„Când vezi sportivul mergând cu zâmbetul pe buze la antrenament, știind cât de greu va fi antrenamentul, mie îmi crește inima de bucurie!”

Dumitru Graur: Stimată doamnă, sunteți pentru a doua oară în acest birou, acum ca președinte de agenție națională, după ce în 2015 până în 2017 ați fost ministrul Tineretului și Sportului, în guvernul condus de Dacian Cioloș. Au trecut așadar șase ani între cele două funcții de conducere a sportului românesc, iar prima întrebare este: ce credeți că s-a schimbat – în bine sau în rău – între timp?
Elisabeta Lipă: Vai, ce întrebare grea îmi puteți! Îmi este foarte greu să spun ce s-a schimbat în bine sau în rău, dar spun că sportul are un avantaj, că rezultatele vorbesc. Și atunci e simplu: dacă ai multe medalii, e bine, dacă nu ai este clar că suntem pe un drum greșit.
Păi, din păcate nu prea au fost medalii.
Vedeți că singur o spuneți. Deci, revenind la mandatul meu din 2015, s-a întâmplat atunci cam la jumătatea lunii noiembrie când am preluat funcția de ministru, iar sportul românesc era exact ca acum: înaintea Jocurilor Olimpice, în anul calificărilor pentru Rio. Și primul lucru la care m-am uitat a fost să văd câți sportivi avem calificați. Recunosc că m-a luat așa, cu fiori pe șira spinării, erau 44 la număr. Țin minte ca și acum. Și am zis, doamne! Imediat am făcut o paralelă, m-am dus cu mulți ani în urmă și m-am îngrozit. N-am ce să fac, am participat la șase ediții ale Jocurilor Olimpice și inevitabil asociez ce se întâmplă acum cu ce am trăit eu și generațiile din care am făcut parte.

Calificările trebuie obținute în anul preolimpic

Dacă nu 1984, măcar 2000!
Nu vorbesc de 1984 (JO de la Los Angeles – n.n.), pentru că atunci a fost o ediție de excepție. Dar, cu toate acestea, oricât ar fi ea de excepție, România a terminat pe locul 2 pe națiuni! Deci e clar că valoarea era foarte ridicată. Și deci, am zis 44 de sportivi pentru Rio. Foarte puțini. Pentru că este extraordinar de bine să te califici în anul calificărilor, adică cu un an înainte e Jocuri. Odată ce te-ai calificat îți poți face planul de pregătire, să-ți pregătești medaliile, să-ți pregătești tot ce ceea ce crezi că te ajută în bunul mers al activității. Când stai să te califici, ești stresat. Calificarea este în general foarte grea. Eu am participat la JO de la Sydney, când am calificat barca în anul Jocurilor, și emoțiile au fost extrem de mari. Antrenorul trebuie să fie atât de abil, de profesionist și chiar perfecționist, încât să știe să atingă două vârfuri de formă (cel al calificării și apoi cel al participării în competiție – n.n.). Ceea ce este foarte greu. Mult mai bine este să te califici în anul preolimpic. Te așezi frumos, și îți propui medalii sau rezultatele pe care le dorești. Și poți face pregătirea pentru aceste obiective. Așadar, revenind la mandatul meu de acum, la ora actuală România are 61 de sportivi calificați. În principiu ar trebui să fim destul de mulțumiți, că avem o delegație destul de numeroasă. Dar…
… dintre cei 61 de sportivi, 44 provin de la canotaj!
În 2015 canotajul avea doar 6 sportivi calificați. Șase! Acum, cum spuneați, are 44. Dacă adunăm până la 61 mai sunt 16 sportivi, ceea ce este foarte puțin. Și atunci, despre ce performanțe să vorbim? Eu mi-aș dori, normal, sunt om de sport, iubesc ceea ce fac, vreau să ajut – dar așa nu putem. Nu putem trăi din excepții. Fiindcă asta e clar: sportul românesc trăiește din excepții la ora asta. Și ar trebui să pregătim baza, să-i căutăm, să-i selecționăm, să avem antrenori… Deci lipsurile în sport sunt enorme.

