„Pot acum să-mi aduc experiența din ce am trăit și cunoscut în mai multe domenii”

Dumitru Graur: Horia, îți mulțumesc că ai acceptat acest interviu la mine acasă, într-o perioadă dificilă pentru mine. Ne apropiem de sfârșitul anului, iar 2022 este unul care ți-a marcat definitiv cariera, trecând din postura de jucător activ în cea de antrenor și de căpitan al naționalei feminine. Cât de greu ți-a fost?

Horia Tecău: Nu simt că mi-a fost greu, pentru că a fost o trecere treptată. De vreo 3 ani de zile pregăteam așa o ieșire, am redus treptat numărul de turnee, a fost și perioada cu pandemia în care am stat mai mult acasă, mi-a fost bine, nu-mi lipseau plecările, tenisul, am fost liniștit.

Nu-ți lipsea tenisul! De ce?
Consider că m-am dăruit cu totul mult timp și nu, nu mai era focul ăla de a merge, de a câștiga, de a face tot pentru visul ăla, nu mai era prezent. Și atunci am simțit mai mult să fiu acasă, mai așezat într-un loc, am redus numărul de turnee, m-am simțit bine, am redus și mai mult și la un moment dat am zis, simt că ăsta e momentul. Mi-am luat așa și o motivație, un obiectiv, să mă calific la Turneul Campionilor 2021 împreună cu Kevin Kravits, cu care jucam din aprilie, deci era într-adevăr un obiectiv măreț. Am jucat bine și la turneele de Grand Slam, o semifinală la US Open și am simțit că asta este scena unde vreau să joc ultimul meci, la Turneul Campionilor, la Torino. Deci cumva eu pregăteam momentul ăsta, spuneam tuturor celor apropiați că ăsta va fi ultimul an, nimeni nu mă credea, pentru că eram între primele opt echipe (în clasamentul ATP – n.n.), cred că am terminat anul pe patru sau cinci și nimeni nu mă credea că din poziția aia o să mă retrag. Adică cumva ăsta era visul. Și când am jucat primul meci acolo în grupe, am știut că ăla va fi ultimul turneu, așa simțeam, pe scena aia voiam să joc ultimul meci. După Turneul Campionilor, în anul 2022, îmi luasem totuși angajamentul să joc meciul cu Spania din Play off pentru din Cupa Davis. M-au rugat și m-au convins băieții. Era în martie. M-am pregătit până în martie am jucat și meciul ăla în Cupa Davis la Marbella, am câștigat acolo la dublu și a fost din nou o scenă frumoasă de a ieși din echipa de Cupa Davis într-un meci cu Spania. Și aia a fost.

Nu ți-a fost totuși prea ușor!
Imediat ce am luat decizia să mă retrag, am simțit, o zic așa, o formă de relaxare, de detașare. Înainte, chiar dacă eu reduceam numărul de turnee, eram mereu conectat la unul care urmează la un moment dat, la un meci, adică încă vedeam așa strategii, parteneri, comunicarea cu partenerul, chiar dacă aveam pauză de săptămâni între turnee, când jucam mai puțin, dar nu eram total detașat, total în vacanță, sau total acasă. De-abia când am luat decizia am simțit cum e.

