„Sportul românesc este ca o barcă lăsată în derivă”

Dumitru Graur: Doamnă Lipă, obiectivul federației a fost cucerirea a două medalii la JO Tokio 2020. S-au obținut 3 medalii, locul 4 pe națiuni la canotaj. Cum apreciați această depășire a planului?

Elisabeta Lipă (râde fericită): Nu pot să spun că apreciez într-un fel sau altul această depășire, ci pur și simplu apreciez tot ceea ce mi s-a întâmplat. Nu contează că avem și locuri IV, și locul VI, ci pur și simplu, global ca să zic așa, având în vedere că am plecat de la aproape nimic și munca noastră, a întregii echipe a federației a fost răsplătită cu acest rezultat extraordinar, cu care azi ne mândrim. Iar asta ne dă un imbold, ca pe viitor să ne depășim, să fim mai buni. Cum spuneam, am fixat acest obiectiv pornind de la aproape nimic…

Cum adică, aproape nimic?

Păi, hai să vă spun. Eu când am preluat această federație, în 2009, rămăsesem cu doar o sportivă din barca de 8+1, medaliată cu bronz, Eniko Barabaș era, și un lot masculin inexistent! Pentru că a fost desființat de fostul președinte (Ioan Dospinescu – n.n.) din lipsă de rezultate la JO de la Atena. Practic, nu aveam nimic. Antrenorii noștri se duceau la selecție, aduceau copii – cărora nu aveai ce să le reproșezi, aveau talent, erau buni, cu rezultate la juniori, dar care nu ajungeau la loturile de seniori. Pentru ei finalul junioratului și primul an la tineret cam coincidea cu clasa a XII-a, trebuiau să-și termine liceul, să dea examen de bacalaureat, este un an foarte greu pentru ei. După care, neavând modele, în jurul cărora să se închege un nucleu cât de mic, se retrăgeau. A venit Olimpiada de la Londra (în 2012 – n.n.), pe care încerc să o uit!, să mi-o scot din minte, pentru că a fost eșecul nostru cel mai mare. Inimaginabil pentru mine. Mi-am zis că nu aveam cum să nu luăm la fete măcar o medalie. Lotul era totuși foarte șubred, iar toate sportivele voiau doar în „8”. Nu vedeau altă barcă din toată panoplia asta de probe, decât „8”-ul. Degeaba încercam să le spun că le-aș putea înțelege, dacă barca ar merge bine. Dar dacă ea nu merge, atunci cum să te lupți să faci parte din ea? Drept dovadă, am și acum în imagine barca aia bălăngănindu-se de la start la sosire, unde am venit pe locul 4, într-o stare așa, de epuizare… Am suferit enorm. După acea ediție, mulți încercau să mă încurajeze să accept acest rezultat pentru canotajul românesc, și în general să înțeleg că nu mai suntem unde am fost odată, și că nici nu vom mai fi unde am fost. Și stăteam și mă gândeam: oare cum eu, la nivelul meu de performanță, să accept să avem numai curse în care să venim pe lângă podium, să avem doar locuri 4 sau 5, să ne cânte muzica, n-am putut să accept lucrul acesta.

Cum adică să cânte muzica?!

Când iei bătaie la secunde multe, în tribună, ca spectatorii să nu se plictisească, normal că se pune muzica. Cursele sunt aproape terminate, și până vine ultimul se pune deja muzica. E ceea ce se întâmplă acum cu țările care sunt ajutate de federația internațională ca să se dezvolte programe de canotaj în țările foarte slab dezvoltate, și susținute să participe. Până ajung la sosire, le cântă muzica, așa spun eu. Cam așa se întâmpla și cu noi.

La mine nu există nu se poate

Și atunci?

