Ar fi absurd să credem că viață există numai pe Pământ!

Dumitru Graur: Domnule Prunariu, în mai anul viitor se vor împlini 40 de ani de la excepționala aventură de care ați avut parte atunci când ați petrecut o săptămână în spațiul extraterestru, la bordul stației orbitale “Saliut 6-Soiuz-T40”. Și vă întreb așa, cum v-au mai întrebat sute de reporteri: cum se vedea planeta Pământ din spațiu?

Dumitru Prunariu: Frumoasă! Și la propriu, și la figurat. Din spațiu arată o unitate pe care din păcate nu o avem pe Pământ. Albastrul este culoarea dominantă, atmosfera se vede albastră, și oceanele se văd albastre. Arată ca o sferă, un corp geometric perfect. Ea arată nu numai așa cum ea a fost creată, dar arată și în felul în care au modificat-o într-un fel oamenii. Iar aici începe să nu mai fie atât de perfectă, începe să nu mai fie atât de frumoasă, se văd și multe impurități, se văd și deșeuri pe Pământ, se văd și zone afectate de tot felul de activități, umane mai ales, dar și naturale, se văd zonele afectate de vulcani, de alunecări de teren, se pot vedea și zonele pe unde a trecut un tsunami… Lucruri foarte interesante se văd din spațiul cosmic.

Vă mai amintițe exact, adică în fața ochilor dvs. se derulează imagini cu momentele pe care le-ați trăit acum aproape patru decenii?
Zborul meu cosmic a fost o experiență de viață, o experiență care m-a marcat profund. Nu numai profesional, dar și omenește. Deci îmi amintesc foarte multe lucruri legate de zbor. Poate nu toate detaliile mi le mai amintesc acum, după aproape 40 de ani. Dar în mare îmi amintesc toată experiența extraordinară prin care am trecut atunci. Eu de copil mi-am dorit să zbor. Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite. În final, am ajuns să zbor în Cosmos. Visele împlinite sunt ca un cerc de lumină pe trunchiul vieții, o iradiere benefică. În Cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăși planeta natală. Pământul, pe lângă dimensiunea fizică pe care o poți aprecia direct, la adevărata ei valoare și măreție, are și o puternică dimensiune morală. Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune globală a fenomenelor și activităților terestre. Cu toate că nu ești singur în aparatul de zbor, singurătatea, acolo sus, e destul de puternică. Te simți dintr-o dată rupt de ambientul tău natural, în care te-ai născut și dezvoltat.

Am rupt două perechi de schiuri

Sunteți brașovean, deci bănuiesc că ați făcut ceva sport, așa cum obișnuiesc majoritatea copiilor din zonă. Orașul purta la acea vreme numele lui Stalin! Îmi puteți da mai multe amănunte despre copilărie?
Sigur, crescând în Brașov și fiind într-un cerc de prieteni cu care admiram muntele, admiram natura în zona în care se găsește Brașovul, încă de mic am fost în multe excursii pe munții din apropiere. Piatra Mare o cunoșteam ca în palmă, Bucegii, Piatra Craiului, Ciucașul… Mergeam la un moment dat cu colegii de liceu și chiar cu dirigintele nostru, care a fost un educator extraordinar – care ne-a învățat nu numai matematică, pentru că era profesor de matematică -, dar ne-a învățat și ce înseamnă viața, ce înseamnă muntele, ce înseamnă oamenii adevărați, ce înseamnă puțină aventură, dar bine gândită și calculată. De aici probabil că mi s-au tras alte multe lucruri bune în viață. Dar tot ca un brașovean, profitând de Poiana Brașov, normal că mergeam la schi. Și îmi amintesc cu interes, cu nostalgie chiar, că am reușit să rup două rânduri de schiuri – o dată încercând să sar la o trambulină improvizată, când am căzut, m-am dat peste cap și unul dintre schiuri s-a rupt; iar altă dată, coborând pe la Pietrele lui Solomon, pe drumul vechi de coborâre dinspre Poiană și având pe vreme aceea niște schiuri din lemn cu canturi de metal, am alunecat pe gheață și am intrat într-un zid de zăpadă și mi-am luxat un picior. Am simțit mulți ani după aceea, în fiecare iarnă, efectele acelui accident. Am rămas însă cu o amintire plăcută din vremea în care făceam sport la Brașov.