Mama mă urmărește încontinuu. Și mă critică!

Sunteți născută la Siret, județul Suceava, la doar 14 km de granița cu Ucraina. Ați vorbit și limba ucraineană în copilărie? Mai aveți rude acolo, vă mai duceți uneori prin locurile copilăriei?
Sigur, vorbesc și acum limba ucraineană. Și da, revin. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, s-a prăpădit, dar mama mea, Anița Oleniuc, trăiește. În ianuarie va împlini 93 de ani. Din toamnă, când se lasă frigul o aducem la București. Noi suntem două fete la părinți și mama când stă la mine, când stă la sora mea Livia. Dar vara simte nevoia și o apucă dorul de casă. Și o ducem acasă la ea, fiindcă e cald, e frumos, e casa ei și mama e acolo ca într-un cantonament. Mama mă urmărește peste tot (râde puternic), știe tot programul meu, este foarte activă.
Vă mai și critică?
Mă mai și critică. Îmi spune: acolo nu ai făcut bine, acolo nu trebuia să faci aia… Să-i dea Dumnezeu sănătate, să fie alături de noi, și cu mintea brici, cum este acum!
Ați început canotajul la 16 ani, iar la 19 ați debutat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în 1984, când ați obținut prima medalie olimpică de aur. La anul se vor împlini 40 de ani de atunci! De asemenea, ați fost portdrapelul delegației României la două Olimpiade, în 2000, la Sidney, și în 2004, la Atena. Sunteți maestră emerită a sportului. Ce amintiri aveți de la aceste evenimente?
Toate! Deci, dacă mă întrebați de prima mea participare la Jocurile Olimpice, în mintea mea se derulează imaginile ca și cum s-ar fi întâmplat acum o lună. Dar am avut norocul să fiu și la Jocurile preolimpice, desfășurate cu un an înainte. Am fost atunci o delegație mică, dar puternică la Los Angeles, ne-am dus ca să vedem ce ne așteaptă în următorul an. Eu aveam 18 ani. Atunci l-am văzut prima dată pe Ivan Patzaichin (zâmbește). Am călătorit în același avion în delegația Comitetului Olimpic, eram eu și colega mea Marioara Popescu, cu care alcătuiam echipajul de dublu vâsle (campioane olimpice în 1984 – n.n.), era Rodica Erbat cu Lili Florean în 2 rame și Vali Răcilă în simplu. Și am câștigat toate în anul următor. Mă uitam la Ivan ca la Dumnezeu, nu-mi venea să cred, știindu-i palmaresul; mă gândeam, eu nu cred că vreodată să pot să ajung la rezultatele lui. Și mi s-a părut foarte modest, sociabil. Și m-am întrebat: oare așa sunt sportivii ăștia mari (râde), care au adus faimă țării? Eu la 18 ani nici nu îndrăzneam să trec prin fața lor. Dar se pare că antrenorul a văzut în mine un mare potențial (zâmbește) și atunci m-a putut îndruma pe drumul cel bun.
Chiar voiam să vă întreb: care au fost antrenorii care v-au ridicat, v-au făcut o mare campioană?
Domnul Victor Mociani și domnul Ion Boicu. Deci ei sunt cei doi antrenori cu care am început. Bineînțeles că am mai avut și alți antrenori, dar ei sunt cei pe care eu am deschis ochii. Chiar pe domnul Mociani l-am considerat un al doilea tată, pentru că plecând de acasă de foarte tânără, chiar aveam nevoie de sfaturile unui om înțelept, iar acesta era chiar antrenorul care stătea zi de zi lângă mine.