Mi-am zis, la mine nu sunt decât două variante: ori renunț – dar nu îmi stă în caracter, eu nu sunt lașă -, ori mă lupt până găsesc o soluție. Nu există nu se poate. Este ceea ce m-a ajutat și în atâția ani de sport; la mine nu există nu se poate! Poate nu rezolv pe moment, dar sunt foarte perseverentă și nu mă las până nu rezolv. M-am gândit ce să fac. Normal, că singură nu poți. Dar am zis: eu sunt locomotiva, am niște vagoane în spate, care rezistă merg înainte, care nu sar de pe linie. De la domnul Mociani (Victor Mociani, antrenorul cu cele mai bune rezultate în canotajul românesc – n.n.) eu știu așa, cum ne spunea la selecție: să știți că căruța scutură. Iar atunci când scutură, în ea se țin doar cei care sunt cei mai buni. Cei slabi cad din această căruță. Și mi-am spus că acest principiu trebui să îl aplic și în federație. Cei care mă susțin pe toată viziunea mea și care merg cu aceeași viteză ca mine, vor rămâne; cine se pierde de această căruță, înseamnă că nu trebuia să facă parte dintre noi. Ușor, ușor am început să clădim. Mă întrebam din ce cauză am ajuns aici? Că nu se punea problema de muncă, nu se punea problema de disciplină, și nici că nu și-ar fi dorit medalii. Dar când îi vedeai așa, neîncrezători în ei, plouați, amărâți de parcă plecau la război fără pușcă, mi-am dat seama că era o problemă de mentalitate. Dacă ați observat, marea majoritate a sportivilor noștri pierd pe ultima parte. Dar n-ați văzut astăzi la canotorii români, că-s fete, că sunt băieți, să piardă pe ultima parte! Ba din contră, ei acum sunt mult mai buni pe ultima parte. Pentru că asta încercăm noi de atâta timp să educăm. Să le dăm încredere că pot, să le spunem că niciun adversar nu este mai bun decât ei, că acele medalii le vor aduce în primul și în primul rând pentru ei, nu sunt pentru Lipă, că munca lor trebuie să fie răsplătită prin aceste rezultate. Eu la momentul meu de glorie am adus câte medalii am vrut eu, și m-am sacrificat cât am vrut eu, ca să particip la atâtea ediții ale Jocurilor Olimpice (șase ediții ale JO, opt medalii obținute, între care cinci de aur – n.n.) câte am vrut eu.

Și credeți că numai încrederea pe care le-ați dat-o a fost suficientă?

Poate nu e suficientă, dar dacă nu o ai, în spate poți să ai o armată de profesioniști, dacă sportivul nu te crede. Trebuie să fie convins că se poate bate de la egal la egal cu orice adversar.

Trebuie, cred, să existe și un sistem de pregătire în spatele acestor performanțe.

Nu există un sistem. Este doar o consecință a faptului că modelul schițat în minte, pus în practică, dă roade. Iar acel model este schimbarea de mentalitate a sportivului. Vă spun că și cei dinainte munceau la fel de mult, aici nu s-a schimbat nimic. Doar că astăzi sportivii muncesc pe un alt model, un concept nou, aplicat de un antrenor (Antonio Calamonici – n.n.) care nu a avut treabă cu sistemul nostru românesc. Iar aici s-a produs schimbarea de mentalitate. Ce-am făcut? După ce am epuizat cam toți antrenorii noștri valoroși pentru lotul de băieți, fiindcă așa am început, m-am gândit la un antrenor străin, singura variantă pentru a duce la schimbarea de mentalitate. Altfel cum? Noi românii, ăștia suntem, nu ne mai schimbăm. Și ne lipsește în primul rând această mentalitate de învingători. Aveam un lot format de sportivi foarte tineri, pe la 23 de ani, și cu ei am făcut lotul de seniori. L-am adus pe Antonio, un antrenor italian, dar să nu-și imagineze cineva că Antonio era antrenor de campioni olimpici, și-i scotea pe bandă, și a venit la noi. Antonio a crescut odată cu noi, am crescut toți odată. Și noi, ca federație, și eu, ca președinte, și Antonio ca antrenor, și sportivii, cu un alt concept de pregătire. Antonio a venit cu mentalitatea sportivului profesionist. Care nu trebuie să fie urmărit de antrenor dacă mănâncă, dacă se odihnește, dacă nu chiulește la antrenament. Antonio le-a spus de la început: sunteți profesioniști, eu consider că programul pe care l-am stabilit, și care vă face campioni, îl faceți pentru că vreți voi, noi nu stăm să vă urmărim. A venit cu altă mentalitate, cu deschidere, acum au un program în care trei săptămâni se antrenează și în a patra au un program de 50 la sută și pot merge unde vor ei, chiar și în străinătate, cu condiția să facă un antrenament pe zi. Fără barcă, doar condiție fizică, să-și mențină tonusul muscular. Nu i-a fost nici lui ușor, fiindcă sportivii erau foarte sceptici. Nu erau convinși că dacă a venit un antrenor străin și le spune „vai ce buni sunteți și eu vă scot campioni”, trebuie să-l și creadă. A fost foarte grea această acomodare, dar acum există o relație atât de frumoasă, că îmi este foarte greu să o descriu în cuvinte.