Astăzi mai schiați?
Nu mai schiez de ani buni, merg cei doi băieți ai mei, și cu nepotul, deci într-un fel s-a transmis cumva pasiunea. Poate și pentru că îmi petrec astăzi mult mai puțin timp iarna în vacanțe, iar în Brașov merg de regulă pentru puțin timp, să-mi văd mama și sora, alte rude care mai sunt acolo. Efectiv, spectrul preocupărilor mele s-a schimbat atât de mult încât mi-a mai rămas prea puțin timp pentru schi.

Cum m-am întâlnit cu Henri Coandă

La 17 ani vi s-a decernat Premiul republican la Concursul de creaţie Minitehnicus, și ați avut prilejul să-l cunoașteți și să primiți încurajări de la însuşi marele savant Henri Coandă. Făcând aeromodelism – vă vedeți deja aviator?
Am făcut aeromodelism pentru că îmi doream să devin aviator! Plăcerea de a cuceri aerul am avut-o e când mă știu. Mi-aduc aminte, pe la cinci, șase ani, prin curtea casei mă uitam pe cer și vedeam cum zboară avioanele – iar Brașovul este o intersecție de linii aeriene -, deci vedeam multe pe zi, și mă miram de fiecare dată cum acele păsări de fier zboară, mă întrebam de ce zboară, cum zboară. Și când am avut ocazia să merg la Casa pionierilor ca aeromodelist, am învățat încet, încet ce este un avion, cum se construiește un aeromodel, am participat la concursuri, am luat premii. Încununarea a fost un premiu național la concursul Minitehnicus. Atunci Henri Coandă a vizitat pavilioanele participanților, eram aici la București, la actualul RomExpo, dar pe atunci sincer să fiu nu prea știam exact cine este acel personaj care vine însoțit de oameni, primește explicații, abia după aceea instructorul cu care eram m-a întrebat: tu știi cine este acesta? Păi nu. E Henry Coandă! Atunci am realizat ce personalitate importantă ne-a vizitat.

Inventatorul avionului cu reacție…
Da, a inventat avionul cu reacție, s-a ridicat în aer cu el pentru prima oară lângă Paris, în 1910, la un Air Show. Dar Coandă este renumit pentru multe alte invenții, pentru „efectul Coandă”, un efect aerodinamic care se aplică în foarte multe domenii de activitate, în care jetul de fluid iese curbat după o suprafață curbă. De asemenea Henry Coandă a contribuit la construcția multor avione din perioada interbelică, a lucrat la fabricile Bristol în Anglia, împreună cu cel care crease fabricile de avioane. A revenit târziu în România, cu promisiuni de a putea implementa aici, în țara lui natală, o serie de tehnologii pe care le-a inventat. Țin minte că după ce a venit (în 1969 – n.n.) a propus să fie construit un tren suspendat rapid între București și Ploiești, eventual prelungit până la Brașov. Cei de atunci au crezut că este ceva fantastic, deși pentru el totul părea normal, și cu puține investiții prin planurile lui s-ar fi putut face un asemenea tren! Sigur, părea prea futurist acel proiect pentru a putea fi acceptat de cei de atunci. Acesta era deci Henry Coandă!

Sub mâna lui Valeriu Bularca

Ați absolvit Facultatea de Aeronave a Institutului Politehnic din Bucureşti, în 1976, în această perioadă fiind deja pilot sportiv în cadrul aerocluburilor din Bucureşti şi Braşov. Cât de mult v-a ajutat sportul în viață, dle. Prunariu?
M-a ajutat mult. Pilotajul m-a ajutat să mă controlez în primul rând. Am avut ocazia, neașteptată atunci când am intrat în facultate, ca în timpul facultății o parte din practica de vară ca student să o facem la aeroclub. Chiar atunci s-a încheiat un acord între Aeroclubul României și Facultatea de inginerie aerospațială, fiindcă învățam să construim avioane, dar încă nu știam cum este într-un avion. Dragostea pentru aviație era mare, dar așteptam să și pun mâna pe un astfel de aparat zburător. Și am avut ocazia în cadrul aeroclubului, încă în anul II, anul III am făcut pilotaj sportiv pe avioane Zlin 526, un avion cehoslovac, am zburat la București, iar în practica de vară am zburat și la Brașov. Și acum se folosesc astfel de avioane, desigur modernizate. Chiar mi-aduc aminte că fiul meu cel mare – care m-a urmat într-un fel în carieră, i-a plăcut zborul, acum e pilot comercial profesionist -, într-o perioadă a fost comandantul Aeroclubului București, care se află la Clinceni, în hangare a găsit demontat un Zlin de genul celui cu care am zburat eu prin anii ‘70…

