„Sper ca prin Sabrina să revenim în vârful gimnasticii mondiale, acolo unde ne-a fost mereu locul”

Dumitru Graur: Mai întâi să reamintim cititorilor ce ați reprezentat dvs. în gimnastica românească. Așadar, împreună cu Aurelia Dobre, Eugenia Golea, Celestina Popa, Daniela Silivaș și Ecaterina Szabo, ați fost membru al echipei medaliate cu aur la Campionatele Mondiale de gimnastică artistică din 1987, de la Rotterdam. În timpul probei la sol din finalele opționale pe echipe, împreună cu Dobre și Silivaș ați obținut trei note de 10 consecutive de la arbitri. A fost prima dată în istoria gimnasticii când trei coechipieri obțineau scoruri perfecte succesiv. Un an mai târziu, ați a fost de asemenea membru al echipei României medaliată cu argint la Jocurile Olimpice de vară din 1988, la Seul. Ce spuneți despre aceste performanțe?
Camelia Voinea: Eu sunt foarte mulțumită de tot ce am realizat ca sportiv. Au fost cu adevărat rezultate foarte bune. Nu ne stătea nimeni în față! Noi ne băteam practic numai cu rusoicele. Sau, dacă vreți, eram noi și restul. În afară de rusoice, restul veneau (la concursuri – n.n.) cam degeaba. Apoi, când am devenit antrenoare am antrenat-o timp de 6 ani pe Cătălina Ponor, împreună cu Matei Stănei, la Constanța. Și lumea mă tot întreba, cum se poate ca la numai 32 de ani să fiu „antrenor emerit”? Că nu eram pregătită pentru marea performanță, că mai am multe de învățat… Iar când a apărut Sabrina inițial au vrut să mi-o ia, însă eu m-am opus.

Am rămas prietenă cu Silivaș și Szabo

Mai vorbim despre asta. Acum povestiți-ne despre nivelul la care se situa gimnastica feminină din România în acele vremuri. Ați fost coechipieră cu gimnaste uriașe, cu Daniela Silivaș sau cu Kati Szabo, care au cucerit o salbă de medalii de aur la toate marile competiții.
Noi eram o echipă foarte omogenă. Dacă una dintre noi avea un aparat puțin mai slab, sau dacă, Doamne ferește!, se întâmpla o dezechilibrare, fiindcă să ratezi de tot pe vremea aia nu exista, ne completam una pe alta. Venea cealaltă din urmă, și eram foarte, foarte unite. Nu exista între noi invidie, nu exista răutate, pur și simplu ne completam una pe cealaltă. Ca să știți, și acum ținem legătura între noi, parcă suntem aceeași echipă.

Cum a fost să iei nota 10? Pe acea vreme mai exista în regulament nota 10.
Noi concuram șase în echipă. Acum sunt doar patru gimnaste într-o echipă. La Rotterdam, în 1987, am concurat a patra. Pentru că domnii Bellu și Goreac, care erau antrenori coordonatori în avea perioadă, știau că sunt foarte puternică și bună la sol, au dorit să mai vină după mine încă doi de 10, pe care le puteau aduce Silivaș și Szabo. La mine se urca nota și ea putea fi menținută și pentru cea de-a cincea și a șasea execuție. Și într-adevăr am intrat în istoria sportului acei trei de 10 consecutivi! Recunosc că și pentru noi a fost o surpriză frumoasă, nu ne-am fi așteptat la așa ceva, dar execuțiile au fost perfecte.

Astăzi este inimaginabilă o asemenea performanță.
Eu cred că se mai poate. Dar trebuie să facem pașii un pic mai repede. Parcă tot batem pașii pe loc. Mai sunt încă gimnaste în România cu care poți să construiești ceva.

