Îmi place să spun că fata mea m-a făcut preşedinte!

Ca să-l poţi întâlni pe preşedintele federaţiei de dans sportiv trebuie să faci mai întâi un drum până la Reghin, cale de peste 5 ore de drum cu maşina. Vasile Gliga este un potent om de afaceri, fost deputat, care rareori are timp să-şi smulgă din agenda zilnică. Când am ajuns în zona „domeniului Gliga” am rămas uimit de multitudinea de clădiri cu destinaţii diferite care-i alcătuiesc posesiile: fabrică de instrumente muzicale (viori, viole, violoncele şi contrabasuri), a cărei producţie se exportă în proporţie de 90 la sută, fermă pomicolă, fermă de animale, carmangerie, restaurante, internat şi încă altele, dar şi o şcoală privată pentru 250 de elevi, care poartă numele fiicei sale mai mici, Mirona, mare inspiratoare a activităţii sale în domeniul dansului sportiv. A urmat o discuţie calmă, având ca interlocutor un om care a plecat din fabrica de stat în care sculpta gâturi de viori, spre a-şi crea astăzi grupul de firme private care-i aduce milioane de euro beneficiu anual.

Dumitru Graur: Domnule preşedinte, să începem aşa: ce este dansul sportiv, sport sau artă?
Vasile Gliga: (uşoară ezitare) Întrebarea e grea. E şi sport, dar poate fi socotit şi artă. Se îmbină, se împletesc. Eu recomand părinţilor să-şi dea copiii la dans sportiv pentru că e un mod de a creşte sănătos şi viguros, în mod plăcut. Această activitate are un puternic impact psihic asupra celor care o practică. Parteneriatul în dansul sportiv dezvoltă relaţiile inter-umane şi o stare generală de bine. Dansatorii au încredere în ei înşişi, iar copiii pe lângă o dezvoltare fizică armonioasă şi o personalitate frumoasă au şi un colectiv în care învaţă eticheta specifică dansului de societate – aşa cum era numit el acum o vreme. Nu e niciun secret dacă vă spun că mamele îşi dau băieţii la dans sportiv ca să nu fie (la maturitate – n.n.) atât de blegi ca taţii lor când dansează (râde). Că femeile doresc întotdeauna să fie dansate.

Urmărind pe youtube o serie de evoluţii de dans sportiv, m-a frapat asemănarea cu patinajul sportiv; aceeaşi îmbinare dintre sport şi artă, în favoarea spectacolului…
Aici avem e o mare problemă la nivel mondial, faptul că sportul nostru nu este încă recunoscut la Jocurile Olimpice, fiind socotit oarecum marginal. Pentru a fi mai aproape de patinajul artistic, a trebuit să adoptăm acelaşi sistem de punctaj. Noi am avut alt sistem de arbitraj, prin care se acordau locuri pentru fiecare dans, în funcţie de calitatea evoluţiei, de la locul 1 până la locul 6. Cine strâgea mai multe locuri 1 câştiga competiţia. Acum în finale am introdus notele. Se dau note pe dansuri individuale, unul sau două dansuri şi pe ansamblu, pe cinci dansuri. Aşa se stabilesc locurile 1-3 la un campionat mondial. Facem paşi în această direcţie, pentru că vrem să introducem dansul sportiv în programul Jocurilor Olimpice. Deja el a fost introdus la Jocurile Olimpice de tineret de la Buenos Aires cu o ramură, cu break-dans-ul. A fost introdus fiindcă au avut un lobby foarte susţinut cei din America.