Deci, spuneați că sportul v-a ajutat în viață, dle. Prunariu!
Da, consider că sportul ajută pe oricine. Trebuie să vă mai dezvălui unele secrete: n-am făcut doar schi și aviație; în perioda din liceu am făcut și lupte greco-romane! Tatăl meu era șeful secției de lupte de la Uzinele Steagul roșu, el era șeful secției Sculărie și în oblăduirea lui se aflau sportivii care făceau lupte. Dintre ei au ieșit campioni mondiali, campioni olimpici. Mi-aduc aminte de un bun prieten de familie devenit campion, Valeriu Bularca, pe care la un moment dat tatăl meu l-a rugat, eu eram în creștere, m-a luat și m-a dat pe mâna lui: „Valerică dragă, fă din el bărbat! Că e cam firav, e cam subțirel, fă-l să arate mai sportiv”. Și vreo doi ani de zile am făcut lupte greco-romane. Mi-am protejat însă urechile (râde), fiindcă știți și dvs. cum sunt luptătorii de la contactul cu salteaua și de la prize… Și da, am rămas cu amintiri plăcute.

Am fost respins la vizita medicală

Cum ați ajuns să fiți propus din partea României pentru a deveni cosmonaut?
Am aplicat voluntar. În sensul că fiind elev la Școala militară de ofițeri de la Bacău, unde îmi făceam stagiul militar de inginer TR-ist, în momentul în care comandantul unității a venit și ne-a spus că România participă la un program spațial (Intercosmos – n.n.), noi am fost foarte mirați pentru că nu știam nimic de așa ceva, și că se caută voluntari. Noi eram complet debusolați: de ce noi?, doar nu o să zburăm noi în Cosmos? Ba da, România are nevoie de doi candidați care să fie pregătiți, și unul din ei va zbura în spațiul cosmic. Din diverse motive mai mulți dintre noi au ales să meargă la București pentru o vizită medicală completă, să participe la această aventură. Cred că destui erau pur și simplu oportuniști, eu de exemplu, care eram deja căsătorit, avem un băiat, soția era încă studentă la aceeași facultate de „Aerospațială”, și motivul pentru care am optat eu să vin la București a fost ca să-mi mai văd soția! Avem 25 de ani atunci, era prin aprilie ‘77. Am participat la prima fază a selecției, toți am fost respinși și ne-am întors la unitatea militară. Am și uitat că trecusem prin această fază, numai că cei de la Institutul de inginerie aeronautică au analizat foarte bine rezultatele de la toate probele și au făcut o corelație între o răceală pe care o avusesem, cu niște extrasistole care apăruseră la inimă și în cele din urmă au zis: băiatul ăsta trebuie investigat din nou. Și eu, cu încă patru băieți am fost chemați din nou la București. Unde, fiindcă-mi trecuse și răceala și făcusem destul sport până atunci, am trecut ca prin brânză prin toate probele și am fost declarat apt. Abia atunci au început întrebările, emoțiile: oare ce facem mai departe, chiar am reușit? Da, dar au reușit și alții, în mod sigur nu voi fi eu cel ales! Și m-am tot gândit așa, până în momentul în care doi dintre noi am fost selecționați pentru a începe programul de pregătire la ruși (celălalt militar a fost Dumitru Dediu – n.n.). Pot să spun că eram și destul de naiv atunci, i-am întrebat „bun, și în ce limbă o să învățăm?”, în rusă, „și trimiteți cu noi un translator?” Pentru că eu fugisem de limba rusă toată viața! Avusesem ocazia să aleg la școală limba rusă, dar dacă am avut ocazia să aleg și franceza, am ales franceza imediat. În facultate, o grămadă de studii erau în limba rusă, am evitat cât am putut și am studiat în franceză, și acum vorbesc foarte bine limba franceză. Nu mă gândeam niciodată că voi ajunge ca la 25 de ani să studiez o altă limbă străină, și mai ale rusa. Dar cu toate acestea, am învățat-o, o stăpânesc, sunt prieten cu colegii mei cosmonauți, am deja altă deschidere în domeniul acesta, utilizând și limba rusă pe lângă engleza și franceza.