Făceam competiții pe toloacă

Ați obținut cinci medalii de aur, două de argint și una de bronz la cele șase Olimpiade la care ați participat, de 25 ori ați fost campioană a României. În anul 2000, ați fost declarată cea mai bună canotoare a secolului XX de către Federația Internațională de Canotaj și v-a fost conferit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de comandor. De asemenea, ați primit la Lucerna, în Elveția, medalia “Thomas Keller”, cea mai înaltă distincție din canotaj, iar COSR v-a decernat trofeul “Colanul de Aur”. Acesta este un palmares inegalabil, care trebuie relevat și făcut cunoscut celor mai tineri. Vă simțiți mândră cu un asemenea bilanț?
Normal. Cum să nu mă simt mândră. Nici în visele mele cel mai frumoase, când am început acest sport, nu m-am gândit că eu pot să particip la șase ediții ale Jocurilor Olimpice. Dar luptătoare, bătăioasă, așa am fost de mică. Și atunci când prinzi gustul victoriei, este foarte greu să te mai oprești…
Vă băteați cu băieții când erați mică?
Normal (râde puternic). Dar cred că nu există copil căruia să nu-i placă încleștarea. Și eram o foarte bună organizatoare! Deci organizam competiții pe toloacă mea (râde), ca așa se spune la noi pentru imaș, făceam competiții de atletism. Alergare, ștafetă, sărituri – eu le organizam. Și normal că toți trebuiau să mă asculte, fiindcă altfel nu ne ieșea competiția. Și părinții erau spectatori, pe margine. Că de fel făceam concursurile astea sâmbătă și duminica, când oamenii erau liberi, stăteau pe bancă și copiii se jucau, concurau. Asta era joaca noastră.
Azi nu mai e.
Azi nu mai e așa. Mergeam la școală patru kilometri dus, patru întors. Nu aveam „bus”, n-avem nimic din toate astea (râde). Zăpada era peste genunchi.
Și ați realizat mai mult decât v-ați fi închipuit.
S-au realizat fiindcă eu cred că în primul rând sănătatea m-a ajutat. Apoi ambiția și-a spus cuvântul, antrenorii, echipa care a știut să scoată din mine tot ce am avut mai bun. Normal că și eu am avut momente când am pierdut competiții. Dacă stau acum și mă gândesc, cred că Dumnezeu mi-a arătat câte un semn, dar nu la cele mai importante competiții, la unele mai mici, dacă sunt pe drumul cel bun sau nu. Pentru că întotdeauna succesul este foarte greu de gestionat. Foarte greu! Și de aia e bine să mai și pierzi. Întotdeauna omul învață din greșeli, niciodată nu învață din victorii, că atunci când ai câștigat spui „eu am fost perfect, sunt cel mai bun, adversarii mei sunt slabi”. Și când iei bătaia de pe lume, normal că te trezești la realitate. Și te gândești unde ai greșit, ce ai făcut greșit? Iar în următorul an nu mai repeți greșelile făcute.
Doamna Lipă, după un asemenea palmares, nici nu-mi vine să cred că au fost și competiții pe care le-ați pierdut!
Au fost, sigur. Dar m-au ajutat în viață.