Azi părinții nu mai au timp ca să-și ducă copiii la sală

Doamnă Voinea, continuarea vine de la sine: oare ce s-a întâmplat în ultimii, să zicem 20 de ani, în care am regresat continuu, devenind o mare problemă măcar calificarea la Jocurile Olimpice sau la Campionatul Mondial de gimnastică? Unde și când s-a pierdut șirul performanțelor?
Au evoluat alții mai mult decât noi. Noi am stagnat, n-a mai venit nimic din urmă. Erau mult mai mulți copii care doreau să intre în sala de gimnastică, și mult mai mulți părinți care nu erau preocupați doar problemele profesionale, aveau timp să-și aducă copilul în sala de gimnastică. Ori acum nu mai e așa. Vă dau ca exemplu chiar pe mine. Mama nu muncea, fiindcă tata a decis că el ține familia, mama să se ocupe de copii, de mine și cei doi frați ai mei. Iar mama tot timpul era numai pe drumuri, îi ducea pe ei, venea la mine ca să mă ia de la sală, să mă ducă, și tot așa. Cei doi frați ai mei au făcut rugby, era la modă la Constanța, și au fost chiar buni. Dar după aia s-au făcut navigatori (marinari – n.n.), sunt șefi mecanici amândoi. Dar pe atunci parcă părinții aveau și alt timp, acum parcă timpul fuge mult prea repede. Iar cum părinții lucrează de regulă amândoi, așa sunt timpurile, pe copii nu mai are practic cine să-i aducă la sport. De cei mici se mai ocupă bunica, se mai ocupă mătușa sau bona, după caz. Dar sunt tot mai puțini copii care vin la sală. Eu am simțit că va veni căderea în momentul în care domnul Bellu și doamna Mariana (Bitang – n.n.) n-au mai avut continuitate ca antrenori, s-au retras. Am simțit că ne vom duce în picaj. Știam și am spus-o că va fi o cădere. Nimeni nu putea să-i înlocuiască. Azi sunt totuși câțiva antrenori mai drăcoși, ca mine, care-și doresc să aibă rezultate, să ne întoarcem la nivel acela, să avem continuitate. Și așa m-am apucat să antrenez în gimnastică, la nivel mare (râde).

Nu am ținut morțiș ca Sabrina să devină gimnastă de performanță

Evident că acest interviu se leagă pe frumoasele performanțe pe care le-a reușit fata dvs., Sabrina Maneca-Voinea, calificată împreună cu echipa României la Jocurile Olimpice de la Paris. Sabrina a fost desemnată recent drept cea mai bună sportivă a anului 2023 la gimnastică artistică feminină. Vă mândriți cu asta?
Normal. Este o mare mândrie. În primul rând pentru că este născută de mine, și primii pași în sală sunt făcuți împreună cu mine. Credeți-mă că eu nu am dorit ca ea să facă gimnastică la nivel înalt, mi-am dorit doar să intre în sală, să aibă o construcție frumoasă, atletică. Nu mi-am dorit să ajungă la înalta performanță. Dar pur și simplu, când ieșeam pe ușă se lua după mine, nu puteam o clipă să scap de ea. Ca să vă povestesc, aveam bonă și mă tot suna să-mi spună că nu se oprește din plâns. Așa că i-am spus să o aducă cu taxiul la sală. Și, de atunci, venea mereu. La vreo 5 ani, m-am trezit cu ea la aliniere, printre gimnaste. Am renunțat atunci la bonă, fiindcă o plăteam degeaba, Sabrina era mereu cu mine. Pe urmă, a început să mă certe că nu mă uit la ce face ea, că de ce nu merge și la ea la concurs. Eu nu aveam în cap să fac o gimnastă din ea. Dar am văzut că începuse să se concureze cu fetele mai mari decât ea, le spunea că ea poate să execute mai bine nu știu ce mișcare. Era fâșneață de mică, avea un coc în cap pe care-l mișca mereu, pur și simplu trebuia să stai numai după ea. Îi spuneam: Sabri, nu am cum să stau după tine la sală, fiindcă eu am competiții și trebuie să le pregătesc pe fete. „Dar de ce nu te ocupi și de mine?”, mă întreba mereu. „Eu nu sunt copilul tău?” Când am văzut că așa stau lucrurile, am băgat-o în pregătire. Așa cum știți, sunt însă multe gimnaste care atunci când dau de greu, pe la 10-12 ani renunță de tot. Și eu am tot întrebat-o pe Sabrina dacă mai vrea, dacă își mai dorește să se antreneze. I-am explicat că nu e obligatoriu să mergem pe gimnastică. Putem merge pe direcția școlii, putem alege altceva, eventual chiar și un alt sport, pe care să-l facă pentru ea, pentru o dezvoltare frumoasă. „Nu, că mie îmi place”. Sabrina, îi ziceam, la un moment dat vei da și de greu. Vei da de palme rupte la paralele, sau de vreun accident, o entorsă sau o întindere. Am vrut să-i pun în balanță toate variantele, ca să ia ea decizia. Mi-a replicat că dacă eu, când am fost sportivă, am reușit să trec peste toate momentele grele, și ea o să reușească la fel. Și că trebuie să stau lângă ea, să-i spun ce are de făcut, să o sprijin și să-i îndrum pașii. Când am văzut că chiar își dorește, mi-am spus că nici eu nu vreau să-mi reproșez peste ani că nu am lăsat-o să intre în gimnastica de performanță. Nu mi-aș fi dorit niciodată să regret lucrul acesta.

