Dumitru Graur: Domnule deputat, vă numărați, împreună cu alți 50 de deputați și senatori, printre inițiatorii propunerii legislative pentru modificarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, care prevede ca „Infrastructura sportivă a unităților de învățământ și a cluburilor școlare și universitare poate fi utilizată de terți, după cum urmează: copiii și adulții au acces gratuit în infrastructura sportivă în aer liber fără a afecta orele de program ale unităților care le administrează sau ale terților care o utilizează în baza plății unui tarif stabilit de respectivele unități.“ Din câte știu, acest proiect de modificare a legii a ajuns din 25 mai la Senat. Care au fost motivele care v-au împins spre această inițiativă?
Rareș Tudor Pop: În actuala Lege a Educației fizice și a Sportului există această prevedere prin care universitățile și unitățile de învățământ, precum liceele sau școlile, pot deschide curtea școlii pentru public, pentru accesul copiilor și al adulților, dar din păcate practica din ultimii 10-15 ani ne-au demonstrat că directorii acestor instituții de învățământ preferă să pună lacătele pe curtea școlii. Am stat de vorbă și cu colegii din teritoriu, am stat de vorbă și cu primari, am stat de vorbă și cu directori, încercând să înțeleg ce se întâmplă în spatele acestui fenomen. Și am detectat două cauze principale. Prima este că directorii de școală nu pot asigura în multe dintre cazuri o pază bună a infrastructurii respective, și pentru a evita distrugeri sau transformarea școlii într-un teren propice desfășurării unor activități mai puțin sănătoase, să zic așa, au preferat să închidă. O altă problemă care s-a ridicat a fost aceea a siguranței copiilor, a tuturor celor care folosesc infrastructura, mă refer la posibilele accidente. Eu cred că aceasta este o non-problemă, fiindcă în mod normal infrastructura trebuie să păstreze niște norme de siguranță de la bun început, pentru că acolo se desfășoară oricum activități sportive (orele de clasă – n.n.). Nu poți să vii să-mi spui că brusc, în orele de week-end, bazele sunt mai puțin sigure decât sunt în timpul săptămânii. Și mai este un aspect legat de siguranță: una este ca un copil să se accidenteze când sare la coșul de baschet în timpul jocului și se dezechilibrează și cade – atunci este responsabilitatea lui și a părintelui; și alta este dacă se agață de coș și cade coșul peste el. Aici este vina școlii. Atunci cred că școlile trebuie mai întâi să se asigure că au o infrastructură sportivă la standardele de calitate cerute, că pot astfel asigura desfășurarea de activități sportive în deplină siguranță. Acesta este primul nostru obiectiv, dacă vreți. Acest proiect nu va putea obliga autoritățile locale să deschidă curțile școlilor, trebuie să subliniez lucrul acesta. Nici nu ne-am propus asta. Tocmai de aceea formularea legii, după cum vedeți, este una care mai degrabă încurajează și așază acest subiect pe masa dezbaterii. Pentru că până la urmă pâinea și cuțitul le au primarii și directorii de școli. Eu poate că aș fi putut să modific legea inițială și să schimb din „pot“ în „sunt obligați“ – dar atunci intram într-un conflict, într-o ipoteză de neconstituționalitate, și tot demersul s-ar fi blocat de la început. Și atunci am mers în direcția în care practic vreau să împuternicesc cetățenii să-și ceară acest drept, și în același timp vreau să încurajez autoritățile locale să investească în aceste infrastructuri sportive. Este vorba până la urmă de un spirit pe care l-am pierdut, un spirit pe care și eu, și dvs. l-am trăit pe propria piele și în cel mai bun sens al cuvântului.
Jocurile copilăriei noastre au dispărut
Acele „miuțe“ din curtea școlii!
Acele „miuțe“, da. Dar și „21-a“, „Obligatea“, „Respinsea“ – toate jocurile pe care le-am făcut în curtea școlii și pe care astăzi nu le mai practică niciun copil.
Ce însemna „21-a“? Eu n-am apucat asta.