Ce înseamnă să fii puternic din punct de vedere fizic pentru a fi cosmonaut? Ce fel de exerciții făceați în Centrul de pregătire de la Moscova, care poartă de altfel numele primului cosmonaut, Iuri Gagarin?
În primul rând, din punct de vedere al condiției fizice se urmărea să avem o rezistență deosebită. Nu masă de mușchi, pentru că nu mușchii duceau la rezolvarea multor probleme care pot apare în spațiul cosmic. Acele probleme nu sunt de natură fizică. Sunt probleme care pun organismul la încercare din punct de vedere al atmosferei interioare (a celului spațiale – n.n.), aerul nu se regenerează permanent, se poate strica vreo instalație, crește nivelul de bioxid de carbon, ai nevoie de exemplu să rămâi treaz mai mult timp – noi am fost lansați la ora opt și jumătate seara, peste noapte eu dormeam de regulă opt ore pe noapte, dar atunci a trebuit să lucrez până la patru și jumătate dimineața în nava cosmică, și abia după aceea să încerc să dorm. De asemenea, solicitările sunt din punct de vedere al influenței imponderabilității asupra organismului uman. Multe modificări metabolice la nivelul articulațiilor, la nivelul mușchilor, la nivelul orientării în spațiu; nu mai există sus-jos… De asemenea, suprasarcinile mari de aproape 4G pentru aproximativ nouă minute, cât a durat lansarea, solicită foarte mult organismul. Trebuie să știi să respiri numai din diafragmă, și înveți acest lucru – nu mai poți să umfli pieptul, te apasă presiunea aceea puternică de sus în jos -, trebuie să-ți controlezi mișcările, modul în care dai comenzile sub această influență foarte mare a celor 4G; mâna e de patru ori mai grea, precizia ei nu mai este aceeași când apeși un buton, când cuplezi un senzor, iar o parte dintre aceste mișcări trebuiau făcute în timpul suprasarcinii. De pregătit eram pregătiți mai ales pentru rezistență fizică: iarna făceam schi fond, câte 20 km, vara făceam ciclism, alergam, jocuri sportive, salturi cu parașuta, zboruri cu avioane cu reacție, acrobație aeriană – deci toate acestea îți dezvoltă nu numai calitățile fizice, dar și stăpânire psihică. Îți crează o bază psihologică foarte bună pentru a face față unor solicitări maxime în spațiul cosmic.

Moldoveanul „spion” a fost trimis în Siberia!

Am aflat din monografia scrisă doamna Annie Muscă un amănunt interesant legat de perioada dvs. de pregătire specială în Orăşelul stelar, situat lângă Moscova, citez: „Viitorilor cosmonauţi li se asigura o bună protecţie când părăseau incinta garnizoanei”. Deci era o garnizoană! „De câte ori plecau la Moscova pentru a merge la ambasadă sau, pur şi simplu, la cumpărături li se punea la dispoziţie o maşină oficială cu şofer şi un ofiţer de protecţie. La un moment dat, candidaţii noştri au descoperit că şoferul repartizat de fiecare dată era din Moldova şi cunoştea limba română. Acest lucru trebuia ţinut secret, dar din naivitate, şoferul a schimbat câteva vorbe cu ei în româneşte, în prezenţa ofiţerului de protecţie. De a doua zi şoferul a dispărut din garnizoană, fiind probabil mutat disciplinar undeva prin Siberia”. Așa de tare erați supravegheați?
Da, eram și supravegheați, și protejați. În primul rând fiindcă era prima experiență a rușilor cu cosmonauți străini. Programul „Intercosmos” a început în anul 1976 și prima grupă a fost formată din candidați din Cehoslovacia, Polonia și Germania Democrată. Iar în perioada în care ei zburau, am venit noi în pregătire, în ‘78. Noi reprezentam deja o „investiție” a statului nostru într-un program spațial care era costisitor, și trebuia să nu ni se întâmple nimic rău. Deci în momentul în care doream să mergem la Moscova, la cumpărături sau la ambasadă, ni se punea la dispoziție o mașină cu șofer și un ofițer de însoțire. Greu de crezut că ni s-ar fi putut întâmpla ceva în anii ăia, dar dacă era un accident, ori o altercație pe undeva, noi eram protejați. Iar cei de la ambasadă ne informau periodic despre stadii ale relațiilor bilaterale sau despre evoluția situației internaționale.