Un sport fără limită de vârstă

Domnule Gliga, ca să fiu sincer, acest interviu a plecat de la o interesantă afirmaţie a fostului ministru al Tineretului şi Sportului, Marius Dunca, acesta spunând că e normal să aveţi prioritate la finanţare, dat fiind că federaţia pe care o conduceţi are peste 6.000 de sportivi. Cât de adevărată este această afirmaţie?
Între timp cifrele au crescut: avem peste 7.000 de membri cu cotizaţia la zi în acest moment. Şi nu-i deloc uşor. Nu multă lume înţelege dansul sportiv, înţelege lumea noastră. Ar trebui să ştie că pentru a dansa în perechi copiilor le trebuie doi ani de exerciţii doar pentru primii paşi de dans, „pătriţica” şi câteva elemente generale ale tuturor dansurilor. Abia apoi pot fi puşi în perechi. Şi cât de greu este să formezi o pereche, fiindcă la noi „perechea” nu e formată doar din doi copii, trebuie formată din minimum şapte: antrenor, patru părinţi şi doi copii! Dacă unul din echipă îl plânge de milă pe copil, s-a dus perechea! Şi trebuie să formezi altă pereche pentru cel rămas. Mai greu este să lămureşti părinţii, când îi vine acasă copilul şi se plânge că-l doare piciorul sau că nu mai vrea să danseze. Dacă cedează unul din cei patru părinţi, e gata! Plus antrenorul. Depinde de ce performanţă ştie să facă. În mod normal cei care merg în grădiniţe şi selectează copiii sunt nişte instructori cu examene periodice pe care trebuie să le dea. Nu oricine poate fi antrenor la dans sportiv. E adevărat că mai există şi o concurenţă neloială, foştii dansatori îşi fac uneori clubul lor şi funcţionează neautorizat, nefiind înregistrat la federaţie. Cât despre număr, pot să vă spun că sunt zeci de mii de practicanţi ai dansului sportiv. Între cei peste şapte mii de practicanţi nu intră amatorii, care se duc şi dansează de plăcere. Este adevărat că avem acum oficial şi categorii de seniori 3, cu oameni de peste 60 de ani. Şi fără limită de vârstă, asta iar este important pentru sportul nostru!

Sunt cu adevărat peste 200 de structuri sportive în cadrul federaţiei?
Da, sunt. Mai mult de 200 de cluburi autorizate, cu indentitate sportivă (CIS – n.n.). La noi statistica e foarte clară, pe computer. Putem oricând să dovedim lucrul acesta.

Un nou concept: dansul pentru toţi

Dacă mă gândesc, nu cunosc vreo ramură sportivă în România, cu excepţia fotbalului, care să poată raporta un asemenea număr de sportivi şi de cluburi. Daţi-mi o explicaţie pentru această stare de fapt.
Cred că este cel mai la îndemână şi mai frumos sport. În care părinţii îţi văd ocupaţi copiii, îi rup de la calculator sau televizor, şi fac mişcare. O mişcare dirijată, e foarte important. Şi cu muzică, cu disciplină. Există două mari tipuri de dans sportiv, două mari categorii, care însumează 90 la sută din acest sport pe plan mondial: Standard şi Latino. Cu formaţii sau individuale. Standardul are cinci dansuri: vals lent, tango, vals vienez, quick step şi slow fox, iar Latino are samba, cha-cha, rumba, jive şi paso doble. Însă intenţia la nivel mondial este să cuprindem toate dansurile, mai exact orice dans care are competiţii naţionale şi internaţionale, fiindcă există şi Majorette, şi Rock-and-Roll, şi Salsa, toate cu competiţii la nivel mondial, cu campionate mondiale, dar care aparţin de alte federaţii. Unele sunt deja afiliate la Federaţia internaţională de dans sportiv (World DanceSport Federation – n.n.), inclusiv paralimpicii. Când am fost la ultima Adunare Generală a WDSF (al cărei vicepreşedinte este – n.n.), la Barcelona, Franţa şi Rusia au prezentat o nouă concepţie: „dansul pentru toţi”, la care să fie înscrise toate dansurile, fiindcă şi-au dat seama că este foarte greu să scoţi copiii din casă şi să-ţi vină singuri în sala de sport; trebuie să te duci la ei, în stradă şi să dansezi în stradă orice, ca să poţi să-i atragi pentru performanţă. Şi se fac festivaluri de dans, nu neapărat campionate. În Italia, de exemplu, sunt cel puţin zece centre expoziţionale în care se desfăşoară, în acelaşi timp, pe 10 ringuri, timp de trei zile, competiţii internaţionale pe toate dansurile. Şi aşa au ajuns, ca de exemplu în Franţa, de la 4.000 de sportivi cât aveau cu ceva în urmă, la 80.000! Deci ăsta va fi viitorul. Şi eu am făcut toate demersurile ca să modific statutul nostru şi să includem toate dansurile. M-am tot gândit, după o idee lui Octavian Bellu, să se facă dans sportiv în fiecare şcoală; şi de ce nu, la ţară să se facă dansuri populare! Putem introduce în competiţie diferite dansuri populare, facem zonale, naţionale, copii există peste tot. Mai dificil e să găsim instructori, asta e problema: în cât timp poţi să formezi instructori ca să ai pentru fiecare şcoală măcar unul? E o problemă care ne preocupă, dar cred că putem spune că avem acum o creştere de cam 50 la sută pe an, la instructori şi antrenori.