Am înțeles că acum antrenează ambele loturi, și cel masculin, și cel feminin.
Da, întâi l-am adus antrenor la băieți, pentru că mai rău de atât nu se putea, nu avem nimic. Ulterior, domnul Mircea Roman (antrenorul lotului feminin – n.n.) mi-a spus că renunță. L-am și înțeles, Roman a fost antrenorul meu în 2004, antrenorul meu în 2000 – deci, câți ani de cantonament are în spate! Și după fiecare ediție îmi spunea: te rog să mă crezi că nu mai pot. E foarte, foarte greu, cantonamentul psihic te ucide. Normal că soluția înlocuirii nu poți s-o aplici în anul calificărilor, trebuia luată înainte. Și după Campionatele Mondiale de la Plovdiv (toamna 2018 – n.n.), când de asemenea a spus „nu mai pot”, am avut o discuție cu Antonio în care l-am rugat să se gândească dacă este în stare să preia și lotul de fete. Și mi-a spus „Elisabeto, cu tine merg până în pânzele albe!” Pentru că are toată susținerea mea, și el știe treaba asta.

Ies cu șalupa la antrenamente

Când au început să se simtă primele rezultate?
La băieți, imediat. Deci, imediat! După ce l-au acceptat ca antrenor, primele rezultate au început să apară. Mai întâi la tineret, și după care băieților nu li mai cânta muzica, cum spun eu, au început să se apropie de cei mai buni.

Când ați plecat spre Tokio, cu ce gânduri ați plecat?
Eu plec tot timpul numai cu gânduri pozitive. Înainte de plecare am ieșit la antrenamente, conform obiceiului meu. De fiecare dată, cu o lună, o lună și jumătate înainte eu sunt zi de zi pe baltă. În fiecare zi, la șapte, la cât începe antrenamentul, ies cu șalupa împreună cu antrenorul, mai corectez, că nu mă pot abține, mă implic foarte tare.

Mai și țipați la fete?
Nu, nu mai țipăm, că am renunțat la celebrele porta-voci ca să-i mai deranjăm pe „vecinii” noștri, cei de la vilele de pe Snagov, avem acum stații walkie-talkie, și noi și sportivii, și nu e mai aude nimic împrejur. Ei în schimb nu s-au ținut de cuvânt, ca să ne lase să ne antrenăm fără valuri… Și așa îmi dau seama ce ne lipsește, îi văd cu ochii mei, văd cât sunt de tonici. Nu mai sunt președinte de federație, sunt canotoare. Am știut că stăm bine. Iar obiectivul nostru, pe care l-am fixat cu cel puțin trei ani în urmă, a fost de două medalii. Având în vedere că totul se crește extrem de greu, și ar fi ceva extraordinar ca dintr-o dată să ai multe echipe calificate, să ai și mulți sportivi, să ai și medaliați în toate probele. Ar fi fost prea frumos.