La Europene va fi primul examen important înainte de Paris

La primul ei concurs la senioare, în 2023, Sabrina a câștigat aurul la bârnă și sol la Cupa Mondială de la Doha, după ce obținuse aur la sărituri la Campionatele Europene de gimnastică artistică pentru juniori din 2022, argint în finala pe echipe și bronz la sol. Care sunt speranțele ei, și evident ale dvs., pentru competiția olimpică de la Paris?
Până la Paris noi avem o „escală” la Campionatele Europene de seniori de la Rimini (1-5 mai – n.n.). Acolo unde eu am foarte mari așteptări, fiindcă știu cum ne-am pregătit, și ce am pregătit. Sabrina a fost pregătită încă de când era mică, și apoi la juniore, să execute cele mai dificile exerciții, la nivelul celor mai bune sportive din lume, la nivelul lui Simone Biles și Rebeca Andrade, vorbesc așadar de vârfuri.

Chiar la nivelul acesta, doamnă Voinea?!
Da. Deci, chiar da (foarte sigură pe ea – n.n.). Și având Europenele, va fi prima apariție mai serioasă din acest an, cu două luni și vreo zece zile înainte concursului olimpic. Eu încerc acum să-i bag toate elementele pe care Sabrina le-a făcut deja de vreo doi, trei ani, elemente foarte dificile, pe care le-am evitat însă în concursurile pentru juniori. Ele nu aveau sens acolo, nu putea fi cotate la valoarea lor, nici nu erau primite aceste elemente în concursurile de juniori. Ea cunoscând însă aceste elemente grele, foarte dificile, acum este momentul să arate cum le stăpânește. Eu am spus-o de multă vreme: veți vedea că Sabrina când va ajunge la senioare se va detașa, va fi deasupra multor altor sportive, chiar din străinătate. Fiindcă eu știam ce pregătesc și cu ce vine Sabrina din urmă. Are acum o bârnă foarte grea, are un sol foarte greu, acum lucrăm să punem la punct și a doua săritură. Este campioană europeană la sărituri la juniori, stă chiar foarte bine la acest aparat, vreau să-și mențină titlul și la senioare. La „paralel” nu-i chiar foarte bună, și vă spun de ce: pentru că până pe la 10-11 ani a avut palma foarte mică. Și mie, ca mamă, mi-era frică atunci când o vedeam că-și rulează mânuța pe bară, fără să o cuprindă pe de-a întregul. Asta cred că a făcut să nu-i placă „paralelul”, dar iubește celelalte trei aparate și le urmărește atent (pe înregistrări – n.n.) pe toate celelalte gimnaste. Știe cam ce fac ele și-mi spune și mie cum i se par. Eu nu vreau să se încarce cu o asemenea presiune, să fie încrezătoare în ce a antrenat. Pur și simplu vreau să învețe să nu cedeze, să aibă dorința de a învinge, să devină medaliată olimpică. Eu știu că ea este foarte, foarte ambițioasă, și acum ar fi avut locul 3 la Mondiale (Sabrina s-a clasat pe locul 4 la sol la CM de la Anvers, anul trecut – n.n.), dacă antrenorul Rebecăi Andrade nu s-ar fi dus la arbitri, cerând să se modifice nota. Eu nu m-am dus să fac contestație, după concurs am discutat și cu Sabrina și ne-am spus că vom veni și le vom arăta la Olimpiadă cine suntem noi! Fiindcă știu că este foarte ambițioasă și nu are teamă de concurs.