Revenind, are şanse dansul sportiv să ajungă la Jocurile Olimpice?
Noi îndeplinim multe criterii. Acum am îndeplinit şi criteriul de arbitraj, fiindcă am început să dăm note la concursuri. Suntem de vreo 10 ani în discuţii pentru a intra între sporturilor candidate la programul olimpic. Dar, fără niciun resentiment, problema e tot la bani. Pentru a susţine un sport olimpic trebuie să fii foarte tare financiar. Ori Federaţia Mondială de Dans Sportiv (WSDF – n.n.) nu stă chiar atât de bine din acest punct de vedere. Nu e normal ca o federaţie cu 80 de ţări şi sute de mii de sportivi, sunt circa trei, patru sute de mii, să aibă un buget de numai 3 milioane de euro! Şi de aici pleacă totul, degeaba căutăm alte explicaţii. Astăzi sunt multe cluburi de fotbal care au bugete de peste 10-20 de milioane de euro, dacă nu mai mult. Dar, ca să zic aşa, noi trăim pe banii părinţilor… Părinţii plătesc rochiţele, 3.000 de euro, părinţii plătesc ore de 45-50 de minute de informaţie cu cei mai buni antrenori, la 150 de euro ora. Şi de fapt, aşa a crescut sportul nostru, din ambiţiile părinţilor pentru copii lor.

Cum a ajuns România pentru prima dată pe podium la un campionat mondial

Haideţi să o luăm totuşi cu începutul! Cum aţi ajuns preşedintele federaţiei de dans sportiv?
Îmi place să spun că fata mea (Mirona – n.n) m-a făcut preşedinte de federaţie! Prin performanţele ei internaţionale, prin rezultatele clubului nostru („Dansul viorilor” – n.n.), în mare parte tot datorită ei, am primit o recunoaştere la nivel naţional şi am fost ales preşedinte al federaţiei în 2004. Şi mai departe, fiind om de afaceri într-un domeniu cu specific muzical, ţinând o şcoală în care sunt cinci săli de sport în care se practică zilnic dansul, condiţii care fac ca şi acum lotul naţional să se pregătească deseori la Reghin, oamenii au apreciat munca mea. Haideţi să vă spun pe larg. Mirona s-a apucat în ’98 de dans, a făcut primii paşi, dar în 2000 nu i-am mai găsit partener la nivelul ei şi am adus un copil din Republica Moldova (Sergiu Rusu – n.n.). Au fost atunci discuţii în federaţie, cum că niciodată nu va prinde fata mea locul I, oricât m-aş strădui eu. L-am spus atunci că o să le demonstrez că vor dansa mult peste nivelul naţional, şi atunci nu vor mai avea ce face. Ca părinte m-am adresat, a durat o vreme, şi i-am adus pe Catia şi Giordano Vanone din Italia, care antrenau campioni mondiali la Standard şi pe Olga şi Ralph Muller din Germania, care-s campioni mondiali la Latino. Până în acel moment antrenorii de dans de la noi veneau de la Codreanca, din Republica Moldova. Ei au început să antreneze în România după Revoluţie, mai ales prin Bucureşti, dar după părerea mea stilul lor era limitat. Şi am schimbat, îndreptându-mă spre vest. I-am adus pe cei despre care v-am spus, au venit şi-au antrenat perechea Mironei înainte de campionatul mondial, şi a fost un şoc când în iarna lui 2003, la Blackpool, unde se ţin prin tradiţie cele mai tari concursuri de dans sportiv din lume, copiii au luat locul I la vals vienez, categoria 12-13 ani. A fost şocant să vezi România pe podium la un concurs de dans! Apoi au câştigat şi campionatul naţional, când eu am cerut să fie un arbitraj mai obiectiv, cu o brigadă mixtă români şi străini. De atunci s-a decis ca toate campionatele naţionale să fie arbitrate numai de arbitri străini, din ţări diferite, ca să asigurăm obiectivitate. Şi cred că de asta am şi crescut ca valoare. Aducând la Reghin cei mai buni antrenori din lume, atunci am atras aici şi toţii copiii care au vrut să facă performanţă, copii campioni, care s-au mutat la Reghin. Am avut internat, i-am găzduit aici, în 2000 am început şcoala (gimnaziul privat al familiei Gliga – n.n.), şi din 10 campioni naţionali 8 erau de la Reghin! Oriunde mergeam în ţară, speriam pe toată lumea. Copiii din prima generaţie care a absolvit clasa a VIII-a, în 2008, au ocupat cinci dintre primele şase locuri ale finalelor.

