost după un loc 6 şi un loc 5, şi era ultima probă la care participam la Beijing (800 m – n.n.) şi a fost diferenţa de doar opt sutimi. Deci, la o probă de 8 minute şi 21 de secunde a fost vorba de doar opt sutimi diferenţă! N-a fost uşor să uit asta. Având în vedere că am concurat la şapte finale olimpice, mulţi m-au întrebat dacă mi-aş fi dorit să am trei locuri 2 şi patru locuri 3, decât şapte finale cu o medalie de aur şi trei locuri 4. Evident că am preferat să am un titlu olimpic, indiferent de toate celelalte rezultate.
Spuneţi-ne ceva despre perioada petrecută în Franţa, alături de antrenorul Philippe Lucas. Atunci s-a petrecut cel mai mare salt spre performanţă?
A fost un salt mare, la o vârstă destul de înaintată pentru înotul de performanţă, aveam deja 27 de ani când am plecat în Franţa, iar saltul a fost foarte mare ţinând seama că eu am plecat de la probe de 200 şi 400 m pentru ca să ajung să înot pe 400, 800 şi 1.500 m. În primul an de când am ajuns acolo, în 2007, ca să mă pregătesc pentru JO de la Beijing, am avut un progres foarte mare, dar nu suficient pentru a câştiga o medalie, m-am întors cu un loc 7, un loc 5 şi un loc 4, dar în 2009 deja eram foarte aproape să bat recordul mondial la 1.500 m – l-am bătut doar pe cel European – eu, care nu înotasem 1.500 nici la 15 ani, nici la 18, poate abia pe la 19, dar foarte departe de timpii pe care i-am scos atunci. Au fost însă nişte ani, începând din 2009, când pot spune că am avut un altfel de ghinion, fiind perioada în care au fost permise costumele de neopren, care pe mine nu mă avantajau deloc, aveau mare avantaj doar înotătorii cu masă musculară mare. Am rămas cinci ani în Franţa, dar nu mi-a fost uşor. Multă lume mă invidia crezând că eu mă plimb prin Paris, iar eu stăteam şase ore zilnic în bazin. La 27 de ani am fost nevoită din nou să mă trezesc la patru şi jumătate şi să intru în apă, chiar pe timpul iernii, în bazin descoperit! Mai exact, la ora 5.45 fix noi săream în apă… Dar azi zic că a fost o experienţă frumoasă şi am avut posibilitatea să fac ceea ce-mi place, într-un oraş străin.
Un hotel plutitor de care se ocupă familia
Aţi făcut sport de performanţă timp de peste 20 de ani din viaţă! Ce se petrece cu un sportiv după ce îşi încheie această carieră la nu foarte mult peste 30 de ani, privind spre viitorul său?
La modul general, aşa cum m-am gândit şi eu ce va urma la momentul la care voi pleca din sportul de performanţă, cred că fiecare sportiv trebuie să se gândească încă înainte de fi pus în situaţia dată, ce şi-ar dori cu adevărat să facă. În momentul în care eşti în formă, eşti sportiv de performanţă şi toate lucrurile sunt bune şi frumoase, nu prea îţi vine să te gândeşti cum va fi viaţa când te laşi de sport. În ce mă priveşte, cred că părinţii mei au avut un rol foarte important şi mi-au adresat această întrebare, spunându-mi că la un moment dat va veni acest moment şi m-au întrebat la 18 ani ce mi-aş dori şi ce mi-ar plăcea să fac cu aceeaşi pasiune ca înotul. Mie mi s-a părut niţel ciudată întrebarea la 18 ani, dar mi-au dat şi un termen de trei săptămâni să mă gândesc şi să le răspund. Eu oscilam între a merge spre o facultate de sport şi cea de turism, dar până la urmă am ales-o pe cea de-a doua. Iar la 24 de ani am început chiar să investesc în turism. Investeam practic toţi banii pe care-i câştigam, după ce mi-am luat şi eu un apartament şi o maşină, de care aveam nevoie în Bucureşti. Aşa am început eu să-mi pregătesc ieşirea din sportul de performanţă, într-un domeniu în care eu am considerat că-l voi face cu aceeaşi plăcere cu care am făcut şi sportul de performanţă. Poate ştiţi, mi-am făcut deja un hotel plutitor care acum funcţionează la Brăila şi duce turişti în Deltă. Mai am încă patru ambarcaţiuni pe care le-am cumpărat, dar nu am avut timp să le repar şi să le renovez. Se poate spune că păstrez într-un fel tradiţia familiei în domeniu, tatăl meu fiind de meserie marinar, în timp de mama a lucrat Şantierul naval aproape 20 de ani. Apa a fost mereu prezentă în viaţa mea, cum vedeţi!
În ce măsură vă preocupă azi activitatea de turism, dată fiind funcţia pe care o ocupaţi la federaţia de nataţie?
(râde) În timpul liber. Este adevărat că până la Jocurile Olimpice de la Rio activitatea din cadrul acestei federaţii mi-a ocupat 80 la sută din timp, 10 la sută mi-am ocupat cu proiectele acestea private de care vă vorbeam mai înainte, prin care am reuşit să ofer anumite gratuităţi viitorilor înotători ai României, iar doar alte 10 la sută am putut să mă ocup de turism. De aceea nici n-am mai investit, m-am gândit că alte investiţii înseamnă o mare cheltuială de timp, timp pe care eu nu-l am acum la dispoziţie. Mi-am mandatat însă familia să se ocupe şi astfel hotelul plutitor merge foarte bine, va fi gata curând şi pensiunea pe care o facem lângă Braşov, cu alte cuvinte turismul mă pasionează, însă toate la timpul lor.
Succes în continuare, stimată doamnă preşedinte!
Vă mulţumesc.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)
“Să înoţi la fiecare antrenament 10-12 km într-un bazin de 50 de metri şi să vezi pe fundul bazinului aceleaşi plăci care-ţi trec prin faţa ochilor, şi să continui aşa minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 10 sau 15 ani, nu se poate spune despre înot că este un sport uşor!”
“Eu consider că, pentru a avea mai multe bazine, populaţia României trebuie să le ceară! Degeaba sar eu din fruntea federaţiei şi spun că avem nevoie de bazine, dacă părinţii copiilor noştri nu-şi dau singuri seamă de necesitatea acestor baze sportive”
“Multă lume mă invidia crezând că eu mă plimb prin Paris, dar eu stăteam şase ore zilnic în bazin. La 27 de ani am fost nevoită din nou să mă trezesc la patru şi jumătate şi să intru în apă, chiar pe timpul iernii, în bazin descoperit! Mai exact, la ora 5.45 fix noi săream în apă…”
CV
Camelia Alina Potec, născută 19 februarie 1982, la Brăila, este medaliată cu aur în proba de înot 200 m liber la Olimpiada de la Atena,2004. În decursul celor 20 de ani de activitate sportivă a cucerit peste 200 titluri naţionale şi a realizat multiple recorduri. Pe 31 octombrie 2013 a devenit preşedinte al Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern (FRNPM), fiind la momentul respectiv cel mai tânăr preşedinte de federaţie din România. Membru al Comitetului Executiv al COSR.
PALMARES
Jocuri Olimpice
Aur Atena 2004 200 m liber
Campionate Mondiale
Bronz Fukuoka 2001 200 m liber
Bronz Roma 2009 1500 m liber
Campionate Europene
Bronz Helsinki 2000 200 m liber
Bronz Helsinki 2000 400 m liber
Argint Berlin 2002 200 m liber
Bronz Berlin 2002 400 m liber