Sabrina s-a împrietenit cu Biles și Andrade

Sabrina va împlini 17 ani în ziua de 4 iunie din acest an. Credeți că a ajuns deja la maturitatea sportivă?
Mai are. Așa cum știți, anul trecut a fost abia primul an de seniorat pentru Sabrina. Are o viață de sportiv înainte. Din punct de vedere psihic este deja matură, dar ca sportiv mai are mult de acumulat. Și timp destul pentru asta. De altfel, Sabrina îmi spune mereu că ea va face și a doua Olimpiadă, pentru că ea poate! Nu are probleme de greutate, nu e forțată de nimeni și atâta timp cât face de plăcere, nu vor fi probleme în continuare. Să știți de asemenea că în afara sălii, în afara programului de pregătire, Sabrina este un om liber. Eu niciodată n-am stresat-o cu nimic. I-am dat voie să gândească ea liber, să se maturizeze. Eu doar i-am prezentat opțiunile, accentuând pe variantele frumoase ale vieții, nimic negativ. I-am explicat că trebuie să urce valoric, să gândească pozitiv în viață, să cunoască lucruri frumoase. N-am vrut să fie vreodată speriată de viață, să urască pe cineva, să dușmănească. Asta sub nicio formă. Ea iubește pe toată lumea, este prietenă cu toată lumea. Am văzut și la Mondiale, deși ea se bătea cu Biles și cu Andrade, ele erau împreună în arenă, se țineau în brațe, se felicitau… Sabrina pot spune că este deja acceptată între aceste mari campioane. Biles a venit la ea și i-a spus că este foarte tânără, dar promite foarte mult.
Dar apropos, o poate bate astăzi cineva pe Simone Biles?!
Astăzi nu o poate bate nimeni pe Biles, mai ales la sol și la sărituri. Dar mai există și „paralel” și mai există și bârnă. Cum Sabrina nu prea iubește „paralelul”, la bârnă va fi însă foarte tare. Are o notă de plecare pe care nu știu dacă la aceste Jocuri Olimpice va exista cineva cu o notă mai mare decât Sabrina!
Chiar credeți că ar fi posibil să luăm o medalie olimpică la gimnastică?
Știți cum e: bârna este bârnă! Are doar 10 cm. Este foarte grea. Dar dacă Sabrina prinde ziua ei de vârf, la Paris va fi greu de bătut. Are un echilibru foarte bun, este foarte stabilă psihic. Eu întotdeauna îi spun: te duci și o „calci”! Adică să aibă tupeu. Să arate arbitrelor că ea pe acei 10 cm face ce-și dorește ea. La Mondiale (ultimul concurs de calificare la Jocurile Olimpice – n.n.) ea a evoluat ultima, cu maximă presiune pe ea. Dacă Sabrina ar fi avut vreo dezechilibrare de doar 3-5 zecimi, echipa României poate n-ar fi fost calificată astăzi la Olimpiadă. A fost o luptă între cinci echipe, în jurul a 157 de puncte. Dacă Sabrina s-ar fi dezechilibrat, doar atât, nu mai mult, punctajul final ne arunca foarte jos.
Vârsta sportivelor din gimnastică s-a modificat considerabil. Pe vremuri la 18-19 ani gimnastele erau considerate deja „bătrâne”. Iar Oksana Chusovitina din Uzbekistan, care are 47 de ani, s-ar putea să concureze din nou la Olimpiadă!
Eu, când m-am retras la 20 de ani, eram deja „bătrână”! Dacă Chusovitina va veni la Paris, eu știu că a obținut calificarea, va fi cu 30 de ani mai în vârstă decât Sabrina. Ele se cunosc bine. Să știți că au și fotografii împreună, le-au făcut la Cupa Mondială.

În România n-a existat până la mine un părinte care să-i fie și antrenor copilului său

Este de notorietate conflictul pe care l-ați avut cu conducerea federației de gimnastică. Spuneați, nu cu multă vreme în urmă: „Eu de vreo doi sau trei ani mă tot lupt cu sistemul până când lumea a înțeles că Sabrina este o sportivă de mare viitor și nu acceptă să lucreze cu altcineva și nici eu nu accept să plece copilul de acasă. Vreau să vă spun că nu știu ce gimnastică fac alții, dar știu ce gimnastică știu eu, și ce gimnastică mi-au predat alții”.
La ora actuală toate lucrurile sunt cum trebuie, sunt constructive pentru gimnastica românească. S-au limpezit anumite lucruri. A fost destul de greu să înțeleagă lumea că un părinte poate face sport și cu propriul său copil. Și că dacă-l poți duce de la nivel mic până la nivel înalt, olimpic, european și mondial, sportivul fiind fiica sau fiul tău, în continuare trebuie să fii lăsat în pace. Pentru că mai bine ca mama, sau ca tata, după caz, nu îți cunoaște nimeni copilul. În lume au mai fost exemple din acestea, dar la noi nu au existat până la mine. Acum vedeți că vine și Marius Urzică cu băiatul lui, lumea trebuie să înțeleagă că se poate. Eu m-am lovit prima, mi se spunea că la un moment dat trebuie să plec și s-o las pe fiică-mea, fiindcă promite foarte mult, să lucreze cu altcineva.
Și ar fi fost argumente pentru care Sabrina să plece la Deva, să fie antrenată de altcineva?
Dar de ce să lucreze cu altcineva? Au încercat să mă constrângă să nu o mai antrenez eu pe Sabrina, dar nu s-a putut pentru că eu am fost cât se poate de clară și am spus că acest copil nu va lucra cu altcineva. Deci, mai bine ca mine, cine o cunoaște pe Sabrina? Și ea a spus peste tot că nu va lucra cu altcineva, numai cu mine. Pentru că eu sunt capabilă să-i ofer copilului meu nivelul european, mondial și olimpic prin care eu am trecut deja, când am reprezentat cu mare onoare România.
Sunt totuși lucruri diferite, doamnă Voinea: una este să fi fost un mare sportiv, și alta un mare antrenor. Chiar dacă a fi fost mare sportiv este extrem de necesar, uneori nu e suficient.
Așa e. Dar vedeți că în cazul nostru avem o legătură aproape paranormală. Eu numai când mă uit la ea, ea înțelege ce vreau să spun. Atât de bine mă percepe din punct de vedere profesional. Numai dacă i-am făcut un semn din deget (ridică un deget în sus), îi arăt că trebuie să urce, știe că trebuie să urce din umăr. Avem niște semne și niște lucruri numai ale noastre, nu mai avem nevoie de vorbe, ea pricepe imediat.
Aveți o relație foarte specială.
Să știți că da. Și nu știu unde ar fi fost azi Sabrina dacă n-ar fi lucrat cu mine. Dar oamenii au văzut deja cum ne completăm una pe alta, cum ne înțelegem din priviri. Pe noi nimeni nu ne va desparte niciodată. Sabrina nu poate și nu știe să lucreze cu altcineva, dacă cineva ar rupe-o de mine, sunt sigur că în secunda următoare și-ar lua geanta și ar ieși din sală. Pentru că este un om foarte echilibrat, cu mult bun simț. Și să știți că ea cam tot ce gândește, spune!