La meciurile de dublu era mai mereu câștigător

Ești, fără îndoială, unul dintre cei mai mari jucători de tenis români din toate timpurile, clasat pe locul 2 mondial la dublu în 2015, cu 38 de titluri importante în carieră în turneul ATP. Care au fost cele mai bune performanțe ale tale la simplu? Și cum ai ajuns la jocul de dublu?
La simplu, cel mai bine am făcut o semifinală la un turneu challenger de 50.000 în Mexic. M-am calificat la turneul de la Scottsdale, acolo bătusem un jucător de prima sută, eram clasat cam între 350 și 450, vreo 2-3 ani am stat p-acolo. Cel mai bun clasament l-am avut 312 cred. La 21-22 de ani. Eu mereu jucam dublu în paralel, cu performanțe bune la dublu. Deci mă concentrăm pe simplu, dar când intram și la dublu, la dublu mereu câștigam. Turneele astea pe care le jucam la simplu n-aveam o evoluție constantă, nu îmi găsisem ritmul, încrederea în jocul de simplu. Și într-un an, la sfârșitul anului 2007, ajutat un pic și de faptul că echipa de sponsori cu care lucram a plecat, adică s-a desființat, deci nu mai aveam sponsori, trebuia să îmi plătesc eu singur. La locul 312 eram cam minus 50.000 pe an, cam ăsta era. Ăsta era bugetul de a călători în lume și a juca turnee, și cu un antrenor lângă tine, dar doar din când în când, nu tot timpul. Și cumva eu a fost un moment în care trebuia să iau o decizie. Am simțit să dau o șansă a acestui joc de dublu, cumva prin experiența Cupei Davis, unde pe la 18 ani jucam cu frații Lapentty. La 19 ani i-am bătut pe Clement cu Lodra în Franța…

Mi-aduc aminte de meciul cu frații Lapentty. Se întâmpla la Quito, în Cupa Davis. Victorie mare.
A fost primul nostru meci, eu cu Mergea în Cupa Davis, în Ecuator. Și după aceea, anul următor i-am bătut pe Clement cu Lodra, ei câștigaseră Australian Open, i-am bătut în Franța, tot în 5 seturi, și cumva la dublu aveam și confirmarea rezultatelor, că dublu-i mereu acolo. Deci dacă simplul nu va funcționa, exista o variantă. Și am luat o decizie atunci să mă concentrez pe jocul de dublu. Rezultatele s-au dus în sus și nu m-a mai uitat înapoi.

În paradisuri fiscale se mută doar jucătorii cu foarte mulți bani

În tenis se joacă pe mulți bani, este munca ta și ea este răsplătit așa cum trebuie. Am văzut că în carieră te-ai apropiat de șase milioane de dolari câștigați numai din premii. Nu ți-ar fi fost mai ușor dacă te-ai fi mutat la Monte Carlo, într-un paradis al taxelor?
Nu m-am gândit niciodată să mă mut în altă parte din cauza asta. Mi-a plăcut mereu să fiu acasă. Mi-am plăcut să am pauzele dintre turnee acasă, să mă încarc aici.

Constanța sau București?
Bucureștiul. De născut, m-am născut la Constanța. Apoi, după o perioadă de la 14 ani la 23 de stat în Florida, începusem la academia lui Boletieri, de acolo plecam în lume, la turnee. Ei, da, așa a început, am stat 3 ani la Boletieri și după aia mi-am găsit antrenori privați în Florida. La 23 de ani m-am întors în București și am rămas în București cu pregătirea, și cu tot, cu organizarea. În privința premiilor, asemenea calcule se făceau în circuit la jucătorii care câștigau foarte mult, se orientau spre locurile astea tax-free, eu nu m-am gândit, fost o alegere să rămân.

Din păcate, ai ratat, să zicem, 5 finale de Grand Slam, la Wimbledon și la Australian Open. Cu alte cuvinte, se putea și mai bine. Ai de ce să regreți anumite momente ale carierei?
Nu. Nu mă uit la finalele pe care le-am jucat, cel puțin la Wimbledon 2010, 11 și 12, toate au fost experiențe frumoase. Să fiu acolo în meciul final 3 ani la rând. Parcurs incredibil împreună cu Robert Linstedt. Țin minte că în 2012 până în finală am pierdut un singur set. Era ceva deosebit. Adică mă bucuram de experiența aia și mi-am dat seama că a trebuit să trec prin meciurile alea, prin finale chiar pierdute ca să învăț niște chestii pentru jocul meu, pentru încrederea mea, pentru relația cu partenerul, ca dup-aia să câștig, să le câștig pe următoarele două pe care le-am jucat, Wimbledon 2015, US Open 2017. Iar turneele de la mixt erau mereu o o surpriză, din două finale pierdute sunt la mixt. Din cele cinci finale, trei sunt la Wimbledon, două la Australian Open, proba de dublu mixt. Și acolo mereu era o experiență frumoasă, să joc la mixt. Pur și simplu am învățat din ele și am mers mai departe și m-au ajutat mereu să învăț ceva. Deci, nu regret că s-a întâmplat așa.