Era în plin Război rece!
Da, iar România a avut dintotdeauna o poziție puțin mai rezervată, să zic așa, față de Uniunea Sovietică, iar acum față de Federația Rusă

În ce relații ați rămas cu colonelul Leonid Popov, comandantul misiunii spațiale Soiuz 40, cu care ați petrecut aproape 8 zile în Cosmos?
Relații foarte bune, prietenești. Din când în când ne sunăm, ne auzim la telefon, ne mai facem urări de Sărbători, de zile de naștere. În ultima perioadă el nu a mai ieșit public și nu a mai participat la activități internaționale, dar cu o bună parte dintre cosmonauții ruși, mai ales cu cei mai tineri, ne vedem anual la congresele asociației noastre profesionale, Asociația exploratorilor spațiului cosmic, iar pe Popov mă mai văd doar rar, când am eu ocazia să ajung la Moscova. El a fost însă un partener de nădejde, extrem de bine pregătit profesional, ne-am apreciat reciproc, am colaborat foarte bine la examene, el comandant, eu inginer de bord; eu cunoscând foarte bine teoria, el foarte bine practica, am reușit să luăm note maxime – și nu a mai existat niciun dubiu că echipajul nostru va fi care trebuie să zboare în Cosmos. Acum Popov este general cu o stea.

Dumneavoastră cel fel de general sunteți?!
Eu sunt cu trei stele acum, general locotent. În retragere!

Maginalizat de Nicolae Ceaușescu

Spuneți-mi, Ceaușescu era gelos pe popularitatea dvs.?
Nu știu cum era el personal. Cert este că primirea pe care am avut-o la el a fost destul de rece. Foarte oficială. A trebuit să mă decoreze cu cel mai înalt titlu pe care-l avea România, „Steaua de Erou al RSR”, pentru că în acordul de cooperare dintre noi și ruși așa era scris: că după zborul cosmic cosmonauții vor fi decorați cu cele mai înalte onoruri ale țării respective. Am aflat ulterior, mai confidențial așa, că au fost discuții pe tema asta, fiindcă acea stea fusese făcută pentru a fi primită doar de el și de „tovarășa”, iar până la urmă al treilea care a primit-o am fost eu, un tânăr la 28 de ani, iar al patrulea Popov – pentru că așa scria în acordul respectiv. Și eu primisem de la Brejnev titlul de „Erou al URSS”. Popov îl avea deja o dată, l-a primit atunci a doua oară. Așa a fost protocolul, n-a fost voința sau dorința mea. Cert este că, fără să realizez exact atunci, și să înțeleg substraturile, mult mai târziu le-am înțeles, n-am mai apărut la televizor, în presa centrală nu mai apăream, interviurile îmi erau luate mai ales pentru revistele de tip magazin, reviste de gospodine, cum le spun eu și pentru Știință și tehnică, unde lumea era interesată de aspectele din punct de vedere tehnic ale zborului în Cosmos.

V-ați simțit marginalizat.
Am realizat greu acest lucru, dar adevărul este că în perioada aceea eram suprasolicitat. De întâlniri publice cu elevi, cu pionieri, cu sindicate, cu reprezentanții unor întreprinderi, cu consilii județene – dar doar întâlniri locale. Fiind locale, nu erau difuzate la televizor. Și, fiind atât de solicitat, n-am realizat atunci că imaginea mea putea fi promovată la alt nivel, și sub altă formă. Atunci când Ceușescu ocupa aproape jumătate din programul de televiziune, nici nu te gândeai ce ai putea face tu pe lângă el acolo, în care el vorbea de toate victoriile socialiste… După aceea am realizat că am fost mult discriminat față de alți colegi de ai mei, din celelalte țări. Care au fost mult mai mult puși în valoare, iar experiența lor utilizată inclusiv pentru promovarea țării lor, în interior și în exterior. Nu mi s-a interzis să particip la activități cosmice internaționale, dar de fiecare dată ele rămâneau la nivelul meu și al instituțiilor care mă trimiteau, nu erau promovate la nivel național. Așa am înțeles că aparatul de partid de atunci a considerat că aș putea umbri imaginea „tovarășului” și că populația s-ar putea raporta la mine altfel decât la el, ceea ce nu era de dorit.

