Interviu cu pianistul Dan Grigore – membru fondator al Clubului aristocratic Rapid
Dumitru Graur: Domnule Dan Grigore, sunteți unul dintre cei mai mari pianiști români din toate timpurile. Spuneți-ne însă, cum ați ajuns să vă îndrăgostiți de sport?
Dan Grigore: He, he, frumoasă întrebare! Știți cum? Sportul a fost un fel de „pandant”, de dublare a vieții mele, împreună cu muzica și cu pianul. Aveam nevoie de sport, de plăcerea asta pe care o împărțeam cu prietenii, cu apropiații mei, cu colegii mei; toată viața am făcut sport. Am făcut înot, ciclism, fotbal, am făcut aviație, am pilotat – cu mare plăcere și cu niște satisfacții enorme.
Unde ați copilărit?
În Dealul Spirii, lângă Drumul Sării. Taică-miu era ofițer activ, era profesor la Școala de Război, cum se numea, Academia Militară ulterior, și făcuse o casă, așa-zisele locuințe ieftine, dar de fapt erau niște case superbe, foarte trainice și foarte bine făcute, o casă făcută de părinții mei, ca tineri însurăței. Unde eu am copilărit și am făcut primele mele exerciții, la pianină întâi, pe la trei ani, descoperind această jucărie, făcând mici compoziții. Întâi cântând după ureche ce auzeam la radio – prima chestie pe care am cântat-o, cu un deget, a fost „Du-mă acasă, măi tramvai!”, și după aia am compus diverse chestii: Ciobanul cu oile, Dor de tată, Scufița roșie, cu povestiri intercalate în muzică, diverse chestii. Și, pe la opt ani, bunicul meu, care era un mare amator de muzică, mi-a găsit o profesoară. Prima mea mare profesoară, Eugenia Ionescu, care studiase la Leipzig. Cu ea am început studiul serios, și am avut uriașul noroc că era o persoană de o cultură, nu numai muzicală, dar și generală extraordinară, și ea mi-a dat o bază, o fundație clasicistă extraordinară. Cu care am rezistat după aia la diversele „revizionisme” ale marilor profesori, cu care m-am confruntat, Florica Muzicescu și așa mai departe.
Și mai aveați timp pentru sport?
Sigur. Cum aveam un pic de timp liber o zbugheam la colțul străzii – fotbal, fotbal, și iar fotbal, și așa am ținut-o după aia până nu demult, cu prieteni, cu colegi, am jucat fotbal cu enormă plăcere. Sigur că pe parcursul ăsta, la un moment dat izbindu-mă de diferite opreliști în evoluția mea, în traiectoria mea, am descoperit că există o echipă de football cu care împart cam același tip de soartă…
Am zburat cu avionul la propriul meu concert
Ajungem și acolo. Tatăl dvs. era un aviator de elită, așa cum ați spus, șef de promoție al Academiei Militare. De ce n-ați urmat mai curând o carieră militară, decât una muzicală?
He, he. Taică-miu nu a vrut să fac asta! Eu am vrut să zbor de când eram copil, dar taică-miu nu a vrut, mi-a spus „nu știi ce riscuri sunt. Din promoția mea, din 27 au mai rămas trei în viață, sunt accidente multe, mentenanța e întotdeauna foarte nesigură, și nu te las!” Abia după ce n-a mai existat el, în 2008 am făcut cursuri de pilotaj și am pilotat pe simplă comandă, adică eu singur, și am și mers la propriul meu concert, la Craiova. Cu avionul, pilotat de mine.
Senzațional!
A fost o mare satisfacție. O uriașă satisfacție! Partea comică este că instructorul meu de zbor, un ardelean extraordinar, Nicolae Virca îl chema, în ziua în care ne-a anunțat, elevii lui fiind, că vom încerca să zburăm pe simplă comandă, toți ceilalți s-au înverzit. Numai eu am zis ahh (exclamație cu bătaie de palme), lăsați pe mine, abia aștept. Niciodată nu cred că am mai avut o reacție ca asta. Dumneata, zice, cred că ești nebun! (râde copios).
Vorbiți-ne puțin despre pasiunea dvs. pentru fotbal. De asemenea, cea pentru șah.