Înotul este obligatoriu pentru copii

Ați fost mulți ani președinte al Federației Române de Canotaj, dar și președinte al Clubului Dinamo București. Care dintre aceste două funcții v-a plăcut mai mult? În care v-ați simțit realizată?
Ambele. Dar despre Federația Română de Canotaj nu-mi place să vorbesc la trecut, pentru că eu sunt suspendată temporar, pe timpul mandatului de președinte la ANS. Cât despre clubul Dinamo, vreau să vă spun că deși trebuie să vorbesc la trecut, mă mândresc că am lăsat în urmă lucruri care mă țin vie acolo (zâmbește). Am preluat conducerea clubului în martie 2009, cu o sală de sport abia începută, cu 800 de locuri, iar sala are acum vreo 2.800 de locuri. De fiecare dată când am aniversat ziua clubului pe mandatul meu, am tăiat panglica unui nou obiectiv din parcul Dinamo. Prima oară a fost sala, iar a doua oară bazinul de înot, pe care l-am găsit sub forma unei mici gropi când am venit. Era doar o urmă de groapă, a fost săpată apoi mult mai adânc. Iar astăzi bazinul există, este bazin olimpic, omologat, bazin care satisface toate cerințele și unde se antrenează mulți copii talentați, dacă vreți în frunte cu David Popovici. Există și un bazin mic pentru inițiere, de acolo pot pleca viitorii campioni. Înotul din punctul meu de vedere este primul sport pe care trebuie să-l practice un copil mic. Ca să se dezvolte sănătos, armonios. Înotul îți creează și o imunitate bună, aș zice că e obligatoriu.
În decembrie 2004, pe când erați comisar șef de poliție în Ministerul Administrației și Internelor ați fost înaintată la gradul de chestor de poliție, echivalent cu cel de general. Sunteți așadar cel mai performant șef din istoria sportului românesc. Cum credeți că puteți transmite generațiilor mai tinere uriașa dvs. experiență?
Oricine deschide internetul poate citi despre mine cum am început. Am fost mai întâi la clubul Olimpia, pentru ei am câștigat primul meu titlu. Ulterior am fost transferată la clubul Dinamo, unde am fost angajată ca agent, ăsta a fost primul grad. Și am făcut apoi toți pașii, n-am sărit niciunul, să știți. Toate tăblițele le-am avut! În plus, ambiția pe care am avut-o, de a participa la atâtea ediții ale Jocurilor Olimpice. M-a ajutat foarte mult și faptul că am câștigat. Și primeam grade în plus. Sunt de asemenea sportiva care s-a retras de trei ori și a revenit în competiție tot de trei ori! De fiecare dată mi-am pus în minte o motivație.

Prima dată v-ați retras pentru că ați născut.