Foarte apreciat în străinătate

Sunteți fără îndoială unul dintre cei mai cunoscuți români din lume, fiind unic în ceea ce ați întreprins, pe undeva pe aceeași linie cu performanțele Nadiei Comăneci sau ale lui Gică Hagi…
…Și acum ale Simonei Halep! Suntem născuți în aceeași zi și aceeași lună: 27 septembrie. Deși n-am cunoscut-o personal încă.

Vă recunoaște lumea pe stradă?
(ezită în moment) Din ce în ce mai puțin. În primul rând pentru că au trecut anii, pentru că s-au schimbat generațiile, pentru că oamenii care au trăit în direct evenimentul atunci, și m-au văzut în presă, m-au văzut la televizor au îmbătrânit, unii au dispărut, iar generațiile actuale mă cunosc din unele interviuri sau din emisiunile unde mai sunt invitat. Diversitatea de emisiuni fiind atât de mare acum, eu mă pierd undeva printre personajele arătate la televiziune. În orice caz, succesul pe stradă este mult mai mare în provincie decât în București.

Există vreun oraș din România în care nu ați fost? Am văzut că v-ați dus peste tot!
Sunt convins că există. Cel puțin înainte de 1989 am fost invitat în foarte multe orașe din România. Dar și după aceea. Și merg cu plăcere. Am colaborări în primul rând pe linie universitară, sunt Doctor Honoris Causa în câteva universități din România, în Cluj-Napoca, în Timișoara, Iași, București, Tg. Mureș și mă deplasez cu diferite colaborări profesionale.

Spuneți-mi totodată cum sunteți primit în străinătate, unde ați fost distins cu numeroase ordine și premii?
Sunt primit foarte bine. În primul rând pentru că sunt încă apreciat pentru activitatea mea profesională. După zborul cosmic am considerat că am ajuns prea tânăr în spațiu și că realizarea mea profesională trebuie să înceapă de la zborul cosmic mai departe. Zborul cosmic a fost un vârf. Greu de atins. Dar a trebuit să justific într-un fel, profesional, că acea investiție în mine nu a fost făcută degeaba. Am ajuns încet, încet să activez în diferite organizații internaționale, trimis de guvernul României, trimis de statul român – sunt nuanțe și aici -, de asemenea sunt organizații în care activez în nume propriu, de exemplu Academia Internațională de Astronautică, care este un forum de recunoștere profesională a celor cu realizări științifice în acest domeniu. Ei bine, aici am ajuns să fac parte din Board-ul de conducere, deja de câțiva ani de zile, să fiu șeful secției de Științele Vieții, numit de curând, și să-mi desfășor activitatea la nivel științific înalt, să particip la manifestări internaționale, să organizez activități internaționale. Fac parte din Asociația Exploratorilor Spațiul Cosmic, e singura organizație profesională a tuturor astronauților din lume. Aici de exemplu sunt unul dintre cei numai 11 membri declarați de asociație drept „membri cu merite deosebite”, membrii emeriți ai asociației. Când am fost eu ales, am fost ales alături de Tom Stafford, un cunoscut astronaut american, care a fost și pe Lună, și surpriza a fost deosebită pentru mine, pentru că eu niciodată nu mi-am dorit onoruri, n-am activat pentru diplome sau medalii. Am activat pentru că am considerat că profesional pot să mă pun în valoare și să-mi pun țara în valoare. Că aceste merite au venit ulterior, normal că m-au emoționat și le-am primit cu plăcere. Se vede că totuși sunt apreciat.

Când aveți timp pentru toate astea?
(zâmbește) Întrebați-o pe nevastă-mea! Pot să vă spun că anul trecut am împlinit 45 de ani de căsătorie. Crina e puțin deranjată de timpul puțin pe care îl aloc treburilor casnice, dar pentru a fi în mijlocul problemelor trebuie să participi la multe evenimente internaționale. Iar aceste evenimente trag după ele alte evenimente internaționale. Acum, mai de curând, de exemplu, fac parte dintre experții care se ocupă de viitoarea explorare a Lunii. „Moon Village Asociation” se numește, Asociația Satul Lunar. Satul nu în sens de construcții, ci în sens de cooperare ca într-un sat în care toată lumea știe ce face celălalt, se ajută reciproc, contribuie la crearea unei atmosfere de încredere pentru explorarea Lunii.