Dar ați calificat cei mai mulți sportivi români pentru o ramură sportivă la JO 2020! Au fost 38.
Da, am calificat 36 și cu două rezerve, 38. Deci, noi ce ne-am propus, aia am făcut. La Campionatele Mondiale din 2019 ne-am propus să calificăm toate probele mici. Le-am calificat. Ne-am propus în anul olimpic să calificăm bărcile mari, le-am calificat. Ne-am propus două medalii dintre cele mai strălucitoare, am reușit una în plus. Sigur, îți dorești medalii, dar la bătălia cruntă (repetă), cruntă care se desfășoară nimic nu vine ușor. Fac o paralelă cu ce era pe vremea mea – aveam adversare puternice, dar nu aveam multe de aceeași valoare. La „8” de exemplu, aveam Canada, Statele Unite – Noua Zeelandă încă nu exista! – Olanda așa și așa, dar era în finală la toate edițiile, și mai ciupea și câte o medalie. Anul acesta, Olanda nu s-a calificat! Vă dați seama ce luptă e, unii au spus că am venit pe șase din șapte… Normal, că e mult mai greu atunci când sunt puține, că sunt doar șapte locuri în finală, toate bărcile super-super. Cu cât sunt mai puține, bătălia este și mai cruntă.

Cred că este durerea din sufletul dvs., că barca de opt n-a obținut o medalie.
Mărturisesc că așa sunt eu, am o mare durere în suflet că barca de opt n-a luat medalie! Această barcă trebuia să câștige, din punctul meu de vedere, mai ales că cu două zile înainte a făcut record olimpic și mondial în semifinale. Și la distanță de două zile face o cursă de campionat național, îmi este foarte greu să accept lucrul acesta. Dar există și un DAR, nu au fost pregătite pentru această luptă. Fiind foarte tinere, fiind fără experiență, presiunea acelui rezultat care a dus la recordul probei pentru ceva ani de acum înainte, n-au rezistat. Cred că și-au pus ele în primul rând presiune pe ele, că se pot bate la titlul olimpic și au făcut o cursă care n-a fost pe măsura valorii lor. Valoarea lor nu este de locul 6. Valoarea lor era să se lupte cu cele mai bune, cu Canada, cu Noua Zeelandă, dar nu le-a ieșit.

Cu rezultatul din semifinale, dacă-l repetau?
Doamne, nici nu se compară. Era bulevard! Cursa de record a fost o cursă perfectă. În finală însă, nu le-a ieșit nimic. Mă uitam la barca aia și barca nu aluneca, barca țopăia! Ziceai că sunt pe un culoar cu smoală și trag să se desprindă din smoala aia și nu mai reușesc. Deci era incredibil. Plângea sufletul în mine. Dar asta nu înseamnă că ele n-au valoare. Eu am trecut prin toate probele în canotaj, sunt medaliată în toate probele și știu foarte ce înseamnă medalia în barca de 8+1. E ceva fantastic. Dar lor nu le-a ieșit. Sper să se revanșeze. Le-am spus să-și bage picioarele în apă cu gheață și să se gândească unde au greșit. Pentru că celelalte nu sunt cu absolut nimic mai presus decât voi! Aveți tot ce vă trebuie. V-ați sacrificat pentru această participare la Jocuri cinci ani de zile, ați muncit enorm. Norocul lor este că până la Paris (JO Paris 2024 – n.n.) mai au doar trei ani. Parisul e foarte aproape. Mi-e și frică să mă pronunț, dar sunt convinsă că vom avea o ediție extrem de reușită.