Dar cum de v-aţi gândit să faceţi o asemenea şcoală la Reghin?
Eu zic că orice lucru nou, cît ar fi de bun, se face cu puţină nebunie. Recunosc că şi eu am avut-o. Mirona, după ce era deja campioană naţională, fiind foarte conştiincioasă şi la învăţătură, se scula la 4 dimineaţă ca să-şi facă lecţiile, chiar dacă venea noaptea de la nu ştiu care competiţie. Şi n-am avut probleme la şcoală, dar la Educaţiei fizică îi dă 5. Că nu i-a plăcut profesorului cum a sărit. Este un lucru grav care se întâmplă acum în şcoli, unde părinţii sunt nevoiţi să ia scutire copiilor din cauza profesorilor de sport. Pentru că nu ştiu să-i atragă, poate unul e mai grăsuţ, fă cu el cât poate, nu-i da 4, că-şi ia adeverinţă medicală şi nu mai vine deloc. Ei, revoltat pe sistemul ăsta, am făcut o şcoală proprie. Întîi am autorizat-o, după patru ani a primit acreditare, cu ciclul primar, gimnazial, plus grădiniţa. Erau în jur de 250 de copii, care făceau dans sportiv în fiecare zi. Am avut un „motto”, prin care am zis că dacă am reuşit în Reghin o şcoală în care fiecare copil să facă zilnic dans sportiv, n-ar fi rău ca în toată ţara să existe astfel de şcoli, cum spunea Bellu, şi poate chiar la nivel mondial să se întâmple lucrul acesta. Şi ca să ştiţi, chiar dacă eu nu ştiu foarte bine engleza, cu trei fraze de genul acesta am câştigat locul în Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale! Era în 2009, când alegerile s-au ţinut în China, interesant că a candidat şi un chinez, dar am fost ales eu. Iar acum am fost reales, dar în funcţia de vicepreşedinte.

Dar de ce vorbiţi mereu numai de copii? Spuneaţi că dansul sportiv se face şi de oameni maturi, de seniori.
Pentru că e un mijloc de educaţie. Iar asta este cel mai important lucru. Pentru seniori poate fi un mijloc de a petrece timpul plăcut. Vedeţi, eu zic copii, dar îi consider aşa pe toţi sportivii înscrişi la federaţie, inclusiv adulţii între 18 şi 35 de ani. Pentru mine tot copii sunt! I-am plăcut mereu pe copii de-o şchioapă care vor să facă performanţă, i-aţi văzut, par mai proaspeţi, mai ambiţioşi, faţă de un adult. Poate fi desigur o părere subiectivă.

Aşadar sunteţi vicepreşedinte al forului mondial al dansului sportiv, responsabil pe partea de marketing. Cum de nu aţi reuşit încă să „vindeţi” mai bine sportul de care răspundeţi?
Pe plan internaţional cu toţii încercăm să facem ceva, tot prezidiul Federaţiei Internaţionale încearcă mereu să promoveze sportul nostru. Aici e aceeaşi problemă, este nevoie în primul rând de sponsori. Şi de vizibilitate. Sponsori nu găseşti dacă n-ai vizibilitate pe televiziuni; iar televiziunile nu vin dacă n-ai sponsori. Suntem cumva într-un cerc închis. Eu am făcut un film de promovare a dansului sportiv, dar am o misiune grea ca vicepreşedinte de marketing. Mai ales pentru competiţiile de Grand Slam şi campionatele mondiale, care sunt vreo opt la număr în fiecare an, li se impune organizatorilor să fie la un anumit nivel. Dar fără interesul televiziunii pe plan mondial este foarte greu. De aceea astfel de Mari Premii se organizează de regulă în mari oraşe, cum a fost Moscova săptămâna trecută, sau cum va fi la Tokio. Pentru România rămâne un vis să poată organiza un asemenea Grand Slam. Aşa cum a fost un vis să putem face şi un campionat mondial, dar acum e uzual la noi! Am făcut în fiecare an, iar anul acesta avem trei. A fost unul la Cluj, săptămâna trecută la Timişoara şi acum la Sibiu. Avem o recunoaştere internaţională la nivel mondial datorită rezultatelor. Pentru că avem în ultimii cinci ani deja 11 campioni mondiali.

