Breaking News

In memoriam: Dan Ovidiu Cristea, eruditul fotbalului

Până prin 2001, mă consideram, dintr-un anumit punct de vedere, un răsfăţat al sorţii. Toţi prietenii mei buni era în viaţă şi sănătoşi. În amintitul an însă, a plecat primul dintre ei. Şi apoi au urmat alţii şi alţii…
O dată cu ei au dispărut pentru totdeauna şi bucăţi din lumea mea, astfel încât pe lângă belele pe care mi le aduce înaintarea în vârstă, încep să mă simt din ce în ce mai străin în lumea rămasă. Astăzi, 19 septembrie, s-a despărţit de noi cel ce a fost Dan Ov. Cristea, la numai 57 de ani, pe care îi împlinise pe 26 iunie.
Pe la începutul anilor 80, pe când eram încă elev, bunul meu prieten Mihai Ciucă (omul care avea să mă aducă în presă), îşi făcuse renumele că are acces la reviste de fotbal occidentale. Tinerii de-acum nu pot realiza cu adevărat ce însemna aşa ceva pe-atunci pentru un pasionat al sportului-rege, când aveai la dispoziţie doar un ziar prăpădit precum „Sportul”, invadat aproape la jumătate şi astfel gâtuit de propaganda ceauşistă, acelaşi lucru întâmplându-se cu emisiunile de specialitate de la TV şi radio. Mihai apăruse cu o nouă revistă, care mi se părea excepţională la acea oră, „World Soccer” pe numele ei. „O am de la un tip care lucrează la federaţie şi a fost şi cu Lucescu la Corvinul. Îl cheamă Dan Cristea” – mi-a explicat. Aşa am auzit prima oară de el. După un timp, Mihai n-a mai venit cu „World Soccer”, pentru că lui Dan îi apăruse în viaţă o primă gravă problemă de sănătate, fiind la un pas de moarte. Se auziseră tot felul de variante legate de acel eveniment îngrozitor din viaţa lui. Ba că ar fi contactat un virus nemilos cu prilejul unei vizite într-o ţară africană care îi afectase creierul, ba că ar fi intervenit într-o bătaie iscată între doi inşi la hotelul Lido şi că ar fi primit o sticlă în cap. A doua variantă era cu adevărat greu de crezut, pentru că Dan a fost unul dintre cei mai paşnici oameni de pe planetă. După ce l-am cunoscut, mi-a spus ce se întâmplase cu adevărat. Avusese parte de un infarct foarte agresiv, plecându-i cheaguri de sânge în organism, unul dintre ele aproape de creier. Şi de-aici au apărut tot felul de complicaţii, trecând printr-o foarte dificilă intervenţie chirurgicală, care avea să-i lase sechele pentru tot restul vieţii. O perioadă de aproape 5 ani, între 1984-1989, a fost imobilizat la pat. Dumnezeu însă i-a dat zile, astfel încât recuperarea a mers bine, reuşind să revină aproape de normal. Numai că, de la acea operaţie a rămas cu o hepatită nenorocită, pe care a dus-o pe picioare, fără să ştie de ea. Abia cu câţiva ani în urmă a aflat, când ficatul său a suferit primele asalturi. Dacă atunci a reuşit s-o răpună, acum, în septembrie 2011, din nefericire, organismul i-a cedat.

Mă întorc din nou în timp, pentru a rememora momentul în care l-am cunoscut. Era prin vara anului 1990, când abia mă angajasem ca ziarist la „Gazeta Sporturilor”, fostul „Sportul” botezat după evenimentele din decembrie, încă unicul ziar de sport al ţării. Dan lucra la FRF şi tocmai dăduse un anunţ prin intermediul ziarului, prin care invita la sediul FRF de-atunci (care era, ca şi ziarul, tot în strada Vasile Conta) pe toţi iubitorii statisticii şi istoriei fotbalului. Ne-am strâns o mână de oameni, care am înfiinţat Comisia de Istorie şi Statistică a Fotbalului din cadrul FRF, cea care, printre altele, avea să editeze toate anuarele apărute după 1990, căreia i-a fost preşedinte până acum. Pot spune că aproape pe loc ne-am împrietenit. Pasiunea comună pentru fotbal şi chiar pentru capitole speciale ale acestuia precum şi alte afinităţi comune au dat la o parte orice punţi, putând spune că pe loc am devenit prieteni. Mai mult, o fericită coincidenţă a făcut ca în acelaşi timp să ne mutăm cu locuinţele la doi paşi unul de celălalt (practic vizavi), ceea ce a dus la cimentarea prieteniei.