Întrebarea era dacă se putea și mai bine, și desigur se putea și mai bine…
Da, dar, n-am trăit cu atitudinea asta, mereu știam că am dat tot ce am putut. Deci să mă întorc după aia să spun că puteam și mai bine decât tot ce am putut, n-are rost, și atunci am rămas așa împăcat cu trăirea.

La Constanța au existat mereu modele în tenis

Vorbește-mi te rog despre Constanța, copilăria ta și un anume interes mai mare al acestui oraș pentru jocul de tenis decât în alte orașe, mie așa mi se pare.
Da în Constanța, și eu asta am simțit asta. Clubul Sportiv Școlar numărul 2, unde am început, avea tradiție în tenis în România, câștigând multe campionate naționale, antrenori foarte buni și ceea ce m-a ajutat foarte mult că aveam mereu modele. Andrei Pavel a plecat de pe terenurile astea. George Cosac a plecat de pe terenurile astea, deci mereu ziceai, păi dacă Andrei Pavel s-a antrenat aici cu gașca asta de antrenori, păi înseamnă că și noi putem. Și mereu erau prezente modele și ne împingeau să mergem pe urmele lor, iar asta ne-a ajutat mult. Cum dup-aia am rămas noi modele pentru cei care joacă acum, și Simona la fel, e plin de fete care joacă în Constanța, pentru că e Simona modelul suprem acum pentru a începe activitatea asta tenisistică.

Sunt sute, mii de tineri copii care vin și vor să fie ca Simona. Cu toate că ești mai mare cu aproape 8 ani decât ea, o să te întreb cât de mult ai influențat și cariera fenomenală a unei jucătoare ca Halep, care a atras și mai mult atenția asupra tenisului românesc.
Cred că a influențat-o. Pentru că în momentele în care, în anii aceia 2014-15, când am câștigat Wimbledonul, Turneul Campionilor și am terminat anul pe locul 1 la dublu, Simona intrase în primele 10, deci era cumva spre vârf, vorbeam cu ea, țineam legătura. Noi ne știam de pe terenurile de la școala sportivă și mă căuta, era curioasă și căuta informații despre cum să-și continue cariera. Adică, OK, urcase în primele 20, în primele 10 și acuma vrea să câștige un Grad Slam. Care e diferența între a fi în primele douăzeci și un Grand Slam? Că e o o nuanță fină așa, de încredere de a face lucrurile foarte, foarte bine, foarte profesionist și din discuțiile pe care le aveam cu ea cred că era, cred că a fost influențată, am motivat-o performanța mea, care a fost un pic premergătoare performanțelor ei.

Corect, dar cred că v-ați motivat cumva la un moment dat să reciproc!
Da, după aia, după câțiva ani deja eram acolo la fiecare turneu, fiecare Grand Slam, ne vedeam, ne întâlneam, ne urmăream, ne încurajam și încercam să ducem acolo performanța românească până în ultima zi a turneului. Și a contat, și nu numai performanțele noastre, și faptul că mereu aveam 4-5 fete în prima sută care la fel erau acolo prezente și păream așa ca o o echipă mare care reprezintă România la turneele mari.

Ți-ar fi plăcut să o ai pe Simona în echipa pentru Billie Jane King Cup?
Da, Simona este genul de jucătoare care, când e prezentă și când poți s-o ai în echipă, deja te gândești că poți să câștigi. Deci deja te gândești ca obiect un obiectiv mai mai mic decât câștigarea, n-ar fi corect de pus. Ea intră pe teren și poate să învingă pe oricine, pe orice suprafață. Și atunci bineînțeles că contează și pentru rezultate, dar și pentru echipă, pentru celelalte fete. Deja când simți că o ai în echipă acolo și intră Simona pe teren, altfel te simți cu totul.