Da, șahul mi-a plăcut, e foarte adevărat, am și studiat, am citit cărți de șah, am urmărit partide interesante, meciuri celebre. Ca cel dintre Fisher și Spasski de la Reykjavik, și alte asemenea; Tal-Botvinik, cu supremația sovietică, când își dădeau jumătăți de punct ca să rămână tot ei în față. Și până la urmă a spart toată chestia asta Bobby Fisher. Și s-a luptat cu toată federația internațională condusă de dl. Campomanes din Filipine, care era pro-sovietic. Am văzut cum Fisher a insistat să fie meciuri de șase puncte, fiecare cu fiecare. Și după aia, tot așa, un meci de 12 partide…
Să ne întoarcem la fotbal…
Fotbalul a fost o constantă. Și era cumva foarte necesară, pentru că în efortul ăsta la pian, care este totdeauna static, și puțin încovoiat, adus de spate și crispat, fotbalul era extraordinar de reconfortant. Îmi reîncărcam bateriile. Cum vă spuneam, am jucat fotbal de mic. Apoi am continuat, am continuat și am descoperit că este o extraordinară plăcere și o extraordinară sursă de energie. Și de sănătate. Pot să zic și sufletească, și fizică.
Fiind „proscris”, m-am identificat cu Rapidul
Știu că ați suferit mult pe timpul comunismului, fiind practic interzis de familia Ceaușescu. Și vă întreb dacă atunci ați devenit suporter rapidist, dată fiind calitatea de permanentă opoziție a clubului feroviar față de Steaua și Dinamo, exponente de vază ale dictaturii comuniste?
Da, așa este. Am descoperit că eram un „proscris” și în felul ăsta m-am apropiat de Rapid și m-am identificat cu Rapidul. Pentru că traiectoria noastră semăna! Dar am avut și „antecedente” familiale. Un unchi de-al meu, care a făcut cinci ani de Canal (loc îngrozitor de detenție în anii ’50 pentru „dușmanii poporului” – n.n.), fără să fie măcar judecat, și după cinci ani a fost scos din cauză, pe un bilețel scris cu creion chimic, era și el rapidist. Am aflat că în detenția de la Canal a făcut pe bufonul, ca să scape de teroarea paznicilor. A făcut atâta spectacol acolo, că a rămas cu o deformație, devenise un actor desăvârșit. Era strigat la stația de amplificare a stadionului, la Rapid, „contele Tiberiu, rapidistul, este așteptat la stația de amplificare!”. Și avea cărți de vizită pe care scria «Contele Tiberiu, rapidistu’», cu apostrof la sfârșit, și «Les grandes maisons de Bourbons»” (râde copios). După aia a emigrat în America. El fusese șofer la Siguranță. L-au arestat pe chestia asta, fără niciun motiv. Până la urmă a făcut avere în Texas, așa l-a dus viața.
Și pe dvs, v-a dus viața în Giulești!
Pe urmele lui cumva, dar și pe propria mea experiență. Am să vă povestesc o chestie care mie mi se pare delicioasă. Profesoara mea, Cella Delavrancea, știa că sunt rapidist. Și când am avut bursa la Viena, la recomandarea lui Mihail Jora, bursa Herder (anii 1969-70 – n.n.), ea îmi făcea tăieturi din „Sportul” și mi le trimitea la Viena. Ca să mă țină la curent cu rezultatele. Nu numai cele ale Rapidului, mă ajuta să știu cam tot ce se petrecea.
Când ați pășit pentru prima oară pe vechiul stadion Giulești?
Oh, nu-mi mai aduc aminte. De mult, foarte de mult. Prima oară am fost dus pe stadion de taică-miu, la un meci al CCA-ului. Tatăl meu fiind militar, ținea cu CCA, pe vremea fraților Zavoda, a lui Voinescu. Dar eu foarte repede am trecut pe partea cu Rapidul.
Ce amintiri memorabile aveți?
L-am supărat odată pe un urmaș al lui Motroc, când am dat un interviu și acolo am spus că amintirea cea mai puternică legată de Rapid a fost cea de la jocul cu Hertha Berlin, când m-a luat Copos în avion cu delegația oficială și am câștigat meciul. Era o victorie de nivel internațional. Dar desigur că am multe alte amintiri. Când am câștigat campionat în ’67, de Nichi Dumitriu, de Puiu Ionescu, Năsturescu, Codreanu, Dan Coe…
De Răducanu nu vă aduceți aminte?!
Cum să nu! Dar îmi aduc aminte de el la Guadalajara, când după ce Angelo Niculescu nu l-a băgat și l-a tot ținut rezerva lui Adamache, l-a băgat la un moment dat în meciul cu Brazilia, era deja 2-0 pentru brazilieni, și Răducanu le-a strigat jucătorilor, atunci când a intrat pe teren: „băieți, stați liniștiți că a intrat tăticul vostru”! (râde)
Giuleștiul este casa noastră
Vă place noul stadion al Rapidului?