Da. Viața fără un copil este goală. Poți să ai o mie și o sută de medalii, dacă nu ai un copil nu te simți împlinită, ca femeie-mamă. Pentru că medaliile, oricâte ai avea, nu-ți pot da satisfacția aia maximă, cea de mamă. Dragoș s-a născut între două ediții ale Jocurilor Olimpice, după ce am revenit de la Atlanta și înainte de Sydney 2000. Dar, revenind la gradul meu de chestor de poliție, vă spun că mie mi-a plăcut uniforma de mică. Iar acest lucru mi-a fost insuflat de tatăl meu. El a insistat mult ca eu să fac liceul silvic, așa era tradiția acolo. Plecând la București, evident că nu mai puteam păstra această tradiție, dar până la urmă i-am făcut plăcerea de a îmbrăca o alt fel de uniformă (cea de polițist – n.n.).
Așa. Cum a fost cu revenirile dvs. în sportul de performanță?
Cum spuneam, aveam nevoie de un motiv. Un motiv care să mă scoată din casă, să revin în pregătire, nu doar să câștig. Pentru că niciodată n-am revenit ca să vin la medalie, sau să prind finala. La mine era ori-ori. Mă duc dacă fac față, dacă nu plec acasă. Dar atâta timp cât sunt sănătoasă și există dorință, și ambiție, iar timpii de antrenament spun că pot câștiga, nu se mai pune problema. Dacă vreți să știți, eu sunt canotoarea care sunt medaliată în toate probele canotajului (simplu, dublu, patru și opt – n.n.). Și vâsle, și rame. Sunt campioană olimpică în simplu, despre care se spune că este regina probelor, dar pentru mine satisfacțiile cele mai mari le-am trăit în echipa de 8+1. Probabil că am și tânjit foarte mulți ani după această probă. Am stat în cea de simplu aproape opt ani de zile. Ajunsesem să nu mai suport barca aia. Și-i spuneam domnului Mociani: „Eu vreau să ies din barca asta. Vreau o barcă mare”. Lasă, dragă, zicea, că o să-ți vină rândul și în barcă mare. Nu vezi cât de bine mergi în simplu. Eu mă săturasem ca la antrenament să plec prima de la ponton și ajung ultima. Pentru că bărcile mari au o altă viteză, sigur că mă depășeau. Până la urmă mi-a venit rândul. Iar dacă vă uitați la numele colegelor mele, ele sunt cam aceleași. Pentru că mai toate am încercat să revenim în pregătire cam în aceleași timp, și în aceeași formulă. Cu Doina Ignat, Vera Cochela, Geta Andrunache, Viorica Susanu… Un echipaj formidabil, ne trăgeam una pe alta să revenim în pregătire. Și faptul că la trei ediții ale Jocurilor Olimpice noi am fost pe primul loc pe națiuni spune multe. Au fost trei medalii de aur pentru canotajul românesc la trei ediții diferite ale Jocurilor (Atlanta 1996, Sydney 2000 și Atena 2004 – n.n.).