Da, n-are rost să comentăm, că n-avea ce să spunem. Să ne întoarcem la victoria de la Quito, împreună cu Florin Mercea, acum 20 de ani! Sunt 20 de ani de la un meci teribil cu Ecuador, care ți-a deschis o cale nouă evoluția echipa națională de tenis de care ai fost mereu foarte apropiat. De altfel, deși îți anunțase retragerea din tenis, ai revenit în primăvară pentru un singur meci de Cupa Davis. Cum a fost?
Am am revenit pentru acest ultim meci de Cupa Davis, jucat la Marbella, dar după aia s-a s-a organizat în iunie la Cluj-Napoca, în cadrul Sport Festival, un meci de retragere, retragerea mea din Cupa Davis, unde a fost prezentă și Simona, Lindstedt, Mattek-Sands, Andrei Pavel… I-am invitat atunci pe toți foștii mei parteneri, și am făcut echipă încă o dată cu ei, prin rotație, într-o atmosferă teribilă la Cluj. Acela a fost cu adevărat meciul meu de retragere.

Merită să deschidem o paranteză: Clujul a fost încă o dată la înălțime și cu acest prilej. Ce a reușit să facă acolo primarul Emil Boc este mereu de dat exemplu!
Domnul Boc susține sportul enorm, au creat acolo o scenă, un cadru fantastic în care se joacă, în acea sală. E superbă și mereu când avem de jucat un meci de Billie Jean King sau Cupa Davis, Clujul e opțiunea. Mult timp a fost și singura (râde). Acuma din fericire a intrat pe harta arenelor și Oradea, după ultimul meci jucat (4-0 cu echipa Ungariei – n.n.).

Care dintre foștii tăi colegi crezi că ar fi putut avea o carieră de performanță mai împlinită?
Din foștii colegi de la noi, în România, am avut mulți jucători talentați, jucau bine și simplu și dublu. Pavel, Hănescu au fost acolo atâția ani, cariere lungi, cu performanțe. De vârsta mea, din anul 1985 născuți, i-am avut pe Florin Mergea și pe Adrian Ungur, care erau super jucători. Florin Mergea – numărul 1 la juniori în lume la simplu și numărul 1 la dublu cu mine, la juniori. Erau performanțe uriașe. Câștigător al Wimbledonului la simplu și la dublu împreună. Deci mereu am avut jucători cu potențial.

Nu uit că împreună cu Mergea ați făcut și finală la Jocuri Olimpice, la Rio, dar din păcate ați pierdut, deși ați fost aproape.
Da, a fost câștigat argintul acolo (zâmbește).

Horia Tecau

1 of 7

Cu toții am putea ajuta mai mult la creșterea tinerilor

În România există terenuri destul de multe, săli însă mult prea puține, dar antrenori buni, copii destul de mulți la antrenament, condițiile sunt în general satisfăcătoare, de ce tenisul românesc nu confirmă cu adevărat pe plan internațional? Ce ne lipsește pentru a mai apărea și alte Simona Halep sau Horia Tecău, ca să nu mai vorbesc despre legendele Năstase și Țiriac?
Cred că e un cumul de factori. Sunt mulți copii care vin la tenis, sunt mulți copii- juniori care sunt primii în Europa și în lume la 12 ani, la 14 ani, dar după aia vine momentul în care ai nevoie de susținere ca să-ți plătești o echipă, să investești în tine în continuare, să plătești să călătorești cu o echipă de preparator fizic, fizioterapeut, antrenor la nivelul ăla de performanță. Sunt mulți tineri care când ajung în momentul ăsta și văd cât de mult ar trebui să investească, și nu au, renunță. Ei și părinții lor. Pentru mine acolo se pierde, la renunțare. Trebuie să continui cu mai puțin, adică continui cu ce ai. Continui cu o atitudine și o implicare în sport prin care să găsești sponsori în jurul tău și oameni care să te ajute. Eu, și spun asta tuturor, eu n-am întâlnit proiect în care să am un un copil, o familie, cu o echipă care să își dorească să depună efort, atitudine, să se agite, să găsească resurse și să nu reușească. Le-am întâlnit numai în cazul în care au renunțat, au renunțat să mai încerce. Adică la un moment dat, făcând lucrurile în modul ăsta, lumea din jur se aliniază și vine să te ajute. Și poți avea performanță la 21, 22, 23, dacă ești foarte bun, sau mai târziu, 26, 27, 28, când ajungi la o maturitate și de acolo să mai ai încă 5-6-7 ani în circuit. Dacă renunți la 15-16 ani nu-ți dai niciodată șansa să ajungi în momentul ăla. Și renunțarea asta o văd prea des.