Când ești bun, te duci de lângă adversar

Când Ancuța Bodnar și Simona Radiș au adus aur la 2 vâsle, după 37 de ani, dat fiind că precedenta izbândă se petrecuse la Los Angeles, când făceați echipă cu Marioara Popescu, ce ați simțit?
Mi-au făcut o bucurie enormă. Și mă așteptam să câștige, chiar cu avansul pe care l-au avut pe final. Aproape trei bărci, ăsta e stilul lor! Când ești bun, te duci de lângă adversar, după care te joci în funcție de el. Dar asta îți permite când ai valoare. Iar ele au demonstrat că au valoare. De când s-a format această echipă, din 2019, s-a văzut. La Mondial au luat argintul, le-au învins cele din Noua Zeelandă cu foarte puțin, după care au ieșit campioane europene de seniori. Deși sunt încă foarte tinere, la categoria lor de vârstă au bătut tot, iar în următorul an la fel. Deci sunt două sportive cu un caracter foarte puternic. Și au un spirit de luptătoare în ele… Dar să nu vă imaginați că n-au și ele emoții, deși nu par să aibă. Au emoții, știu să și le gestioneze, știu să ducă o cursă. Mari campioane! Eu le-am zis să aibă grijă doar de sănătatea lor, fiindcă în rest nu le lipsește nimic.
O altă barcă favorită la medalii, cea de 2 vâsle categorie ușoară, formată din Gianina Beleagă și Ionela Cosmiuc, nu ne-a adus satisfacția pe care o anticipam. Cum explicați?
Barca de categorie ușoară trebuia să fie chiar prima noastră speranță la Tokio, după cum au mers ele, după timpii pe care-i scoteau și experiența pe care au căpătat-o. Dar din păcate Gianina a avut mari probleme de sănătate. Aproape patru luni a fost scoasă din circuit, ba făcea antrenament, ba nu putea să facă. La Europene Ionela a tras cu Iuliana Mihai, iar Gianina a mers în simplu, deși venea după o recuperare. Și asta le-a costat. S-au făcut toate eforturile posibile și imposibile să o recuperăm, dar nu s-a putut. În sport se întâmplă și astfel de lucruri.

Haideți să trecem la băieți. Sunt medaliile de argint câștigate de barca de 4 rame, cu Cosmin Pascari, Ștefan Constantin Berariu, Mugurel Semciuc și Mihăiță Țigănescu, ca și de cea de dublu rame, cu Marius Cosmiuc și Ciprian Tudosă. Vă așteptați?
Înainte de plecare și de intrarea în izolare totală (impusă de măsurile sanitare ale autorităților japoneze – n.n.), dar și când eram la Tokio, i-am spus lui Cosmin Pascari, „ștrocul” bărcii: „Uite-te în ochii mei, pentru că tu ești surpriza mea la această ediție!” Așa am simțit. Pentru că este o barcă care zboară pe apă. Zboară! Te uiți la barca aia și nu vezi nimic care să-i pună piedici. Sunt patru sportivi care nu au un fizic clasic de canotori, cu înălțime și greutate mari. Ei nu au o înălțime de doi metri, sunt și foarte firavi, au în jur de 80 și ceva de kilograme; Cosmin doar este puțin mai greu, în jur la 90. Dar au o tehnică, poate exagerez, aproape de perfecțiune.

Dacă ar fi câștigat aurul, poate erau chiar perfecți!
Știți care-i problema – au pierdut la 37 de sutimi (ține două degete foarte apropiate). Nici nu vezi adversarul. Ca dovadă, mi-au spus că n-au văzut Australia, se uitau cu coada ochiului în partea cealaltă a culoarului… Asta e, se întâmplă.