Era acel joc în care aveam un portar și trei, patru jucători care colaborau, își dădeau pase unul altuia și trăgeau la poartă. Câștigau cei care ajungeau primii la 21 de puncte, dar nu era simplu, erau reguli. Golul simplu cu piciorul era parcă două puncte, golul cu genunchiul trei, golul cu capul cinci puncte; era o întreagă aritmetică dacă vreți, pe care o repetam în clasa întâi sau a doua, o aritmetică aplicată, fiindcă făceam socoteli tot timpul jocului. Asemenea jocuri, dacă mă întrebați pe mine cred că ar trebui revitalizate, resuscitate. Și unde poate fi mai bine decât în curtea școlii? Acolo e bucuria de a te juca aproape de casă, de a te juca cu prietenii din cartier, de a lăsa calculatorul puțin deoparte și a ieși să vezi ce înseamnă să joci într-o echipă, să câștigi, să pierzi, să te cerți, că te împaci – deci toate lucrurile care te formează de la o vârstă fragedă. Toată copilăria mea a fost legată de jocurile din curtea grădiniței și a școlii pe care am urmat-o, cea cu numărul 188, în sectorul 4, la Șura Mare.
Ați mai fost pe acolo în anii din urmă?
Le-am vizitat destul de recent și pot să vă spun că m-am umplut de amărăciune. Fiindcă din curtea grădiniței a mai rămas doar foarte puțin, deși e domeniu public și nu înțeleg cum terenul a fost parcelat și vândut sau închiriat, practic tot spațiul a fost batjocorit. La școală, evident că era lacătul la poartă. În loc să păstrezi un loc care poate fi un creuzet al comunității, unde copiii și tinerii se pot dezvolta armonios, l-ai luat și l-ai îmbucătățit.
Cred că una dintre probleme este că școala nu-și poate permite să plătească un paznic care să supravegheze ce se întâmplă pe terenul școlii, nu există bani pentru asta.
Aici una dintre soluții ar fi ca primăria să dea o mână de ajutor. Și avem exemple bune în București, în sectorul 2, avem acum în sectorul 1 și în sectorul 6, unde avem un primar USR+ și un primar liberal. Cum se spune, nici sportul nici sănătatea nu au culoare politică, dar e bine să subliniem când există lucruri pozitive. Avem noi o vorbă, că omul sfințește locul. Sunt directori de școală care s-au ocupat și au rezolvat problemele. Dar sunt foarte puțini. Pe de altă parte sunt alții care au văzut o oportunitate de business, o afacere pe care o fac prin concesionarea terenului unei firme. Asta pune nițel gazon artificial, pune garduri și închiriază terenul cu ora. Până la punct și asta mi se pare în regulă, școala câștigă bani, dar în același timp consider că ar fi corect față de comunitate ca un spațiu de utilitate publică cum este școala să favorizeze și accesul gratuit al copiilor și tinerilor, măcar niște ore pe săptămână. Este de bun simț să lași un pic de loc liber și pentru cei care nu-și permit să închirieze terenuri.
Veți putea schimba lucrurile?
Eu pot să le pun pe masă posibilitatea rezolvării situației, să dau exemple de bune practici din alte comunități. Știu că și pe domnul Boc (primarul Clujului – n.n.) îl interesează lucrul acesta. Mai este și primarul de la Breaza. Cred că începem să construim ca un fel de val, o emulație pentru acest lucru. Noi încercăm să schimbăm niște mentalități într-un mod straniu, fiindcă uneori parcă dorim să ne întoarcem undeva înainte de ’89, când asemenea probleme chiar nu existau. E adevărat că o administrație slabă sau un stat slab preferă să închidă, decât să găsească soluții. Și asta s-a întâmplat din păcate în ultimii 20 de ani. Este ceea ce vreau să reevaluăm acum și să schimbăm prin acest proiect.
Închiderea curții școlilor are consecințe incalculabile
În expunerea de motive a propunerii legislative ați menționat că „România se situează între ultimele state membre al UE cu privire la nivelul de practicare a sportului și a mișcării“ – conform Eurobarometrului special pentru Sport și activitate fizică al Comisiei Europene, în 2018. Iar printre motive se află și lipsa accesului la infrastructură. Mai pe românește, aș zice că la noi curțile școlilor, cu infrastructura lor sportivă, rămân de ani de zile închise pentru cei care vor să facă sport. Ne putem permite asta?