Da, dar totul costă și părinții au niște limite. Nu știu dacă statul n-ar putea ajuta mai mult…
Toți am putea ajuta mai mult. Antrenorii ar putea oferi servicii într-un sistem de burse. OK, nu-mi plătești tot salariul, îmi plătești mai puțin. Cred în tine. Tu îmi demonstrez că ești implicat, te dedici. Fac eu altfel, mă duc să mai antrenez în plus pe altcineva ca să câștig, să-mi fac și eu salariul. Pe tine te antrenez cu mai puțin, pentru că văd în tine o speranță. Toată lumea implicată ar putea să să ajute mai mult.

Trăiește meciurile cumva altfel, mult mai intens

Îți vei deschide o academie de tenis, că tot vorbeam de copii și după exemplul multor foști jucători, având în vedere că ai un nume foarte cunoscut în tenisul mondial; ți-ar plăcea să te ocupi de copii?
Da, cam asta este un vis, așa pe termen lung. Momentan, imediat după retragerea din activitate, simt să rămân conectat, simt să fac practică în a antrena. Faptul că a venit oportunitatea asta de a lucra cu un grup de fete și cu echipele lor, pentru că când te duci la echipa națională la tenis, te duci să lucrezi cu un grup de 7-8 fete, fiindcă iei în vizor și fete din afara celor 5 care joacă titulare, și trebuie să le cunoști foarte bine și să cunoști și echipele lor. Fiecare dintre ele are o temă, trece prin ceva, echipele lor lucrează la asta, au experiență, că antrenează de ani de zile în circuit. O echipă înseamnă antrenor, preparator, fizioterapeut, deci mă duc către către ei ca să cunosc echipele, să-i cunosc oamenii, să văd cum lucrează, dacă pot să aduc și eu ceva din ce cunosc, și atunci creăm așa împreună, din mai multă cunoaștere și mai multă muncă, o colaborare.

E foarte complex rolul acesta de căpitan al unei echipe naționale!
Da, e foarte complex, dar îmi place și mă forțează să învăț repede niște teme mari, că meciurile acestea sunt întotdeauna foarte intense. Când joci meciurile astea ale echipei naționale, simți lucrurile. Momentan vreau să mai las un pic timp și pentru mine, pentru pauză, dar în câțiva ani mă gândesc să am un centru din ăsta unde se pot lucra, un centru de pregătire.

La București.
Vedem, nu sunt fixat pe o locație anume, dar un centru de pregătire tehnic, fizic, mental, totul așa să conțină toate serviciile, mi-ar plăcea. Un centru modern. Îmi place să lucrez cu profesioniști de cel mai înalt nivel. Dar îmi place să lucrez și cu copiii și zic așa, adolescenți care sunt la început, și cu echipele lor. Văd că pot să-mi aduc experiența din ce am trăit și cunoscut în mai multe domenii.