Am lucrat împreună la multe proiecte, cărţi etc. Cea mai aparte însă a fost „Istoria fotbalului românesc”, lucrare enciclopedică editată de FRF cu ocazia centenarului. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva să pună atâta pasiune cum a făcut-o Dan în acest caz. Cinci ani am lucrat la ea, împărţindu-ne timpul între propriile birouri şi bibliotecă. Eu am avut plăcerea să îl secondez, de fapt ne-am ales fiecare capitole aparte, pentru ca lucrurile să meargă mai bine. A dat o mulţime de bani din propriul buzunar pentru tot felul de fotografii, reproduceri xerox, materiale de la foşti fotbalişti etc. De timp nu mai spus. Din nefericire, răspunsul primit n-a fost pe măsură. Acestei lucrări care cuprinde două volume şi care are o valoare excepţională din punctul de vedere al adevărului istoric, nu i s-a făcut mai deloc o promovare pe măsură. Doar prin propriile mele relaţii din luma presei am încercat cât de cât să o fac cunoscută. Pe vremea când lucram alături de Gabi Safta la emisiunea „Gol după gol”, la Radio Sport Total FM, acesta, simţindu-i valoarea, a avut o lăudabilă iniţiativă, de a citi în fiecare emisiune din ea. A fost însă prea puţin. Şi astfel, după ce i s-a mai pus şi un preţ descurajant, o mare parte din tirajul acestei lucrări zace azi în subsolul FRF, având mai degrabă şanse să ajungă la vreo topitorie, decât aşa cum era normal, la ochii cititorilor. Pot spune că acesta a fost un mare „of” cu care a murit bunul meu prieten.
Cât de mare era pasiunea lui pentru fotbal reiese clar prin gestul pe care l-a făcut la repartiţia primită la terminarea facultăţii (cea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, în 1977). E necesară o precizare pentru cei mai tineri. În anii din perioada comunistă, orice facultate oferea absolvenţilor săi diverse locuri de muncă la diverse instituţii din ţară, care puteau fi alese în funcţie de o ierarhie făcută în funcţie de mediile generale ale acestora. Acestea purtau numele de repartiţii şi absolventul era chiar obligat (dacă n-avea „pile” care să-i ofere ceva mai bun) să le dea curs. Dan a ales oraşul Oraviţa pentru a putea recepţiona televiziunea iugoslavă care transmitea multe meciuri internaţionale.

De tânăr a fost corespondent al două publicaţii de anvergură, precum „Shoot” din Anglia şi „El Mundo Deportivo” din Spania. În studenţie s-a cunoscut cu Mircea Lucescu, pe care l-a ajutat la redactarea cărţii „Mirajul gazonului”. Remarcându-i calităţile de erudit al fotbalului, ulterior, adică în 1979, Lucescu l-a cooptat la Corvinul, unde mai întâi a fost organizator de competiţii, iar mai apoi chiar preşedinte, trăind cele mai frumoase momente ale clubului hunedorean. Dorind însă să vină acasă, a acceptat în 1983 postul de la CNEFS. Mai trebuie amintită şi cartea „Fotbalul cucereşte lumea” pe care a scris-o în 1997, o lucrare de mare valoare. Mai avea în plan şi altele, de pildă o istorie a campionatelor mondiale, însă editurile noastre nu se prea înghesuie la asemenea gen. Era deţinătorul a multor colecţii, de ziare, cărţi, anuare, videocasete legate de fotbal. În mare se poate spune că şi-a dedicat mai bine de jumătate din viaţă, 32 de ani, fotbalului.

Dorea foarte mult să deschidă un muzeu al sportului-rege la Centrul Naţional de Fotbal de la Mogoşoaia, primind înţelegerea oamenilor de-acolo, care îi oferiseră o încăpere, în care dusese o mulţime de cărţi, reviste, medalii, trofee. Totodată urma să-şi petreacă în această vară concediul împreună cu familia, la Barcelona. Am evocat acestea ca să arăt că nu a fost vorba de un muribund, ci de un om plin de viaţă, care mai voia să realizez multe. În august însă totul i s-a barat, demarându-i tragedia care s-a sfârşit azi, pe 19 septembrie. Cu cât trece mai mult timpul din momentul aflării dispariţiei lui, cu atât îmi dau seama de cât de mare e pierderea şi cât de mult îmi va lipsi prietenia acestui om deosebit. Dumnezeu să-l odihnească!

Un articol de Razvan Toma, preluare de pe www.sport365.ro

leave a reply