Un clasament în care România nu există!

copertaDumitru Graur

Într-un amplu interviu pe care ni l-a acordat Dragomir Cioroslan, director al Departamentului de dezvoltare şi strategie internaţională al Comitetului Olimpic american (vezi numărul trecut al revistei), s-a strecurat idea că Statele Unite fac eforturi să organizeze în următorii şapte ani (2018-2025) nu mai puţin de 65 de campionate mondiale, 125 de Cupe Mondiale şi Grand Prix-uri şi 67 de maratoane internaţionale. Atenţie, însă: aceste competiţii sunt exclusiv din sfera sporturilor aşa-zise „olimpice” (sau acceptate de CIO), singurele care pot să dea măsura calităţii pregătirii pentru viitoarele ediţii ale Jocurilor Olimpice. Desigur că noi nu ne putem deloc compara cu modalitatea de organizare a sportului american, dar putem învăţa o mulţime de lucruri plecând de la acest exemplu. De asemenea, analiza de faţă poate ajuta la stabilirea cu mai mare precizie a locului pe care se situează în acest moment în lume sportul românesc. Iar concluzia, o spunem de la început, nu este deloc îmbucurătoare.
Pe de altă parte, în sportul mondial există o uriaşă concurenţă pentru găzduirea marilor competiţii internaţionale, de genul celor mondiale sau continentale la sporturile olimpice. Prea puţină lume ştie la noi despre existenţa unui clasament mondial intitulat Global Sports Nations Index, care ierarhizează ţările exact după numărul de mari competiţii pe care le găzduiesc pe timpul unui ciclu olimpic. Înfiinţată în 1991, firma britanică Sportcal Global Communications a dat de curând publicităţii clasamentul mondial (Global Sports Impact) al naţiunilor care au organizat cele mai multe competiţii din sporturi olimpice pentru precedentul ciclu olimpic (2013-2016). Este un instrument foarte mult aşteptat, esenţial pentru politica guvernelor, pentru deţinătorii de drepturi, organizatorii de mari evenimente sportive, agenţii guvernamentale în domeniul sportului, sponsori, televiziuni şi alţi furnizori de servicii. Această analiză în profunzime a ciclului olimpic anterior a analizat 705 evenimente şi 151 de categorii din 81 de sporturi prezente în calendarul Jocurilor Olimpice de vară sau de iarnă şi sporturi recunoscute de CIO. În clasamentele date publicităţii în aprilie anul acesta figurează 86 de naţiuni şi 621 de oraşe, cum spuneam ierahizate în funcţie de numărul de evenimente sportive majore pe care le-au organizat în ultimii 4 ani. Clasamentul este evident dominat de SUA – cu 44 de competiţii, urmate de Marea Britanie – 34, China – 37 şi Rusia – 32. În ce priveşte clasamentul oraşelor, aici locul întâi este ocupat de Londra – 13 competiţii, urmată de Moscova – 12, Tokio şi Budapesta – câte 11, Doha – 10 şi Rio de Janeiro – 7.

Unde se află România în acest clasament?

clasamentNiciunde! Mai exact, conform statisticii citate, pe parcursul întregului ciclu olimpic anterior, ţara noastră n-a izbutit să atragă nici măcar o singură competiţie majoră (CM sau CE) la sporturi din sfera olimpismului! În clasament figurează nu mai puţin de 86 de naţiuni, şi ca să facem o comparaţie doi dintre vecinii noştri se află pe locul 20 – Ungaria (14 competiţii) şi 32 – Bulgaria (9 competiţii), iar pe ultimul loc Republica Dominicană… Cu măcar o astfel de competiţie importantă mai figurează în clasament Bangladesh, Guinea Bissau, Bahamas, Panama, Congo, Papua şi Guineea (!), Andorra sau Mozambic. Trecând la clasamentul oraşelor, în afară de faptul că Budapesta a organizat 11 competiţii majore (este binecunoscută politica statului maghiar de promovare a imaginii sale prin sport), trebuie să remarcăm că la Sofia s-au organizat 6 competiţii, iar la Plovdiv 3!, în vreme ce niciun oraş din România nu figurează între primele 100 de oraşe ale lumii din acest punct de vedere.
Aş mai remarca, potrivit spuselor dlui Cioroslan, că Statele Unite se aflau abia pe locul 12 în lume în acest clasament la nivelul anului 2010. Pe atunci dominau chinezii, ruşii şi britanicii. Făcând o analiză a motivelor care i-au făcut să rateze organizarea JO 2016, americanii s-au decis să schimbe complet strategia şi să încerce să devină cât mai activi în lumea sportului mondial. În paranteză fiind spus, şi dl. Cioroslan face parte integrantă din această strategie, el având rolul de a stabili cât mai multe contacte internaţionale în beneficiul sportului olimpic american. Iar SUA, cu puterea financiară uriaşă de care dispun se bat azi pentru a primi organizarea a cât mai multor competiţii majore, ajungând repede în fruntea ierarhiei, unde foarte probabil „vom fi şi în 2025”, ca să-l citez pe Dragomir Cioroslan.