Da, îmi place. Poate e puțin mic, dar eu zic să ne mulțumim cu atât deocamdată, că e bine cum este. Bine că avem casa noastră. Altfel, combătând teoria lui Titu Maiorescu, cea formelor fără fond, eu cred că și forma creează fondul. Deci stadionul a adus oamenii în tribune. Și văd cu plăcere atmosfera de pe stadion. Faptul că vin femei frumoase, vin copii; părinții vin cu copii mici, să se obișnuiască cu atmosfera, copiii sunt fericiți să vadă un meci, îmi place foarte mult lucrul ăsta și cred că ține de cultura Rapidului. Să impună acest model de societate sportivă și de fair-play, într-un fel. Chiar dacă nu totdeauna strigăturile galeriei sunt fair-play, dar trebuie să ne raportăm și la, cum să spun, la traumele istoriei (râde). Se văd că sunt cicatrice, de la Steaua, Dinamo, chestiile din trecut.
Spuneți-ne câțiva dintre marii suporteri rapidiști cu care vă întâlneați în tribunele stadionului Giulești.
Ei, mă întâlneam nu numai în tribune, îmi aduc aminte că în cei cinci ani în care am făcut spectacolul Hamlet cu Caramitru la Teatrul Bulandra, celebra montare a lui Tocilescu, eram coleg de cabină cu Moțul Pittiș. Și-mi spunea: ai văzut ieri Rapidul? Goanță… Și începeam să discutăm numai de Rapid. Ce Hamlet, el era Elves! (râde copios). Și dăi cu Rapidul… Pittiș a fost și președinte de onoare pe urmă, al Clubul aristocratic Rapid. Moțu’ m-ar fi pus pe mine…
Sunteți între membrii fondatori ai Clubului aristocratic Rapid. Mai există el, și cine sunt cei care îl formează?
Există și e activ. Și eu aș spune că are o mare contribuție la renașterea Rapidului. Pentru că o parte din traiectoria asta, din divizia nu-știu-câta încoace, a fost și lupta noastră. Să menținem, să încurajăm, să ținem cap-compasul, cum zice aviatorul. Direcția principală. Clubul e format din oameni de diferite meserii, diferite istorii personale – dar ne unește această pasiune pentru Rapid. Să știți că chiar ieri am avut o întâlnire. Avem loja noastră la stadion, loja „Iuliu Baratki” și acolo facem câte o mică adunare generală, sau consiliul director, discutăm diferite chestiuni organizatorice, cum a fost ieri. Voi lipsi din păcate la centenar și a trebuit să le spun că îmi pare rău, dar sunt în excursie și voi fi în imposibilitatea de a participa.
Rapid a fost la început o asociație cultural-sportivă
Așa cum spuneam, sunteți un muzician de excepție, cu numeroase premii și cele mai înalte distincții din partea statului român. Nu vi se pare că între o asemenea prestigioasă carieră muzicală și sportul „proletar” numit fotbal este o distanță cam mare?
Nu. Nu mi se pare deloc. Mi se pare că există definiția de aristocrație, pe care ne-a dat-o Cella Delavrancea, ceva care ne caracterizează și pe noi, cei din Clubul aristocratic Rapid, și pe mine ca exponent al unei atitudini speciale. Am întrebat-o ce înseamnă după dumneavoastră, doamnă, a fi aristocrat? Și ea a spus: să faci binele în jurul tău, fără să aștepți nicio răsplată! Și eu am trăit asta, pe pielea mea. Am avut oameni, de exemplu principesa Marina Știrbei-Brâncoveanu, al cărei soț era în pușcărie, copiii erau mici, cei doi frați Brâncoveanu, ea îi creștea cum putea, stătea într-o mansardă undeva pe Al. Popov, Berthelot actual, și eu am fost cu mama la ea, trimisă de profesoara mea, de Eugenia Ionescu. Ne-am împrietenit și ea a spus: pe Dan trebuie să-l duc la prietena mea Monique de La Bruchollerie, care era o mare pianistă franțuzoaică, puțin excentrică. Și m-a dus la ea, la repetiția de la Ateneu, cânta cu Gogu Georgescu, și în pauză i-am cântat. Și mi-a dat niște sfaturi. Care au fost temei pentru toată traiectoria mea ulterioară! Deci Marina Știrbei, în nenorocirea familiei ei, a avut grijă, a avut responsabilitate față de un copil talentat, un puștiulică. A vrut să aibă grijă de mine, într-un gest aristocratic.