Din păcate ne-am cam permis-o, și cu consecințe incalculabile și asupra stării de sănătate publică, și asupra dezvoltării psiho-emoționale a copiilor și a adolescenților, și prin renunțarea unei posibilități de a ține copii departe de influențe nefaste. Apropos de acest Eurobarometru, vă spun că unul dintre motivele invocate de cei care au răspuns de ce nu practică sportul a fost că nu există o bază sportivă în proximitate. Nu poți astăzi să străbați jumătate de oraș ca să joci cu copilul două ore de baschet. Și mai este și presiunea financiară, să fim onești. Acum vreo lună am jucat fotbal cu niște puști în Parcul Circului, unde mă duc să alerg. De două, trei ori pe săptămână mă duc acolo. Și sâmbătă de dimineață am rămas la o „miuță“, pe singurul teren disponibil pe o rază de mai mulți kilometri. Poți să joci acolo și baschet, poți să joci și fotbal. Dar este practic un singur teren! Când am fost acolo cu fiica mea de 8 ani, era o iureș pe teren; se juca și fotbal, se juca și baschet, nu se mai înțelegea absolut nimic. Și-mi povesteau copiii că uneori mai strâng de la părinți câte 20 de lei și merg să-și închirieze un teren sintetic, la un întreprinzător privat. Ceea ce nu e rău, sunt un liberal ca formare și încurajez asemenea întreprinderi. Dar de pe altă parte, să fim realiști, suntem încă o țară unde un procent serios din populației trăiește la limita sărăciei, sau chiar în sărăcie extremă. Iar părinții acestor copii nu au de unde să dea 20 de lei copilului ca să facă sport.
Se întâmplă deseori ca tocmai acești copii să devină mari campioni!
Da, în condițiile în care ai infrastructură publică și niște programe publice care să susțină această ieșire din sărăcie, fiindcă sportul poate fi o modalitate de a ieși din sărăcie. Așa a fost în comunism, știm cu toții. Dar astăzi, cum atât mai mult, când suntem într-o piață liberă, când avem atâtea posibilități, când sportul nu mai este ultra-centralizat și nu mai este folosit în scopuri de propagandă politică, cu atât mai mult avem oportunitatea de a pune pe masă și promova niște politici care pot fi implementate cu ajutorul autorităților locale și centrale.
Puțini politicieni fac pași reali pentru promovarea sportului
Tot în acea expunere de motive se menționează că „România ratează oportunități pe care sportul și mișcarea în general au potențialul de a genera crearea de noi locuri de muncă, creștere economică, coeziune socială“. Și am ajuns la paradoxala situație a interzicerii accesului în puține baze pe care le avem…
Din punct de vedere statistic, în România sportul generează cam jumătate din procentul din PIB și al locurilor de muncă din media europeană. Mai exact, dacă la nivelul Uniunii Europene sportul generează cam 2 la sută din PIB, la noi nu trecem de 1 la sută. În UE sportul creează tot cam 2 la sută din totalul locurilor de muncă, la noi cam 1 la sută. Și în ce condiții, dacă ne întrebăm? Mă refer aici la profesionalizare, la continuitate în muncă, la un plan, la o strategie – la toate capitolele pierdem foarte mult. Toți politicienii – știu că și eu sunt politician, dar accept asta –, toți vorbesc despre importanța sportului și a mișcării, dar foarte puțini fac pași reali în direcția asta. Din momentul în care am preluat președinția acestei comisii, coroborată și cu experiența mea din mandatul anterior, și din Comisia de sănătate, știu că putem împinge niște reforme în această direcție, care să încurajeze accesul copiilor și juniorilor la sport. Care să facă ordine în infrastructura publică sportivă, acolo unde nu avem nici măcar un registru național al bazelor sportive. Sunt foarte multe direcții în care vrem să schimbăm, vorbesc de sponsorizare, despre încurajarea sportului amator, în aceeași măsură în care încurajezi sportul profesionist, transparentizarea și circulația banului public. Pentru că ceea ce trăim acum este o mare ipocrizie. Avem bani și finanțăm de la bugetele locale echipe de fotbal, de handbal, de baschet – dar o facem total netransparent, căutând tot felul de tertipuri pentru a păcăli ANAF-ul, pentru a-i păcăli pe cei cu taxele și impozitele. Practic însă, ce nu-și dau seama nici edilii, nici președinții de club, nici sportivii este că ne păcălim pe noi înșine, pentru că este un model total nesănătos. E OK ca o municipalitate să fie partener într-o