Dar pe plan naţional? Personal cred că dansul sportiv este prea puţin cunoscut de marele public de la noi.
Ne întorcem la una dintre primele întrebări a dvs. Preocuparea mea a fost aduc în sală miniştrii Sportului, să-i sensibilizăm, să vadă singuri cum se desfăşoară un concurs în sală, pentru că nimeni nu poată să simtă, nici la televizor, nici altcumva, ce simte în sală. Pentru că asta înseamnă partea artistică a unui eveniment sportiv, te face să emoţionezi atunci când dansează copiii. Să simţi, să te pătrundă. Altfel povesteşti, că e aşa, că e pe dincolo, dar nu poţi convinge. Eu am reuşit să aduc pe primul ministru, a fost Victor Ponta, a fost Gabi Szabo, şi Marius Dunca, în ultimii opt ani cred că toţi miniştrii Sportului au fost şi au văzut ce înseamnă un campionat naţional sau mondial. Dar până la urmă totul se întoarce la bani. Federaţia s-a îndreptat în primul rând spre performanţă. 90% la fondurile federaţiei, provenind mai ales din cotizaţiile dansatorilor, arbitrilor, antrenorilor, şi banii veniţi de la minister, toți sunt concentraţi pe pregătirea lotului naţional. Cum sunt foarte multe campionate mondiale şi europene, şi cupe mondiale şi europene la care participăm, foarte mult ne costă biletele de avion. Cam 30-40 la sută din fonduri aici le cheltuim. Pleacă antrenorii cu copiii, iar dacă sunt formaţii, sunt 16 copii într-o formaţie, iar dacă campionatul e undeva prin Asia, vă daţi seama. De multe ori nu putem participa. Asta depinde de ţelul pe care-l ai: dacă prinzi finală sau podium, ai şanse, atunci mergi. Nu stăm chiar la toate dansurile la fel de bine, dar pot să spun că în ultimii 12 ani România a ajuns din ultima treime a clasamentului mondial în prima lui treime, şi poate mai mult de jumătate dintre finalele de campionate mondiale au printre participante şi România.