Patrick a acceptat să nu se bage peste mine

La Paris, Sabrina va reprezenta România, iar la lot conduce olandezul Patrick Keins. Cum se va proceda, veți face parte și dvs. din grupul de antrenori?
Da, așa este normal. N-am avut niciodată probleme cu Patrick. Când a fost nevoie, am schimbat acreditarea (dreptunghiul de hârtie plastifiată care atârnă la gâtul antrenorilor – n.n.), omul a înțeles foarte clar că eu trebuie să stau lângă Sabrina la competiții, iar el stătea lângă fetele pe care le antrena. N-au fost discuții din acest punct de vedere. Sunt un colectiv de patru antrenori la celelalte fete, iar Patrick este antrenor -coordonator. Dar n-au fost probleme nici la Europene, nici la Mondiale. Eu nu mă băgam deloc peste sportivele lui, fiindcă știa cel mai bine ce să le ceară, dar de Sabrina m-am ocupat numai eu. Schimbam acreditările.
Ați fost acuzată că nu înțelegeți interesele țării!
S-au spus multe. Am auzit și vorbe că Sabrina este a României. Dar eu nu am făcut-o cu România! Sabrina este copilul meu. Pentru Sabrina eu decid până la 18 ani și atât timp cât și copilul meu spune același lucru, e clară situația pentru mine. Și vom fi împreună la Paris. Au fost lucruri care s-au petrecut acum vreo doi, trei ani, acum totul este clar. Sabrina este româncă, va reprezenta România, dar cu mine de mână! Mă simt capabilă să duc această performanță până la capăt. Și chiar și cu două Olimpiade, nu numai cu una. Ca antrenor mai am încă multe de spus, fiindcă asta își dorește fiica mea, Sabrina, iar eu nu fac altceva decât să-i stau în spate și să încerc să o ajut să o propulsăm acolo unde își dorește. De fapt, dorim amândouă să ajungem.
Recent, la Gala Sportului Românesc ați fost premiată, primind titlul de Antrenoarea anului 2023. Cum vă simțiți primind o asemenea distincție?
Mă simt extrem de onorată. M-am așteptat să fac parte dintre antrenorii nominalizați în această categorie, să fiu chiar între primele trei, dar mărturisesc că am rămas puțin surprinsă, însă o foarte plăcută surpriză, când am auzit că sunt prima. Când am primit premiul și întreaga sală a aplaudat, m-am simțit împlinită și ca antrenoare. Îmi doresc ca și pe viitor acest titlu să se mențină, pentru mulți ani! Mă cunoașteți de foarte multă vreme, și știți cât de ambițioasă sunt. Mă simt în forță. Și vreau ca acest drum al gimnasticii românești, prin Sabrina, să ducă ani buni de acum înainte spre vârful gimnasticii mondiale, acolo unde ne-a fost mereu locul.
Așa să fie. Vă doresc mult succes, doamnă Camelia Voinea!

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 122 al revistei „Sport în România”

Foto: Sabin Malisevschi