Sunt fericită că a fost confirmat drumul pe care am pornit

O să vă pun acum o întrebarea dificilă, doamnă Lipă: cum vă simți astăzi în postura de „salvator al sportului românesc”? Pentru că asta ați fost! Dacă n-ar fi fost canotajul rămâneam ciuca bătăilor.
Nu, nu-mi place asta. Eu nu mă văd ca salvatoare a sportului românesc. Pur și simplu sunt fericită că ce mi-am propus – și ne-am propus, începând cu sportivii, cu antrenorii, cu colectivul medical, cu colegii mei din federație – fiindcă fiecare, pe bucățica lui, a încercat să facă lucrurile cât mai bine. Astfel încât atunci când se ajunge la sportiv, el să nu simtă câte eforturi am făcut noi. Și să nu simtă nicio lipsă, să nu fie ceva care să-i lipsească din cauza unuia care nu și-a făcut treaba. Și faptul că această echipă a funcționat atât de bine, mă face foarte fericită. Pentru că îmi confirmă drumul pe care l-am început, că oamenii au înțeles ce vreau eu, și că eu nu pot niciodată să cobor stacheta. Și-au dorit să se ridice mereu la nivelul pretențiilor mele, chiar dacă uneori poate li se par exagerate. Dar astăzi, așa cum întrebi sportivul dacă mai ține minte cât a muncit pentru medalia pe care a câștigat-o, dacă mai ține minte toate sacrificiile pe care le-a făcut, iar răspunsul este întotdeauna NU, tot așa îi pot întreba acum pe toți antrenorii, medicii și subordonații din federație dacă își mai aduc aminte de ceva! Nimeni nu mai spune nimic. Ba din contră, recunosc toți că am avut dreptate când i-am împins de la spate. Pentru că și eu am făcut sacrificii, și ei știu asta. Fără această atitudine, nu eram aici. În ce privește „salvatoarea sportului”, nu-mi place cuvântul ăsta. Eu știu foarte bine că primăvara nu poți să o faci cu o floare. Acum sunt foarte fericită pentru performanța noastră, dar în același timp sunt foarte tristă când văd ce este pe lângă mine, încât eu voi face tot ce ține de mine – cu riscul să supăr foarte multă lume, dar nu mă las. Cum nu m-am lăsat ca sportivă, așa nu mă las până ce sportul nu va avea ceea ce merită să aibă. O țară se face recunoscută în primul și în primul rând prin sportivii săi. Uitați-vă acum, după aceste Jocuri Olimpice, pe unde căutați (se referă la social media – n.n.), vedeți cum își primesc țările respective sportivii. Vedeți câtă bucurie, și pe chipul sportivilor, cât și al celor de lângă ei. Nu mai spun câtă mândrie. În asemenea momente uiți tot ce ți-a fost greu și te gândești numai la ceea ce trăiești pe moment. Toate aceste lucruri nu poți să le trăiești, nu ai cum, dacă nu ești ajutat. Sportul românesc, și o spun cu toată sinceritatea, că așa sunt eu, a fost lăsat în derivă. Exact ca o barcă, fiindcă suntem în zona canotajului, care este lăsată în derivă și ea plutește și ajunge nu contează unde, că nici nu se mai știe. Sportul este în derivă. Nimeni nu ne-a întrebat: aveți?, nu aveți? Vă trebuie ceva? Ceva vă lipsește? Eu am obosit să tot aud: trebuie să schimbăm ceva, trebuie să facem ceva, trebuie… Păi, tot trebuie ăsta îl aud de câțiva ani buni.

Vreo douăzeci?
Nu, nu chiar. Ne ducem mai încoace. Atlanta 1996 , a fost cu rezultate, Sydney 2000 a fost cu rezultate, 2004 la Atena, a fost cu rezultate. Poate și 2008-ul (Beijing – n.n.), dar atunci a început coborârea. Însă acum nu ne mai oprim! Acum nu știu unde mai putem coborî. Noi n-avem cercetare, n-avem medicină sportivă. Nu vine nimeni să spună: pentru sportul de performanță îți trebuie următoarea logistică. De recuperare spre exemplu. Sportivul accidentat azi, trebuie să-l recuperezi ieri! Nu poate aștepta. Toți cei cu care noi ne luptăm sunt la curent cu tot ce e nou. Noi luăm din mers, fiindcă nu vine nimeni să explice: asta cere sportul de performanță, aici trebuie să tindem… Să avem, nu știu, un institut de medicină sportivă la care sportivii să poată meargă. Acum te duci la INMS-ul nostru și-ți spune să mergi la privat. Că noi n-avem nimic. Cercetare, avem un institut cu câțiva oameni deosebiți, dar sunt foarte puțini, nu fac față. Anul acesta noi nici cu domnul Tocitu (Dorel Tocitu, cercetător principal INCS – n.n.) nu ne-am putut ajuta, fiindcă are o problemă de sănătate, să-i dea Dumnezeu sănătate, că poate pentru Paris va fi alături de noi! Și altcineva, specialist în canotaj, nu mai este. Și atunci în condițiile astea, cum să faci sport?