Prima vioară s-a vândut cu 2.000 de mărci

O să vă pun o întrebare legată de activitatea dvs. Spuneţi-mi, de cât curaj trebuie să fi dat dovadă un antreprenor român, ca în 1990, practic imediat după Revoluţie, să se aventureze într-o activitate privată, fondând grupul de firme care vă poartă numele? Nu v-a fost frică de eşec, nu v-a fost teamă că v-aţi putea pierde toţi banii?
Adevărul e că nu aveam bani deloc (râde cu poftă). Dar am avut şansa şi nebunia aia din ’90, în ianuarie, să plec afară, în Ungaria şi Austria. Şi deja am văzut altfel lucrurile, alte străzi… Şi nu pricepeam nimic, nu ştiam care-s indicatoarele pentru autostradă şi alte asemenea, efectiv eram rătăcit prin străinătate. Mai mult, şi e de povestit, faptul că prima vioară pe care am făcut-o, în 1988, am trimis-o la concurs la Cremona. Şi cum n-aveai voie să deţii valută atunci, de trimis a trimis câteva unul Bărbulescu, de la magazinul Muzica, dar abia le-a putut aduce, din cauza taxelor, şi vioara mea a venit abia în noiembrie ’89 înapoi. Şi cu ea am plecat atunci la Viena, fără să ştiu să vorbesc vreun cuvânt, dar tot am aflat că nu există la Viena o casă care să nu aibă o vioară. Şi că de fapt nu e deloc interesant să te duci să vinzi o vioară ieftină, cum era desigur a mea, să iei o mie, două mii de mărci, cum era atunci, interesaţi pot fi doar dacă aud de o vioară de o sută, două sute de mii! O asemenea cultură aveau ei pentru instrumentele muzicale. Şi aşa, prin semne, am vândut prima vioară, cu 11.000 de şilingi (aprox. 2.000 de mărci la timpul respectiv – n.n.), cu care mi-am cumpărat o maşină. Dar asta mi-a dat curaj să încep. În martie ’90 am scos autorizaţie şi am început să lucrez acasă, doar eu şi soţia. Eu le făceam, iar soţia le şlefuia şi lăcuia. Ne gândeam că dacă facem două viori pe lună, e foarte bine. Abia în decembrie ’91 am plecat de la fabrică (fosta fabrică de instrumente muzicale din Reghin – n.n.) şi am făcut propria afacere, deşi eram acolo director comercial. Duceam viori, unele cumpărate chiar de la vechea fabrică, şi aducem maşini. Şi am cumpărat primul atelier în oraş, unde am avut 6 angajaţi, în ’92, foşti colegi de brigadă în general. Lucram cot la cot cu oamenii, nu era o problemă, învăţasem sculptura în lemn încă din facultate, la Braşov. Când m-am întors acasă, ca inginer stagiar, informaţia cea mai importantă am luat-o de la lutieri, cei care ştiau să facă o vioară de la cap la coadă. Cam toţi aveau secretele lor, pe care nu le spuneau nimănui, însă de mine, văzându-mă aşa de tânăr, nu s-au ferit, că nu le puteam face concurenţă. Şi aşa am aflat secretele de la toţi, furând meserie de la fiecare. Şi-n ’88, cum vă spuneam, am făcut prima vioară, de la început la sfârşit. Pe care am vândut-o la Viena. În ’93 ajunsesem la 12 angajaţi, au fost 24 în ’95 (enumără rar), 50 în ’96 … 100 în ’97 … 200 în ’98 … 400 în ’99 … 1.200 în 2001. Asta e şi cifra de acum. Între timp am achiziţionat şi pachetul majoritar de la Combinatul de prelucrarea lemnului din Topliţa, ca să avem un ciclu integrat. E o meserie nobilă să faci viori, fiindcă de fapt dai viaţă din nou lemnului. Îi dai aproape viaţă veşnică, o viaţă de sute de ani.

Care sunt realizările efective ale companiei al cărei patron sunteţi?
Vioara se transmite din generaţie în generaţie. Dar de mâncat trebuie să mănânci zilnic, aşa zic eu! Pot să spun că în domeniul instrumentelor muzicale cu coardă şi arcuş suntem în acest moment cei mai mari producători din Europa. Facem în jur de 30.000 de instrumente pe an, cu viori de la 50 de euro la 5.000 de euro. Merg aproape pe tot globul: 50 la sută în Statele Unite, 10 la sută Australia, 10 la sută Japonia şi cam peste tot. Băiatul meu e stabilit în SUA, la Las Vegas şi are cel mai dezvoltat site de vânzări de instrumente muzicale pe internet, sunt peste o mie de instrumente cu zece poze fiecare, de unde clienţii îşi pot alege mărimea, designul, ce cutie vrea, ce corzi şi aşa mai departe. Eu zic că afacerea s-a dezvoltat frumos. Şi este important că mi-am format forţa de muncă aici, în interior, nu ne-am adus oameni din afară. Şi tot ce vedeţi în curte este construit de ei înşişi, în regie proprie. Pot să spun că oamenii şi-au construit propria fabrică!

Succesul în dansul sportiv trece prin buzunarul părinţilor!