Sunt convins că există viață extraterestră

Se vede altfel lumea noastră, privită din spațiu?
În primul rând, zborul cosmic îți creează o altă perspectivă de a vedea lumea, plecând de la perspectiva strict fizică pe care o ai privind Pământul din spațiul cosmic. Toate acestea îți deschid un apetit pentru a privi problemele la modul global. Lucrul acesta nu se produce imediat după experiența unui zbor cosmic, ci în timp, pe măsură ce începi să te confrunți cu o serie de activități noi, mai ales în context internațional. După ce le analizezi, tragi de multe ori concluzii care scapă celor care nu au dezvoltat simțul de a vedea lucrurile la scară cosmică…

Ca unul dintre puținii oameni care au călătorit prin Cosmos, credeți că există extratereștri?
Eu sunt convins că viață nu există numai pe Pământ, ar fi absurd să gândim astfel. De curând am citit un material despre o declarație a primei astronaute britanice, Helen Sharman, care crede și ea că există extratereștri. Ea consideră de fapt ce consideră marea majoritate a lumiii științifice, că există viață extraterestră (accentuează). Forme de viață extraterestră. Asta nu înseamnă omuleți verzi care să vină pe Pământ, care-și dau ochii peste cap și te vrăjesc. Deci distanța este mare de la „forme de viață” la „extratereștri”. Deci eu consider că există forme de viață în Univers, să nu uităm că pe Lună, pe Marte s-a descoperit apă; apa este o condiție a existenței vieții. Nu s-au descoperit încă forme concrete de viață, dar suntem abia la începutul explorării acestor corpuri cerești. Să nu uităm că sateliții naturali ai unor planete gigant sunt formați în principal din apă; există apă determinată prin investigații de la distanță pe stateliți ca Europa (satelit al planetei Jupiter – n.n.), mai nou pe Enceladus, un statelit al lui Saturn, care are un strat de gheață, iar dedesubt apă, care din când în când erupe sub forme de gheizere. Deci există apă în sistemul nostru solar, iar acolo unde există apă ne așteptăm să existe forme de viață. Nu neapărat viață dezvoltată, așa cum avem pe Pământ, unde probabil au fost condițiile ideale pentru a se dezvolta această viață.

Dar se poate totodată să existe și forme de viață mai dezvoltate decât noi?
Teoretic există, sigur că da. Nu trebuie să ne considerăm noi buricul Universului. Sunt convins că în Univers există și forme mai dezvoltate de viață. Să nu uităm că tehnologia pe care noi o stăpânim acum a fost inventată în ultimii 100 de ani. Computerele, telefonia mobilă – în ultimele zeci de ani. Ei bine, să ne închipuim cum ar arăta lumea noastră peste o sută de ani. Sau peste o mie de ani! Gândiți-vă că la scara universală o mie de ani nu înseamnă nimic! Deci o civilizație dezvoltată cu o mie de ani decât noi ar putea să fie atât de departe de ceea ce înțelegem noi acum despre civilizații, încât să nu ne putem înțelege.

Dar omul n-o fi fost făcut tot de niște extratereștri care au trecut pe aici?!
(exclamă) Eeee, nimic nu este imposibil! Dar e greu de spus. Undeva se consideră că viața este universală. Că se propagă prin Univers și se dezvoltă acolo unde găsește condiții favorabile. Astfel de condiții au fost pe Pământ.

Și Dumnezeu, unde se află?!
Dacă vreți aici putem discuta și despre relația cu Dumnezeu. Foarte multă lume se gândește la Dumnezeu ca o entitate care există undeva în Cosmos, care are o aură în jurul ei, vine și ne mai fericește cu ceva pe Pământ, și care are o imagine umană. Eu consider că ceea ce numim noi Dumnezeu – și ceea ce există și în credința altor popoare -, este o Forță Universală unică. Nu poate să existe un Dumnezeu pentru creștini, unul pentru musulmani, altul pentru budiști și așa mai departe. Este o forță universală unică care unește într-un fel energia Universului și energia fiecărui om în parte. Eu consider că câmpul nostru energetic face parte dintr-un câmp universal care este undeva coordonat de o forță universală. Care ar putea fi ceea ce numim noi, la modul mai simplu, Dumnezeu.

