Nu mai sunt multe file de rupt din calendarului anului 2017, motiv pentru care avem tentaţia unui bilanţ, a unei retrospective a anului care se stinge. A fost anul în care, ca mai mereu, ne-am zbătut să supravieţuim, să ţinem în viaţă o revistă quality, având subiecte alese exclusiv din aria sportului, unica revistă „de cultură şi educaţie sportivă”, cum ne place să ne spunem. Şi n-a fost simplu! Dar am izbutit, şi iată că am putut sărbători „împlinirea” a 50 de numere lunare consecutive ale revistei Sport în România, trecând în al cincilea an al existenţei sale. A fost de asemenea anul în care Asociaţia Presei Sportive a aniversat nu mai puţin de 90 de ani de la înfiinţare, eveniment marcat prin organizarea unei gale de excelenţă la Ateneul Român (pag. 20-25), în care gazetăria şi sportul s-au îmbinat de minune, aşa cum s-au petrecut de cele mai multe ori lucrurile în cele nouă decenii ale existenţei asociaţiei.
A fost anul în care, începând chiar din prima sa lună, la cârma sportului a venit un ministru tânăr şi ambiţios, l-am numit desigur pe Marius Dunca, care a luat o moştenire grea, dar a izbutit să promoveze câteva proiecte ce pot ajuta considerabil, în anii care urmează, la redresarea sportului în România. Ar fi suficient să amintesc numai promovarea OG cu numărul 38/2017, privind modificarea Legii sportului, care permite autorităţilor locale să investească până la 5 la sută din buget pentru susţinerea activităţilor fizice, pentru a da o notă bună actualului ministru TS. Dar iniţiativele dlui Dunca nu s-au oprit aici, fiind de remarcat de asemenea, între altele, programul naţional „Campionii României în şcoală, liceu şi universitate”, prin care sunt implicaţi campionii din sport în educaţia prin sport a copiilor sau programul ”România în mişcare”, care vizează îmbunătăţirea accesului la sport organizat pentru cetăţenii români, indiferent de vârstă, gen sau profil socio-economic. Sunt lucruri despre care s-a tot vorbit de ani de zile, dar acum ele chiar încep să se mişte, aducând un plus de speranţă pentru viitorul sportiv al ţării.
A fost anul în care ne-am mişcat parcă mai bine şi la capitolul performanţă sportivă, gândindu-ne la orizontul JO 2020, cu medalii strălucitoare la CM de canotaj, la CM de haltere şi de lupte, la CE de tenis de masă, anul în care Simona Halep a devenit numărul 1 mondial, iar Horia Tecău a obţinut titlul la dublu la US Open (vezi bilanţul din pag. 16-19), dar în care am izbutit să organizăm foarte bine mai multe competiţii majore, precum CE de gimnastică artistică şi de baschet masculin, în sala din Cluj-Napoca, sau CM de kaiac-canoe pentru juniori şi tineret, pe pista de la Bascov. Iar lucrul acesta nu trebuie în niciun caz minimalizat, fiind evident că o anume ramură sportivă nu se poate dezvolta fără a-i cunoaşte îndeaproape pe campionii sportului respectiv. Atunci când modelele vin chiar la noi acasă.
La capitolul decepţii, nu puţine în 2017, pe primul loc am putea pune ratarea campaniei de calificare la CM de fotbal de anul viitor, echipa naţională a României nemaifiind prezentă de exact două decenii la cea mai mare competiţie mondială a jocului cu balonul rotund. Dar totodată a fost anul în care Gheorghe Hagi a devenit campion cu Viitorul Constanţa, arătând tuturor care este direcţia drumului de parcurs. Cu tenacitate, perseverenţă şi un pic de nebunie, Gică Hagi a demonstrat că fotbalul românesc are resurse neexploatate în rândul tinerilor jucători, reuşind în acest moment să alimenteze toate loturile naţionale, de la U17 la prima selecţionată a ţării. Astfel încât suntem obligaţi să ne întrebăm cum ar fi arătat fotbalul şi implicit echipa naţională dacă şi alte cluburi şi federaţia ar fi avut puterea să multiplice exemplul lui Hagi, investind cum se cuvine în copii şi juniori, în viitorul fotbalistic al ţării ?
Din păcate nu vom încheia anul fără o foarte mare tristeţe în suflet, legată de dispariţia ultimului Rege al României, Mihai I. S-a scris şi în numărul de faţă despre puternicele legături ale fostului suveran cu sportul şi suntem datori să-i mulţumim încă o dată pentru Înaltul Patronaj pe care l-a acordat asociaţiei începând din 2011. Dar nu putem în acelaşi timp să nu ne întrebăm, tardiv, cum ar fi arătat România dacă am fi avut înţelepciunea în anii ’90 de a-l readuce pe tron pe Regele Mihai, curmând o prea lungă tranziţie de la comunism la economia de piaţă. Iartă-ne, Majestate, că n-am avut destulă minte!