Sper ca la Paris să reușim o urcare spectaculoasă

Ne aflăm, stimată doamnă președinte, foarte aproape de anul olimpic 2024. Ați participat recent la Forumul COSR în care s-au făcut cunoscute obiectivele federațiilor sportive pentru anul viitor. Care sunt, după părerea dvs., speranțele pe care sportul românesc le poate avea de la participarea la cea de-a XXXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară?
Acolo federațiile și-au asumat 13 medalii, însă Comisia tehnică a COSR s-a limitat la 6-7 medalii. Mihai Covaliu, fiind optimist, a spus că el crede că s-ar mai putea lua încă una, fiindcă mai există și excepții. Ăsta ar fi desigur un palmares frumos. Și un pas înainte față de ediția anterioară (Tokyo 2020 – n.n.), unde s-au cucerit 4 medalii. Doar două federații ai punctat, canotajul și scrima. Cu o ediție în urmă (Rio 2016 – n.n.) au punctat patru federații. Și nu vreau să mă gândesc că ne-am putea duce în jos, sper să avem o urcare spectaculoasă spre 8 medalii. Dar este greu. Este chiar foarte greu. Niciun concurs nu seamănă unul cu celălalt, adversarii noștri investesc masiv, iar noi rămânem cam în același stadiu. Avem o lipsă acută la medicină sportivă, știința sportului, cercetare; colectivele tehnice sunt șubrede. Pentru că în spatele unei medalii stă o armată de oameni. Vorbim de antrenori, aici stăm foarte prost. Medici, stăm de asemenea foarte prost. Asistenți medicali – foarte prost. Și nu ai cum să desfășori activitatea fără acești specialiști. Chineto, masori, osteopați, nutriționiști, psihologi – fiecare are un rol foarte bine determinat. Iar noi la aceste capitole stăm foarte prost.
Federația pe care ați condus-o, cea de canotaj, a reușit să califice la viitoarea Olimpiadă nu mai puțin de 44 de sportivi, din 11 echipaje. Câte dintre aceste echipaje credeți că vor avea șanse la medalii la Paris?
Eu îmi doresc să aibă șanse toate! Pentru că este o generație de sportivi foarte bună. Sportivi cuminți, sportivi ambițioși, care știu ce vor. Ne-am obișnuit ca la fiecare început de an să ne facem la federație niște visuri, să le zic ambiții. Nu obiective, mai mult ambiții, unele greu de atins, poate. Și sloganul nostru a fost „10 pentru România”. Era vorba despre calificările echipajelor noastre la viitoarea Olimpiadă. Și au ieși 11! Acum sportivii sunt în pregătire, dar noi știm foarte bine în orice moment ce fac și cum se antrenează. Ei sunt în Italia (pe lacul Piedilugo – n.n.), dar eu știu foarte bine ce fac ei acolo. Am înțeles cu toții cât de mult contează comunicarea, cât de mult contează să fii sincer, cât de mult contează să faci din pasiune. Când unul ajunge la saturație, el trebuie să spună, să nu ascundă. Poate are nevoie de o pauză. Toată lumea spune că canotajul are rezultate pentru că stă în cantonament tot anul. Dar nu e chiar așa. Nu este închisă poarta cu lacătul. Sportivii noștri au foarte multă libertate. Pot să plece după antrenament, pot pleca seara acasă, au planurile de pregătire atât de bine structurate încât trei săptămâni lucrează și o săptămână se pot duce în vacanță, unde vor ei, dar cu obligația de a face un antrenament de menținere (pe ergometru – n.n.). Rezultatele vin doar atunci când faci din plăcere. De asemenea, când există o relație frumoasă în colectiv. Și când vezi sportivul mergând cu zâmbetul pe buze la antrenament, știind cât de greu va fi antrenamentul, mie îmi crește inima de bucurie. Că nu sunt ușoare antrenamentele, puteți să fiți sigur. Le și spun: altfel se lipește acel antrenament de voi dacă îl primiți cu bucurie, și randamentul e maxim.
Înțeleg că vă doriți 11 medalii la Paris!
Ei, nu chiar așa. Ar fi extraordinar de frumos. Dar dacă noi luăm 11 medalii, ce le mai lăsăm și celorlalți? Ceilalți atunci nici n-ar mai trebui să se prezinte la start. În fapt, lupta va fi foarte grea, dar ce mă bucură mult este că noi putem pregăti acum medaliile. Selecția este continuă, chiar dacă unii au calificat bărcile în care au concurat asta nu înseamnă că sunt senatori de drept. Cu siguranță că o să vedeți alte echipaje, cu alte formule în bărcile respective. Avem două cupe mondiale și un Campionat european înaintea Olimpiadei, în care noi ne vom testa adversarii. Acolo unde vom fi cei mai buni, acolo ne vom duce. Pe scurt, mi-e foarte greu să vă spun dacă canotajul românesc va lua trei, patru, cinci sau șase medalii! Dar cu siguranță că rezultatul va fiu unul frumos. Eu mă rog la Dumnezeu în fiecare zi ca ei să fie sănătoși. Că dacă există sănătate, cu siguranță că toate se așează cum trebuie.