Bănuiesc că și această denumire de „club aristocratic” vi se cam datorează.
Da. Mărturisesc cu simulată modestie (râde) că așa este. Noi vrem să fie un model social și un model sportiv. Pentru că asociația, la începuturile ei, Locomotiva CFR, cum se chema pe vremea aia, a fost o asociație cultural-sportivă. Deci noi împlinim acum un centenar, ca asociație cultural-sportivă! Nu trebuie să uităm lucrul ăsta.
Pe cine i-ați iubit cel mai tare, pe Ozon sau pe Hagi?
Greu de spus. Da, pe „Nazone” l-am iubit foarte tare. L-am văzut, l-am admirat de multe ori. Pe Hagi l-am iubit în momentul în care noi am jucat contra Farului, și Hagi a venit în fața publicului, a îmbrăcat tricoul rapidist și ne-a salutat, pe stadionul Giulești. Mi se pare un gest de noblețe sportivă deosebită și l-am iubit pentru asta, nu numai pentru calitățile lui de mare fotbalist, bineînțeles.
Care a fost echipa Rapidului care a fost mai aproape de inima dvs.?
Rapidul care a câștigat campionatul cu Valentin Stănescu, cu Nichi și cu Puiu, toată echipa aia. Dar în general, de-a lungul anilor, n-am avut scăderi în atașamentul meu față de Rapid.
Sper ca într-o zi hipodromul să prindă viață
Sunteți de asemenea membru în conducerea Jockey Clubului Român.
Am fost, nu mai sunt în conducere. Am fost într-unul dintre comitete, și nu mai sunt. Acum sunt doar membru, în continuare.
Credeți că mai există vreo șansă ca sportul hipic, atât de nobil prin definiție, să mai revină în prim plan în țara noastră?
Se pare că mai sunt șanse. Noi acum suntem afiliați la niște organisme internaționale care ne recunosc competența. Și ne recunosc deținerea mărcii de „societate pentru ameliorarea raselor pur-sânge englez”, și cred că și arab. Cred că s-au și comasat la un moment dat. Există un proiect de hipodrom, pe undeva pe la Lucianca (sat din Dâmbovița, comuna Butimanu – n.n.), care acum s-ar putea să fie favorizat, pentru că am văzut că se fac niște piloni peste E 60, șoseaua București – Ploiești, parcă pe la Ciolpani, care va permite traversarea pe deasupra și va avea o „bretea” care va duce într-acolo. Dacă prindem chestia asta, s-ar putea ca proiectul să se realizeze. Proiectul deja există, avem parcări auto, avem niște acareturi specifice hipodromului, dar avem și niște „loisir”-uri, ca să vină copiii, cu distracții, jocuri, și să fie un fel de mall sportiv în care să vină familii, să petreacă, și să vadă și cursele de cai. Dacă reușim asta, ar fi o mare performanță. Ne luptăm deocamdată, dar eu cred că sunt șanse.
Prezența regelui Charles în țara noastră e o minune!
Sunteți binecunoscut drept un mare susținător al monarhiei. Spuneți-ne, cum apreciați recenta vizită a regelui Charles al III-lea în țara noastră?
E o minune! Avem un noroc extraordinar. Este un cadou pe care ni-l face pronia lui Dumnezeu. Eu n-am fost în preajma lui, dar nevastă-mea și fiul meu l-au cunoscut. Și au discutat cu el la o recepție. E un om fermecător, e foarte drăguț, foarte cordial. Iubește foarte mult zona asta, România în general o iubește și o socoate un fel de receptacul al naturii, pe care restul Europei nu-l mai are, și care trebuie cultivat. Și faptul că acum Majestatea Sa Regele Charles al III-lea vine la Viscri, vine aici și petrece, duce gălețile la găini, dă de mâncare la pui, ați văzut, e superb, e minune! Este un personaj extraordinar. Pe vremuri comentam cu Alexandru Paleologu discursul prințului Charles în Franța, nu știu dacă nu chiar la Academie, oricum la o recepție foarte simandicoasă, în care a făcut elogiu brânzeturilor franțuzești. Cu o cultură extraordinară, cum asocia lucrurile, gustul, noblețea celor care cultivă acest privilegiu al bunului gust, al savorii. Un discurs fermecător, care arăta un om extrem de stăpân pe gândurile lui și pe cunoștințele sale. Iar acum, ați văzut ce frumos vorbește despre țara noastră. Eu consider că este un mare cadou al proniei. Faptul că-i place de România este pur și simplu un mare noroc al nostru, și ar trebui să ținem de el.
