Abia încep să se stingă ecourile celei de-a XXXII-a ediții a Jocurilor Olimpice și ar trebui urgent să ne întrebăm cu toții ce ar fi de făcut pentru redresarea sportului românesc. Locul 46 pe care am încheiat competiția de la Tokio nu e deloc în măsură să ne satisfacă, fiindcă atestă limpede potențialul mișcării sportive al unei țări întregi și ia măsura grijii cu care privim generația de mâine. Și aici, în lumina clasamentului amintit, chiar dacă în aparență vorbim despre sportul de înaltă performanță, fiindcă la Jocuri nu ajung să participe decât sportivii excepțional dotați, mult mai important este ce stă în spatele cifrei amintite. Este totodată ceea ce guvernanții ultimelor decenii nu au înțeles niciodată, fie pentru că nu a avut cine le spună, fie că nu le-a păsat. Nu poți avea sport de performanță fără o bază cât mai solidă și mai numeroasă, formată din mii și mii de adepți ai mișcării sau ai unei anume ramuri sportive. La noi sportul de performanță a fost și este un sport de laborator, o bulă închisă în care se introduc câțiva sportivi mai acătării, de la care așteptăm de regulă marea cu sarea. Problema este că până și această bulă nu mai este alimentată, din urmă vin tot mai puțini sportivi, indiferent de ramura de sport. Așa cum bine spune Elisabeta Lipă în interviul acordat revistei noastre, Sport în România, „când ai sport pentru toți, cu cât vor practica mai mulți, cu cât în școală vor fi programe foarte bine puse la punct, cu atât vor mai mulți și în sportul de performanță”.
Este tot mai evident că soluția pentru redresarea sportului nostru este un singură, și doar orbii refuză s-o vadă! Trebui să ne întoarcem la școală, poate chiar la grădiniță și să creăm programe pentru copii, dacă se poate de o vârstă cât mai fragedă. Numai că este ușor să dai din gură, mai greu de făcut. Recent, cu prilejul decorării sportivilor medaliați olimpici, președintele Klaus Iohannis a declarat textual: „Sportul trebuie să redevină o prioritate!” Este perfect spus. Întrebarea care se pune e cum facem asta? Pentru acest lucru este nevoie în primul rând de o schimbare de mentalitate drastică, un lucru deloc ușor de îndeplinit. Dacă nu vom face asta, vom perpetua actuala stare a lucrurilor, cu rezultate din ce în ce mai dezastruoase în ce privește reprezentarea internațională. Iar aici rolul Ministerului Educației trebuie să devină esențial.
Se vorbește adesea că statul investește prea puțini bani în sport, ceea ce parțial este adevărat. Problema numărul unu, după părerea mea, este că investește foarte prost! Am văzut ce stadioane uriașe avem acum (sunt cel puțin zece de mari dimensiuni în toată țara), și e foarte bine că ele există. Întrebarea care se pune este cine le folosește, în afara unor echipe de fotbal de o valoare îndoielnică. Oare cu aceiași bani, chiar și mai puțini, nu s-ar fi putut crea sute de baze sportive școlare de jur împrejurul țării, adevărate oaze de sănătate și de creștere a potențialilor sportivi? Când vom înțelege că fără o asemenea infrastructură națională nu vom avea nicicând „ziua de mâine”?
Dar cine să facă asta? Ministerul Tineretului și Sportului? Exclus, nu-i stă deloc în atribuții. COSR-ul? Se ocupă direct de sportul de performanță. Atunci Ministerul Educației Naționale? Da, dar cu o condiție: să nu mai aștepte totul de la MTS. Să fie obligat printr-o nouă politică națională, fără culoare politică, să creeze din nou sistemul. Spun „din nou”, fiindcă înainte de Revoluție noi am avut un asemenea sistem, pe care am avut grijă să îl distrugem, ca atâtea altele. Din „Daciada” acelor ani sportul românesc s-a alimentat la încă multe ediții ale Jocurilor Olimpice, însă din 2004 și acest rezervor a secat. Ce-am pus în loc? Nimic.
Și răspunsul pe care insist este că nu avem decât o singură soluție: investirea în sportul școlar! Investirea în copii, în educația lor, inclusiv și la loc de cinste, în sportul și mișcarea pe care trebuie să le facă. Nu trebuie să ne facem iluzii că lucrurile se vor rezolva repede. Nici vorbă. Rezultate palpabile nu se vor vedea decât peste cel puțin un deceniu. Dar dacă nu începem azi, dacă încă o dată amânăm, catastrofa sportului românesc se va amplifica. Lăsați orice alte preocupări, când vorbim de sport, domnilor guvernanți! Dați legi care să încurajeze sponsorizarea în sport, domnilor parlamentari! Viitorul sportului românesc, atâta cât poate fi, este în școală. Haideți să nu ne mai amăgim din nou.
Dumitru Graur