La Otopeni costurile au fost de două milioane de euro

Știu că a trebuit să faceți mari eforturi pentru a suplini deficitul financiar pe care l-ați găsit la ANS. Că nu prea existau bani de salarii, ca și pentru acțiunile federațiilor. Cum ați reușit să vă descurcați în cele din urmă?
Așa e. Neavând bani, a trebuie mereu să tăiem, să luăm din alte părți, mi-a părut rău, dar n-am avut ce să fac. A trebuit să iau bani de la activitatea sportivă, să iau de la bunuri și servicii, de la cluburile subordonate, de la direcții județene, de la complexuri… Unele federații mi-au spus că predau cheile, nemaiavând nici bani de salarii. Vă spun că încheiem un an foarte greu. Nu mi-aș mai dori să trec și în următorul an în felul acesta. Acum când vorbim vreau să vă spun că sunt foarte bucuroasă că, după cinci luni în care n-am reușit să ne ținem de termenul zilei de salariu, în decembrie deja am semnat statele de salarii ale agenției, și va fi pentru prima dată (râde) de când sunt în această funcție când vor veni salariile la timp! Pentru mine este o performanță. Și faptul că noi, la ANS, am reușit să finanțăm un Campionat european de înot, în bazinul de la Otopeni, unde costurile au fost de două milioane de euro, foarte mulți bani, este iarăși o performanță. Cu greu, dar am reușit. Mă bucur că federațiile au înțeles și am putut avea o limbă comună, acceptând să le susținem dar în limitele financiare pe care le-am avut. Mă bucur că din fondul de rezervă al guvernului s-au mai găsit bani și pentru sport, au fost 30 de milioane (de lei – n.n.), cu care am putut susține activitatea sportivă la federații și la cluburi. După care al doilea fond de rezervă aprobat a fost pentru salarii, alte 32 de milioane. Toate aceste lucruri le-am reușit pentru că premierul a înțeles, niciodată n-a zis nu.
Domnul Marcel Ciolacu iubește sportul?!
Da. Vă spun că da (cu zâmbet pe față). Și este alături de mine, dar nu numai de mine, este din popor, cum se spune! Nu are timp să participe la competițiile pe care le organizăm cât ar vrea el. Când a fost prezent, au fost două premieri, am văzut că au tras de el oamenii care l-au însoțit fiindcă avea alte obligații, el parcă ar mai fi vrut să stea cu noi. Niciodată n-a zis nu. Dar nu depinde numai de premier, fiindcă banii trebuie să ajungă la toată lumea.
Dat fiind că 2024 va fi an olimpic, aveți speranța ca bugetul pe care îl veți primi va avea dimensiunea necesară pentru pregătirea cum se cuvine a sportivilor noștri pentru participarea la acest eveniment planetar?
Ce înseamnă „cum se cuvine”? Depinde de noi, dar și de sportivi, ei trebuie să se pregătească. Se pregătesc ei cum trebuie?, aici e problema (râde). Avem acum 60 de sportivi calificați, sper să mai avem și alții. Mi-ar place foarte mult să se califice și echipa de handbal la turneul preolimpic, să avem și noi o echipă de jocuri, le-aș dori din toată inima și acestor fete să trăiască bucuria calificării (din păcate, între timp naționala feminină de handbal a ratat obiectivul – n.n.) și să avem o delegație de cam 110 sportivi care să reprezinte România. Și nu numai ca număr, dar mi-aș dori să fie o delegație foarte valoroasă! Și cu siguranță că pentru acești sportivi se vor găsi resurse pentru tot ce au ei nevoie pentru ca să urce pe podiumul olimpic. Eu vreau să fug de acel loc 44-45 pe care noi am încheiat ediția trecută, cum nu vă imaginați. Îmi doresc să urcăm în clasament. Și eu pentru asta sunt aici, cunosc foarte bine problematica sportului, știu unde să apăs pedala, știu unde să ridic piciorul (râde), deci din acest punct de vedere nu trebuie să-și facă nimeni probleme că nu va avea finanțare.
O ultimă întrebare: spre ce se îndreaptă sportul românesc, după părerea dvs., doamna președinte?
Din punctul meu de vedere sportul românesc trebuie reformat. Și trebuie reformat din temelii. Trebuie pusă baza la punct, această bază însemnând cluburile sportive școlare. Cluburile sportive municipale, dar mai ales școala – din grădiniță până la liceu – ,educație sportivă și selecție. Iar atunci când și selecția va fi pe măsură, cu siguranță că și rezultatele vor fi altele. Atâta timp cât noi vom merge pe principiul știu ce am de făcut, că așa am făcut până acum și a fost bine, nu vom progresa. Fiindcă ce am făcut până acum n-a prea fost bine. Ce-am făcut înainte a fost bine, dar înainte era și ordine, și disciplină, cele două principii pe care se bazează performanța, fără de care nu poți să progresezi. Trebuie să ne fixăm niște priorități. Priorități de înaltă performanță, priorități de performanță, priorități pentru sportul de masă. Iar atunci când reașezăm frumos, cum ar trebui să fie, o să vedeți că lucrurile o să meargă.
Să sperăm că vom trăi timpul acesta, dna. președinte.
Doamne ajută! Îl vom trăi dacă vom dori. Dar eu sunt optimistă.

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 120 al revistei „Sport în România”