Noi nu am avut șansa revenirii regalității în România.
Din păcate. N-am știu să o jucăm. Dacă erau deștepți cei din pseudo-elita pe care o aveam atunci la putere (anii ’90 – n.n.) și știau să profite de asta, aducea mai mult câștig României, și mai multă armonia socială. Pentru că să nu uităm că el, Regele Mihai, avea legitimitatea morală să ne împace pe toți. Să ne dea iertare și împăcare, unii cu alții. Altfel au rămas în societate niște falii, știți foarte bine, pe care le mai păstrăm și acum. N-am știut din păcate să profităm de șansă.
În ziua de 25 iunie Clubul Rapid împlinește 100 de ani de la înființare. Cum priviți această mare sărbătoare?
Dar vreau să vă mai spun ceva despre Regele Mihai.
Vă rog.
Avea și umor, regele. Era glumeț și hâtru. Și ghiduș câteodată, fără să-și piardă statura de rege. La un moment dat ne-a spus, îmi aduc bine aminte: „Se spune că am dat o lovitură de stat (la 23 August 1944 – n.n.). Păi cum să dau lovitură de stat, că eu eram șeful statului?” (râsete)
Cu FCSB, Rapid a jucat foarte frumos
Superb! Deci, cum priviți sărbătoarea Clubului Rapid, la 100 de ani de la înființare?
Sigur că este un popas glorios al unei traiectorii care ar trebui să fie modelul sportiv și model social, așa îl dorim noi. Din păcate condiționările s-au schimbat foarte mult, trăim într-o epocă în care banul și alte tipuri de determinări sunt mult mai dure. Spiritul rapidist nu este favorizat în acest climat. Acel spirit al Rapidului, „mai bine o ratare frumoasă, decât un gol urât!”, nu mai există. Se joacă pe bani, se joacă pe rezultate. Unii dintre noi, cei care suntem așa, mai vechi, ca mine, mai visăm câteodată că s-ar putea cât de cât reînvia câte ceva din această mentalitate. Poate n-ar fi imposibil, nu știu. Dar în realitatea înconjurătoare, deocamdată nu. Ați văzut meciul cu FCSB-ul, nu?
Da, sigur.
Ați văzut ce frumos s-a jucat (scor 5-1 pentru Rapid – n.n.). Și ați văzut că acel jucător care a avut fractură de peroneu, Papeau, l-a făcut pe Luckassen să arate ca un golgeter, fiindcă i-a dat pasele necesare. Și Luckassen a reînviat, el de care se izbea mingea, care nu-și găsea locul pe teren până acum. Așa se întâmplă.
Ați fost la meci?
Nu, l-am văzut la televizor. Era pe Arena Națională și eu nu mă mai duc acolo. E greu cu parcarea, e mult de mers, lifturile sunt lente, vai de lume. Mă duc numai la Giulești. S-ar putea cu asemenea jucători, ceva din acest spirit creativ, de frumusețe fotbalistică, să reînvie. Să supraviețuiască.
În luna august a acestui an veți împlini frumoasa vârstă de 80 de ani. Vă doresc desigur sănătate și încă mulți ani de creație. Și poate mai apucați să vedeți încă o dată Rapidul câștigător al campionatului național. Ce spuneți?
Dom’ne, nu aș zice că nu sunt șanse! M-aș bucura să fie așa. Dar m-aș bucura mai mult dacă jocul va fi frumos. Eu rămân un rapidist de modă veche. Să jucăm frumos. Să fim Rapidul care câștiga la bogați și pierdea la săraci, câteodată. Asta-i tradiția rapidistă, asta-i istoria noastră. Ăștia suntem. Și dacă rămânem așa, nu e niciun păcat. După părerea mea, sportul cere câteodată, cum să spun, și mici comicării, mici strategii tragico-comicării, pe care trebuie să le acceptăm, că fac parte din joc. Să nu uităm că fotbalul e un joc. Și viața e un joc!
Vă doresc încă o dată să aveți viață lungă.
Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 114 al revistei Sport în România.
Fotografii: Sabin Malisevschi / sportpictures.eu