asociație sportivă, e OK să susțină financiar cu 10 sau 20 la sută, să zicem, activitatea sportivă a unui club care este relevant pentru comunitate, dar nu este sănătos să păcălești sportul, finanțând într-un mod obscur o entitate limitată, ca potențial și ca performanțe. Și sunt foarte multe exemple, și din fotbal, și din celelalte sporturi. Trebuie să schimbăm modul ăsta găunos de a susține cluburile, dar cumva va trebui să ieșim din dulap! Cu toții. În sensul că trebuie să recunoaștem că avem o problemă în modul de finanțare publică, trebuie să recunoaștem că un club profesionist trebuie să devină la un moment dat autosustenabil din punct de vedere financiar. Într-un anumit termen, nu spune nimeni că gata, de mâine tăiem finanțarea cluburilor sportive, dar hai să ne așezăm la masă, să ne dăm un termen de cinci ani de zile, un plan de business; îți dau niște bani, ca primărie, dar poate îți finanțez o companie de management care să fie în stare să te preia și să transforme clubul într-o entitate autosustenabilă financiar. Ăsta este mersul. Și după aia încet, încet mă retrag. Nu putem tăia finanțarea, dar nici nu putem prelungi hemoragia asta care nu ajută pe nimeni. Îți dau și foarte puțini bani, două-trei sute de mii de euro, nu sunt nici transparenți, se inventează tot felul de tertipuri și până la urmă risc cu ANAF-ul, cu Fiscul. Dacă se întâmplă vreo dramă echipa aia se desființează, copiii și juniorii nu au acces, fiindcă toți banii se duc la echipa mare. Deci, oricum ai privi problema asta, oricum ai întoarce globul de cristal îl vezi că e opac și îți arată un viitor la fel de prost ca până acum. De asta zic că trebuie să ieșim din dulap și din mentalitatea asta de „las că ne descurcăm noi“. Ne întrebăm de ce nu avem performanțe și de ce avem doar niște excepții. Pentru că nimeni nu a sistematizat în sensul bun al cuvântului și nu a transparentizat activitatea. Nu s-au pus pe masă niște modele de promovare și de business a sportului. Am avut o discuție aici la comisie și sunt foarte supărat fiindcă am dezbătut un proiect de lege care prevedea ca autoritățile locale să finanțeze în mod obligatoriu activitățile sportive din zona respectivă. Proiectul era să obligăm primăriile să aloce 10-15 la sută din buget către sport. Dar este neconstituțional, nu poți să vii din parlament și să decizi ce faci cu banii în nu știu care primărie. Dar le-am propus colegilor, haideți să facem altceva, să venim cu un amendament prin care să spunem așa: în cazul în care autoritățile locale decid că vor să finanțeze mișcare sportivă, un procent să meargă obligatoriu către copii și juniori. Dar n-au fost de acord primarii din teritoriu. Pentru că asta i-ar obliga, și o spun cu toată responsabilitatea, să iasă dintr-o logică obscură și să meargă către un model deschis și transparent de susținere a mișcării sportive. Este o practică de care va trebui să scăpăm dacă vrem să dezvoltăm sportul românesc.
Sportul poate fi „best time activity“!
Cum ați ajuns la sport, domnule Pop, l-ați practicat de mic?
Păi, după cum vă povesteam, dat fiind că am crescut în spatele blocului și în curtea școlii, primele mele amintiri sunt jucând fotbal, jucând badminton – era activitatea noastră preferată de a ne petrece timpul. Cum spun englezii, „best time activity“. Și făceam asta de dimineață până seara. Ulterior, în timpul liceului am descoperit baschetul, de care m-am îndrăgostit foarte tare. Și am jucat baschet și în facultate. Cu echipa din facultate am câștigat campionatul Universității București.
Am observat în CV-ul dvs. că ați absolvit Facultatea de jurnalism și științele comunicării. Ați fost chiar copywriter la mai multe publicații online și agenții de publicitate. Ați fost cumva colegul nostru. V-a plăcut munca de jurnalist?
Îmi place în continuare munca de jurnalist, și vă spun că am încercat de tânăr să colaborez de diferite publicații sportive, însă când am terminat eu facultatea, în 2003, nici climatul politic și prin consecință nici cel jurnalistic nu erau prea favorabile. Iar după câteva experiențe ușor nefericite în presă, mi-am dat seama că nu e momentul să continui, m-am dus către publicitate și marketing, unde într-adevăr am ajuns senior copywriter, după zece ani de muncă. Regret însă că n-am apucat să fac munca de jurnalist.
Cum ați ajuns în politică?