Dacă vor fi sportivi în școală, vor fi și pentru performanță

Întrebarea care vine e și mai grea: care ar fi soluția?
Păi soluții sunt foarte multe. Depinde ce vrem, asta-i problema. Dacă vrem performanțe atunci avem soluții. Dacă nu vrem performanțe, trebuie să ni se spună. Dacă vrem și sport de masă, foarte bine, că se leagă. Când ai sport pentru toți, cu cât vor practica mai mulți, cu cât în școală vor fi programe foarte bine puse la punct, cu atât vor mai mulți și în sportul de performanță. Dar dacă noi n-avem bază, avem o bază extrem de firavă, păi cine să ajungă în sportul de performanță? Viitorul sportului românesc trebuie să fie în școală. Și până la viitorul sportului românesc trebuie să ne gândim în primul rând la sănătatea generației actuale.

Dar, dumneavoastră cum vă selecționați viitori sportivi de performanță?
Normal, copiii pe care îi selecționezi trebuie să facă parte din cluburi – fie că sunt ale Ministerului Educației, fie ale MTS. La ora actuală toate sunt la pământ, nu au finanțare niciunul. Campionatele naționale școlare nici nu se mai țin, iar la campionatele seniorilor cluburile nu au bani ca să plătească două zile de competiție. Vă dați seama unde am decăzut? Dacă aduci copii la cluburi, trebuie să le plătești masă și casă; cu ce bani? Nu mai există putere financiară la cluburi, neavând finanțare. Și nu numai la canotaj, situația este aproape identică la alte sporturi! Și atunci cererea vine către federație – noi finanțăm 100 de copii, juniori mici, ca să ajutăm cluburile. După selecție îi băgăm în Centrele Naționale Olimpice pentru Juniori, care intră pe finanțarea COSR. În momentul de față avem 80 de copii cu finanțare, în patru centre. Dacă vreți, ei sunt viitorul canotajului. Tot Comitetul Olimpic finanțează și CNOPT-urile (Centrele naționale olimpice pentru tineret – n.n.), pentru cei care ies din juniorat. Deci noi, după atâția ani de zile, mulți ani, pot spune că la ora actuală din 38 de sportivi calificați la Jocuri, mai avem doar 8 cu vârsta de tineret. Restul sunt seniori! Noi n-am mai avut atâția seniori, de nu mai țin minte. Veșnic eram „cea mai tânără echipă”, în fiecare an eram cea mai tânără echipă! Și o luam de fiecare dată de la început… Acum chiar avem cu cine să mergem mai departe, sportivii au experiență, au perspectivă, ne putem baza pe ei în continuare.

Bun. Ca să terminăm într-o notă cât de cât optimistă, cum vedeți ediția din 2024 a Jocurilor Olimpice?
(Zâmbește) Nu putem fi optimiști. Eu vorbesc acum la modul general, nu de canotaj. Pentru că eu consider că aici (la FR Canotaj – n.n.) nu sunt lucrurile perfecte, tot timpul trebuie să aducem îmbunătățiri, dar avem un drum. Suntem pe drumul bun pentru Paris și următoarea ediție. Dar sportul românesc are nevoie de o analiză la sânge și de reforme care să țâșnească sângele! Dacă vrem să avem rezultate frumoase la următoarele ediții. Când spun să țâșnească sângele, nu mă gândesc la vene tăiate, e doar o imagine plastică. Doare. Deci, reformele totdeauna dor. Și acest lucru doare al naibii de tare. Prea ne-am obișnuit să spunem doar că nu avem bani, dar să nu vedem adevărata problemă. La ora actuală și dacă am avea bani, nu prea mai avem în cine investi. Și atunci cea mai bună investiție din punctul meu de vedere este în copii. Făcute niște programe pentru ei, ca să-i atragi către mișcare – nu către sportul de înaltă performanță, către mișcare. Pentru că copiilor din generația actuală nu le place nici să se miște. Dar am văzut și copii pe care dacă îi iei într-o competiție organizată, vin cu plăcere și cu multă dorință. Ori noi, asta ar trebui să facem, dar mai întâi ne trebuie o analiză serioasă.

Vă mulțumesc, doamnă președinte!

Interviu publicat în numărul 92 (august 2021) al revistei Sport în România.

Foto: Sabin Malisevschi / sportpictures.eu