Ultimele întrebări sunt legate de Cupa Billie Jean King, în care echipa României sub coordonarea lui Horia Tecău a învins net Ungaria, la Oradea. Cum este să fi obligat să stai pe margine și să suferi pentru fiecare minge pierdută de Ana sau Jaqueline, iar la sfârșit să savurezi victoria colectivă mai ceva decât pe una individuală?
Da, e mai plină. E mai plină experiența asta când ești acolo, lucrezi la anumite aspecte ale jocului, lucrezi la atenție, la concentrare, la strategie, iar la meciurile astea din Billie Jean King Cup, față de meciurile din circuit, stând pe bancă acolo cu ele ai un contact permanent, deci poți să le dai multe informație și ești foarte implicat. Și simți când jocul merge. Adică dacă iese, când iese bine și se execută lucrurile, când Ana joacă, și Jaqueline, și Monica și reușesc să execute ce am pregătit și vin și ele cu ce au, și se câștigă meciul, e o împlinire foarte mare, aș spune mai plină așa decât cea de jucător, când ești ești numai tu. Și tu ai o echipă pe margine, dar acum e altceva. Și da, e un rol foarte complex, că în același timp tu lucrezi cu Ana Bogdan, o pregătești pe Jaqueline, îți faci idei despre meciul de dublu în funcție de ce se întâmplă cu ele, e (râde) o experiență foarte plină și am avut trăiri foarte intense. La început am zis că sunt foarte apropiate de cele de jucător. Dar mi s-a părut per total o experiență mai mai plină.

La Oradea a fost abia al doilea meci pe care l-ai condus în calitate de căpitan, totuși.
Da, ăsta a fost al doilea meci al meu, primul a fost cu Polonia, în care din cele 5 titulare a venit doar Irina Begu și am jucat contra lui Swiatek, care nu mai pierduse de jumătate de an și da, au fost mult mai bune. Am pierdut 4-0 acolo, în primul meu meci ca și căpitan. Acum l-am câștigat pe ăsta cu 4-0 și urmează ca în aprilie să jucăm cu Slovenia în deplasare, meci pentru calificarea la turneul final.

Va fi un meci greu?
Da, meci în deplasare, slovenele au bătut China, care are o echipă puternică, chiar dacă ele, conform clasamentului, sunt pe locul între 80 și 90 WTA, deci sub Ana Bogdan, deasupra Gabrielei Ruse și a lui Jaqueline Cristian. La cum le-am văzut pe fete și încrederea mea în ele, cred că vom fi bine în acest meci. Vor fi probabil din nou Ana Bogdan, Jaqueline Cristian, Gabriela Ruse, Monica Niculescu. În premieră la Oradea am chemat-o pe Anca Todoni, o jucătoare tânără, de perspectivă, cu multe arme și care acum urcă în clasament, și cred în ea c-o să o ajungă sus, iar în același timp în rolul meu voi încerca să păstrez comunicarea și poate le conving și pe Sorana și pe Irina să se întoarcă la echipă. Adică nu, nu e ceva de la care mi-am luat gândul.

Asta e interesant.
Mie că mi se pare că nivelul lor este înalt. Au multe de spus în echipă, pot face împreună, pot face performanță în această competiție. După după cum s-a văzut, a câștigat Elveția Billie Jean King Cup, acum de curând și nu au o echipă strălucită, așa să zici că domină pe oricine. Deci s-a arătat că oricine poate câștiga. Dacă se strâng fetele și trag în echipă, putem și noi ajunge acolo.

Bine. Te gândești ca într-o zi să devii un antrenor full-time?
Travelling (călătorind mereu – n.n.), nu cred. Nu, nu cred că mi-ar place. Vorbesc din ce simt acum. Nu mi-ar plăcea să călătoresc în același ritm în care am călătorind jucând. Pentru că un antrenor trebuie să fie cu jucătorul full-time. Deci ar însemna din nou 25-30 de săptămâni pe an să fiu plecat și nu, nu e ceva ce simt că aș face acum. Dar, cine știe, poate pe viitor. Am am întâlnit mulți sportivi care s-au retras și care au spus asta și când a venit un proiect foarte interesant, nu știu, un tânăr, o tânără de perspectivă, cu o echipă, cu o împărțire a programului cu încă un antrenor, s-au răzgândit. Deci las opțiunea asta deschisă, dar momentan exclud varianta asta în care aș antrena full-time.

Mulțumesc foarte mult Horia, îți mulțumesc pentru interviu.
Cu drag.

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 108 al revistei „Sport în România”