Sărbătoarea celor 100 de ani de la înfiinţarea statului român modern ne poate prilejui ocazia unor profunde sentimente şi dulci aduceri aminte. Sportul a făcut parte din istoria acestei ţări şi a marcat evoluţia societăţii româneşti prin bune şi remarcabile exemple. O retrospectivă deloc exhaustivă a numelor celor mai importante care s-au ilustrat în ultimele zece decenii în aria sportului sub drapel tricolor veţi putea găsi între paginile 12 şi 19 ale numărului de faţă. N-a fost deloc o selecţie uşoară, plecând de la Plagino şi Smaranda Brăescu, la Lucian Popescu şi Al. Papană sau naţionala de rugby din ’924, trecând apoi pe la Iosif Sîrbu, Iolanda Balaş, Gruia, Moser sau Ivănescu, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, până la Nadia, Hagi, Lipă, Covaliu sau Andreea Răducan, pentru a încheia cu Halep, ultima stea pe firamentul boltei stelare a lumii. Şi enumerarea ar putea continua mult, cu scuze pentru numele din păcate nepomenite în analiza noastră. Toţi aceştia au contribuit fiecare după talentul şi puterile lui la a face mare numele României, a-i aduce glorie şi a crea minunate poveşti adevărate tocmai bune de spus nepoţilor. Fiindcă acei nepoţi care se apucă azi de sport au nevoie de astfel de exemple şi modele de viaţă, spre a duce pe mai departe tradiţia.
Ne-am minţi dacă am spune că sărbătorirea Centenarului găseşte sportul nostru într-un avânt fără precedent, fiindcă ne pot combate datele statistice certe, arătând că am devenit unul dintre cele mai sedentare popoare, că obezitatea infantilă face revagii, iar din punct de vedere al performanţei cam batem pasul pe loc. Iar a bate pasul pe loc este întotdeauna echivalent cu regresul, atâta vreme cât toţi cei din jur progresează. Avem tot mai puţine medalii şi succese în competiţiile internaţionale, culminând desigur cu Jocurile Olimpice, adevărata scală a dezvoltării unei naţiuni din punct de vedere sportiv. Să dea Cel de sus să ne revenim la Tokio, în 2020, dar ar fi un adevărat miracol să se întâmple astfel lucrurile, aşa cum s-au petrecut de-a lungul timpului, nu-i vorbă, destule miracole în sportul românesc. Şi aici mă gândesc la capacitatea de sacrificiu a campionilor, la tenacitatea antrenorilor şi la ceva şansă, pe care ar fi tare bine s-o atragem de partea noastră… De curând a avut loc la Izvorani, în organizarea Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, analiza obiectivelor în vederea reprezentării României la JO de la Tokio, în vara lui 2020 (vezi pag. 18-21). Optimisul cam de paradă a unor conducători de federaţii a trebuit să fie domolit de conducerea COSR, care a îndemnat la raţiune şi ponderaţie. Nu ne-am dezbărat încă de obiceiul de a nu vedea mai departe de ziua în care ne aflăm, lăsând perspectiva pe seama altora, mai exact a celora care la final vor trebui să răspundă pentru raportul dintre investiţii şi rezultate!
Cum spuneam la început, ne aflăm totuşi la ceas jubiliar, la care se merită a ne arăta cît de cât optimişti privind viitorul naţiunii, de ce nu chiar din punct de vedere sportiv. Un asemenea optimism ar trebui însă să se bazeze pe o eventuală atenţie acordată sportului de clasa conducătoare. De prea multă vreme sportul şi problemele sale – de infrastructură, de organizare, de legislaţie ş.a. – nu-şi prea găsesc locul pe masa guvernanţilor. E poate momentul unui reviriment, plecând de la însăşi necesitatea întăririi fibrei naţiunii, o chestiune de o importanţă care o depăşeşte cu mult şi pe cea a câştigării de medalii olimpice. Avem de curând un nou om în fruntea Ministerului Tineretului şi Sportului, pe dl. Bogdan Constantin Matei, căruia Sport în România îi urează bun venit în marea familie a sportului românesc. Nu-l aşteaptă deloc o sarcină uşoară, trebuie să cunoască asta, dar se ştie bine că şi un drum de o mie de mile începe cu primul pas. Succes!