Cred că Ianis Hagi va avea o carieră strălucită

Pe care dintre sportivii României i-ați admirat și în admirați cel mai mult?
Oh, îmi aduc aminte în primul rând din tinerețea mea de echipa de handbal a României, cu Gruia, Oțelea și așa mai departe, care făcuse furori. Apoi, deși nu sunt mare microbist, e imposibil să nu-i admiri pe cei mai performanți fotbaliști ai noștri, cu vârful de lance Hagi. Acum îl aștept pe fiul lui, care pare că-și ia avânt, sunt sigur că va face o carieră strălucită. Dintotdeauna mi-a plăcut tenisul, am încercat și eu să joc în tinerețe, la nivel amator desigur. Și în pregătirea pentru zborul cosmic, avem la sport și tenisul, jucam tenis între noi. Iar aici, plecând de la Ion Țiriac, care este brașovean ca și mine, apoi Ilie Năstase, cu toate năstrușniciile lui, dar și talentul indiscutabil, Patzaichin – care este un om tenace, un om care vorbește puțin și face mult, pe care l-am admirat întotdeauna. Iar acum senzația este Simona Halep, fără a uita însă de Nadia Comăneci, care și ea la vremea respectivă a făcut furori în lume.

Ce părere aveți despre sportul românesc de astăzi?
Din păcare nu-l mai văd la fel de bine coordonat și finanțat așa cum a fost odată. Să nu uităm că sportul reprezintă un ambasador al țării foarte important. Acolo unde o țară este văzută cu semne de întrebare, un succes sportiv poate să-i schimbe complet imaginea. Iată, Simona Halep este un factor foarte coagulant în imaginea pozitivă a României acum. Dar gimnastele românce, care dintotdeauna au fost printre primele, deja nu mai sunt ce au fost odată. Probabil că sistemul de pregătire, antrenorii, selecția, sistemul de finanțare, au avut de suferit. Și în multe alte sporturi nu mai avem performanțele pe care le-am avut. Din păcate.

Pregătiți-vă să mergeți pe Lună!

Până unde va ajunge omenirea în spațiul extraterestru în secolele care urmează? Care este previziunea dvs.?
În primul rând este prevăzut și foarte puternic promovat de către americani faptul că în 2024 prima femeie și următorul bărbat vor coborî pe Lună. Așa prevede programul american. Finanțarea NASA a crescut substanțial tocmai pentru a obține această performanță. Care este și politică, fiind promovată de președintele Trump. Apoi vor începe pregătirile pentru Marte. Oamenii vor fi pe Marte probabil prin 2039. Ceea ce e însă de observat este că dacă până acum vreo zece ani dominau programele guvernamentale, acum au apărut și privați! Miliardari pasionați de spațiu care au viziune și care investesc foarte mult, cum este Elon Musk, cu firma lui SpaceX, sau Jeff Bezos, care este cel mai bogat om de lume și are compania Blue Origin. Bezos preferă să fie mai puțin transparent, iar în presă nu apare decât ce dă echipa lui. Pe când Elon Musk este deschis: veniți, vizitați-mă, constatați, scrieți … și pregătiți-vă să mergeți pe Lună! E posibil ca Elon Musk să trimită oameni în jurul Lunii înainte de NASA. În 2023 are un contract cu un miliardar japonez pe care vrea să-l trimită cu o navă gigant în jurul Lunii, împreună cu o echipă de artiști. Dacă e show, atunci show să fie! Iar el estimează că între 40 și 100 de ani de acum încolo o colonie de cel puțin un milion de oameni se va afla pe Marte. Deci, viitorul este deschis – și plin de imprevizibil, dar și de viitoare succese răsunătoare.

Cât de mult va progresa tehnologia, domnule Prunariu?
Când a început primul tren al lui Stephenson să meargă cu 36 de km pe oră au existat o mulțime de articole în ziare plângându-se că „ne sufocăm, viteza e prea mare!”. Acum am zburat în jurul Pământului cu nava cosmică cu 28.000 km/oră, iar spre Lună se zboară cu 36.000 km/oră – de o mie de ori mai repede decât trenul lui Stephenson. Curând ne vom raporta la alte unități decât kilometrul pe oră pentru a măsura viteza și spațiile pe care le vom parcurge. Viitorul care ne așteaptă este uriaș!