Industria sportului e tot mai puternică

graficRevenind la raportul GSI (Global Sports Impact) din 2017, vom putea afla mai lesne şi motivele pentru care se desfăşoară această întrecere între naţiuni pentru găzduirea a cât mai multor competiţii majore. Observând că la cele 317 evenimente ale ciclului olimpic 2013-2016 au asistat nu mai puţin de 54.392.673 de spectatori şi că peste 16 milioane de spectatori au fost înregistraţi numai în anul 2016, începem să pricepem miza. Se estimează că pentru cele 70 de evenimente majore ale anului 2016, doar sportivii care au participat la ele, plus media (jurnalişti, fotografi, televiziune etc.) au general peste 1,5 milioane de nopţi de cazare, creând astfel un impact economic direct de 303 milioane de dolari. În plus, întrucât sportul este legat de turism, spectatorii au cheltuit circa 2,9 miliarde dolari, generând un impact economic direct de 3,2 miliarde dolari pentru oraşele şi naţiunile organizatoare! Dacă nu mai puţin de 231.029 sportivi (din 45 de ţări) au participat la cele 303 evenimente ale anului 2016, 91 la sută dintre aceştia au călătorit spre ţara gazdă şi înapoi spre casă, aducând încă o dată beneficii uriaşe organizatorilor. Aşa trebuie analizată ceea ce se numeşte astăzi industria sportului, privită ca o activitate economică aducătoare de mari beneficii financiare (este evident vorba în acelaşi timp de organizatorii Olimpiadelor, prin care se câştigă miliarde de euro sau dolari, în afară de gloria sportivă). Tot aici trebuie incluse producţia diferitelor firme de echipament sportiv, merchendizingul, publicitatea, televiziunea şi aşa mai departe. Şi întrebarea se pune logic: suntem noi în stare măcar să înţelegem acest concept? Pot pricepe guvernaţii noştri că a atrage competiţii sportive în ţara noastră poate deveni o importantă sursă de venit, cu care eventual s-ar putea investi în construcţia infrastructurii? Sau, invers: pot ei înţelege că a construi o mare sală polivalentă sau un patinoar îţi poate aduce în cele din urmă venituri şi rentabilizarea investiţiei? Mi-ar plăcea să fie aşa. De regulă, organizarea în România a unei competiţii sportive, fie ea de categorie inferioară, duce la pierderi financiare însemnate, întrucât federaţiile noastre duc aproape mereu o politică de „dumping”, oferind cele mai mici costuri în speranţa că vor primi dreptul de organizare. Când vine însă timpul bilanţului final, atunci se observă să ieşim în pagubă, fiindcă n-am ştiut să dimensionăm corect costurile şi veniturile.

Fostul ministru a încercat să impulsioneze

mapamondPrivind tabelul competiţiilor sportive internaţionale desfăşurate în România în perioada amintită, statistică furnizată de MTS, abia dacă numărăm pe degete câteva campionate europene la sporturi olimpice, însă toate nu sunt decât de categorii inferioare – cadeţi, juniori sau tineret, niciuna de seniori. De asemenea, un singur campionat mondial veritabil, cel de biatlon de la Cheile Grădiştei, adresat însă, şi el, tot juniorilor şi tineretului. Lucrurile s-au schimbat ceva mai bine pe parcursul anului 2017, când Romania a organizat la Cluj două evenimente majore: Campionatul european de gimnastică pentru seniori, respectiv o grupă a Campionatului european de baschet masculin (evenimente necuprinse în statistica GSI, întrucât fac parte din noul ciclu olimpic). Mai mult decât atât, este de remarcat că fostul ministru TS, Marius Dunca, şi-a afirmat în repetate rânduri disponibilitatea de a susţine orice iniţiativă a atragere a competiţiilor sportive majore în ţara noastră. Este motivul pentru care pe agenda MTS au figurat nu mai puţin de 12 competiţii internaţionale organizate în România pe 2017, dar numai două, amintite mai înainte au fost pentru seniori şi din sporturi olimpice.
Am scris aceste rânduri pentru a permite specialiştilor să arunce o privire nouă asupra a ceea ce se întâmplă în acest moment în lumea sportului mondial. Din păcate decalajul la care se află sportul românesc este din ce în ce mai mare, iar perspectivele care se arată nu sunt nici ele îmbucurătoare. Atâta vreme cât nu vom înţelege să sportul a încetat în zilele noastre să fie doar o activitate minoră, că se învârt miliarde de euro şi dolari în asemenea afaceri ale industriei sportului, nu vom putea progresa. Iar pentru a schimba lucrurile nu este suficientă voinţa unui ministru sau a federaţiilor subordonate MTS-ului, ci trebuie să vorbim despre o politică de stat, promovată de la cele mai înalte foruri de conducere. Şi o întrebare tristă, de final: credeţi că se va întâmpla asta curând?!

leave a reply