În momentul în care am văzut, după câțiva ani ca fondator al unei asociații care se numește „Hai cu bicla!“, care promovează mersul cu bicicleta în București, că dacă vrei să ai impact, dacă vrei să schimbi sistemic societatea, atunci trebuie să faci pasul către politică, către executiv, către parlament, de ce nu, de unde poți să influențezi în sens benefic cu legi, cu proiecte, hotărâri de guvern și așa mai departe.
Și care credeți că poate fi rolul comisiei pe care o conduceți în cadrul Parlamentului, cea pentru Tineret și Sport, pentru reconsiderarea sportului și mișcării fizice în țara noastră?
Păi în primul rând eu spun că deja avem un câștig, chiar dacă este mai curând simbolic, dar este foarte important: pentru prima dată în istoria Parlamentului, din actuala legislatură avem o comisie dedicată Tineretului și Sportului. Întotdeauna această comisie a fost o cenușăreasă în comisiile care se ocupau de educație, cercetare, cultură – și tot timpul era undeva la coadă. Și nimeni nu era interesat de subiect. Vă spun sincer că și acum îmi este uneori dificil să găsesc sprijin printre actualii colegi. Cumva, există această marotă, că da, sportul e important dar închidem (lucrările – n.n.). Mai vedem noi. În realitate nu contează. Cred că este o abordare eronată pentru că, repet, sportul poate pune pe harta unei societăți niște valori, obiceiuri bune, ca să nu mai vorbesc despre rolul de ambasador, uitați-vă numai la țările din jur și la practica lor. Deseori ne uităm cu jind după sportivii care aduc glorie acestor țări, pe când noi am ajuns să ne clasăm la Olimpiade undeva după locul 20…
47 la ultima ediție!
Da, am fost elegant. În același timp, parcă suntem paralizați. Și nu mă refer acum doar la politicieni sau la președinți de cluburi, la oamenii din executiv, mă refer așa, la societate pe de-a întregul: nu suntem conștienți de beneficiile pe care la poate aduce sportul. Și una dintre misiunile mele în această comisie și ca președinte este în primul rând să-i fac pe oameni conștienți de beneficiile pe care le aduce sportul.
Care este relația dvs. instituțională cu Ministerul Tineretului și Sportului?
Având în vedere că suntem într-o coaliție și că suntem la guvernare, că până la urmă avem obiective comune, chiar dacă portofoliul (MTS – n.n.) este la UDMR acum, relația este una bună și una de construcție. L-am avut pe domnul ministru Eduard Novak invitat aici când am dezbătut subiectul descentralizării, un alt subiect sensibil, care s-a făcut până acum mai puțin în baza unui plan coerent și cu beneficii pentru sportul românesc, ci s-a făcut de foarte multe ori ca un fel de listă de cumpărături către autorități locale, către diferite grupuri de interese. De-a lungul timpului istoria ne-a demonstrat că nu tot ceea ce am descentralizat spre autoritățile locale a fost benefic.
Eu cred că nu mai putem permite să jucăm la Loto, dacă vreți, niște active și niște bucuri publice, în care statul a investit bani mulți. Dacă vrem să încurajăm toată mișcarea sportivă trebuie ca în clipa în care descentralizăm către autoritățile locale – sau către federații, cum am propus noi, cei de la USR+, să avem niște garanții. Că acele autorități, sau președinții de federații și cluburile lor chiar au grijă de ele, chiar le folosesc la potențialul pe care îl au, poate că își vor putea susține activitatea prin aceste baze. Pentru că pe mine mă interesează în primul rând ca atunci când ofer o bază sportivă unei federații sau unui edil local, acea bază să producă niște bani. În așa fel încât de la bugetul central să nu mai dau bani de mentenanță, de plătit salarii … pentru că pur și simplu nu am de unde. Sunt mii de baze cu facilități sportive și nu am această capacitate, ca stat. Deci descentralizarea este o idee extraordinară, dar dacă vine cu niște garanții și condiționalități, și cu un contract sau un protocol de colaborare. În momentul de față așteptăm de la Ministerul Tineretului și Sportului propunerea de ordonanță de descentralizare, o vom prelua în comisie și vom începe să lucrăm activ pe ea. Am mari așteptări de la federații, aici sper ca o serie de federații să devină în cinci ani independente din punct de vedere financiar. La autoritățile locale de multe ori interesul este doar unul electoral.
Nu mă mai regăsesc în „Steaua“ de astăzi
Am înțeles că vă place fotbalul? Aveți o echipă favorită?