Este federaţia de dans sportiv o federaţie bogată? Aş vrea aici să vă spun o mică poveste, care este legată de Patrick Mouratoglou, cunoscutul antrenor al Serenei Williams. Acesta a deschis pe Coasta de Azur, o Academie de tenis care-i poartă numele. Până aici, toate în regulă, se pare că este cea mai puternică academie de tenis din Europa. Doar că, gândindu-se la cum ar putea dezvolta afacerea, îndreptându-se şi spre alte sporturi cu serios potenţial financiar, dl. Mouratoglou a stabilit două noi direcţii de dezvoltare: golful şi dansul sportiv! Ce ziceţi de asta?
Poate fi o piaţă. Încă de când am devenit preşedinte m-am gândit la dezvoltare, nu mă puteam mulţumi doar cu ce am făcut la Reghin. Şi astăzi avem campioni şi la Iaşi, şi de la Timişoara, de la Galaţi, Bucureşti, Constanţa, din toate oraşele mari. Peste tot ne-am dezvoltat, am crescut nivelul performanţei, pentru că au apărut părinţi cu posibilităţi financiare, care şi-au susţinut copiii şi cluburile din care fac parte. Și am strâns până acum 11 titluri mondiale și 4 europene! Nu vorbesc de sportul de masă, care se întreţine singur. Aşa că o zic că federaţia noastră este foarte bogată. Şi mai bogată decât fotbalul, mai bogată decât oricare, fiindcă sunt multe suflete! Contează mai mult ce simte sufletul, decât banul. Că trece prin buzunarul părinţilor, e adevărat. Dar părintele are o mare satisfacţie când îşi vede copilul pe podium. Cred că am merita însă o promovare mai bună prin mass-media, mai ales că acum toate concursurile noastre se transmit prin internet. Trebuie totuşi menţionat că foarte multe consilii judeţene şi primării de oraşe sprijină sportul ăsta. Şi pot să spun că având competiţii, câte două, trei pe săptămână la nivel naţional, cam 70 la sută din costuri sunt asigurate de aceşti factori locali.

La noi costă mult înscrierea la un club de dans sportiv?
Un dansator dă cam 60 de lei pe an, atât e taxa de membru. Apoi, pregătirea e total altceva, antrenorii costă. Vine apoi 100 de lei taxa de participare la concursuri. La o competiţie naţională sunt între trei sute şi şase sute de perechi, deci se strâng ceva bani. Ce înseamnă de fapt o competiţie de dans sportiv? Sunt multe categorii, de începători, sau debutanţi pe două dansuri, pe trei, pe patru dansuri. Şi numai când prinzi podium de două, trei ori pe o categorie, numai atunci promovezi în altă categorie. Competiţia se desfăşoară pe o zi, două, chiar trei zile, de dimineaţă până seara, timp în care rulează sute de copii şi părinţi prin sală, iar seara sunt finale. La seniori, la Open sunt cinci dansuri la Standard, cinci la Latino, dar pot fi competiţii cu doar patru sau trei dansuri. A fost epuizant în anii trecuţi, dar ne-am gândit la copii şi acum facem pe calupuri. Începem pe o categorie şi în patru ore e gata. Alte patru ore, altă categorie şi se termină cu finală. Şi numai dansurile de performanţă sunt seara.

Care sunt calităţile pe care le dobândeşte un sportiv care practică această disciplină?
Dacă practică dansul sportiv, tânărul este marcat în primul rând ca ţinută în societate. Va avea o ţinută frumoasă. Şi cel mai important lucru este că cei care reuşesc să se adapteze disciplinei, făcând de exemplu doar cinci dansuri, nu neapărat de top, devin lideri. Se descurcă bine în viaţă. Oricând ies în evidenţă şi unii pot începe afaceri de succes.

Pot să vă spun că aşa se întâmplă în general în sport. Cine face sport, poate deveni un lider. Dar care sunt dificultăţile pe care le întâmpinaţi?
(uşoară ezitare) Din experienţă pot să vă spun că ne lovim de dificultatea de a alcătui perechi. Şi am ajuns să spun că talentul e numai 10 la sută. Pentru performanţă 80 la sută contează părinţii – dacă au voinţă şi putere şi înţeleg disciplina –, şi 10-20 la sută antrenorul. Asta e, din păcate de asta ne lovim. Ne străduim să facem performanţă, dar în momentul în care unul dintre părinţi se supără, poţi pierde tot ce-ai construit. Şi de obicei nu se supără pe antrenor, se supără şi se ceartă între ei. Am văzut că cu fetele merg taţii la concursuri, până pe la 14-15 ani. Eu cu Mirona am mers până după 18 ani, stăteam cu ea în vestiar şi-i făceam părul, o şi vopseam, mă ocupam personal. Dar mai înainte, pe la 12-13 ani, îi făceam şi ornamentele pe rochiţă, fiecare pietricică era lipită de mine, şi erau uneori şi 15.000 de pietricele!

Din câte am aflat, „fetiţa” dumneavoastră e pe cale să nască în curând al patrulea copil! Aveţi deja trei nepoţi de la ea…
Da, aşa este.

Să vă trăiască, domnule Gliga!