Aveam.
Bănuiesc că Steaua!
Da, dar din sezonul 2013-2014 nu m-am mai regăsit în proiectul nou. Nu m-am mai regăsit nici în emblema acea desenată, pentru mine a fost picătura care a umplut paharul. Dezamăgirea a fost atât de mare încât am făcut un pas lateral. Acum mă uit cu plăcere la Premier League, îmi plac echipele cu „L“ – Liverpool, Leeds și Leicester.
Mi-ați spus că aveți o fată. Face vreun sport?
Zenaida are opt ani și în momentul de față o aclimatizez cu ideea de a practica un sport, fie de echipă, fie individual. Înainte de pandemie am fost foarte aproape de a o înscrie la FC Carmen București, la fotbal, fiindcă îi place foarte mult. Înoată foarte bine, iar eu încerc să o duc în câte mai multe zone, ca să-și aleagă sportul care-i place. Și experimentăm cu baschet, cu fotbal, cu badminton, cu înot…
Se comentează pe holurile Parlamentului succesele sau înfrângerile din sportul românesc? Cum ați aprecia performanțele Simonei Halep, de exemplu?
Prea puțin, din păcate. V-am spus, nu este un subiect pe agenda publică și nici pe cea a multor parlamentari. Aici este rolul meu, de a urca cât mai sus pe agenda publică acest subiect. Sigur, cu Simona ne mândrim cu toții, ne reprezintă la cel mai înalt nivel, dar rămân cu amărăciunea că este doar o excepție. Mi-ar plăcea să avem o școală de tenis cum este structurată cea din Canada. Până la urma asta este miza, ești norocos dacă dintr-o mie de copii iese un mare campion, dar ceilalți 999 rămân cu niște obiceiuri bune, desprinse din anii de cantonamente, de pregătiri, de turnee…
Sportul nu poate fi un subiect „sezonier“
Peste doar câteva zile va începe cea de-a XXXII-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară. După părerea dvs., ne putem face ceva speranțe pentru medalii?
(pauză lungă) Previziunile nu arată grozav. Și un eventual eșec o să ne pună iar în situația în care să avem o furtună mediatică de două zile pe acest subiect, cu tot felul de reacții hei-rupiste … gata, de mâine se întâmplă nu știu ce, mai trântim un complex sau o bază sportivă și după aia, gata! Toată lumea uită până la următoarea Olimpiadă, unde o luăm de la capăt. De asta spun că subiectul de care vorbim nu trebuie să fie „sezonier“, trebuie să fie permanent în mintea noastră. Dar eu degeaba mă chinui de la nivelul de președinte al comisiei pe care o reprezint, sau colegii de la MTS, dacă nu ne dăm seama că e nevoie de un efort comun, de la administrație locală la președinți de club, președinți de federații, funcționari publici. Cum spuneam, nu putem să ieșim din dulap câte unul, să scoatem o mână și să spunem „vai ce rău e“ și după aia îți trântește cineva ușa peste mână și te obligă să renunți. Trebuie să ieșim cu toții. În ce mă privește, promit să mă bat. Am avut primele șase luni de încălzire, să zic așa, dar din septembrie avem planuri mari.
În trecutele guvernări, PSD a aruncat gogoașa electorală cum că și România ar putea organiza peste ceva vreme o ediție a Jocurilor Olimpice. Gruparea din care faceți parte, Uniunea Salvați România, cum privește un asemenea vis?!
E un vis frumos, într-adevăr. E o aspirație sănătoasă, indiferent de la ce partid vine. Cred că proiectul ar trebui sprijinit transpartinic, dar vorba aceea, mai avem mult până departe. Trebuie mai întâi să construim o bază solidă și sănătoasă pe care sportul românesc să se poată dezvolta în așa fel încât să devenim eligibili, ca să folosesc un termen politic, pentru lumea internațională din toate punctele de vedere. Și ca infrastructură, și ca potențial financiar, și ca dezvoltare a ideii în sine. Potențial cred că există și cu siguranță cred că vom putea organiza evenimente sportive de mare amploare, dar fundația trebuie să fie solidă. Acum fundația este mâncată de putregai. Eu sper că prin acest interviu oamenii de decizie din lumea sportului să facă un pas în față și să înțeleagă că fără asumarea unui efort comun nu vom putea niciodată ieși la suprafață.
Subtitlurile aparțin redacției