Dumitru Graur: Domnule preşedinte, aţi fost un foarte mare jucător de rugby, de mai multe ori căpitan al naţionalei în anii ei de glorie, pe vremea în care ne băteam cu Franţa şi spulberam Italia. Vă mai amintiţi cum era rugbyul în acele vremuri?
Hari Dumitraş: Sigur că da! Cred în primul rând că pe acea vreme se investea foarte mult în rugby. Pe urmă, cred că erau mai respectate valorile fundamentale ale jocului de rugby, prietenia, într-ajutorarea… Rugbyul universitar cred că a fost locomotiva rugbyului românesc. Pentru că a creat mai întâi oamenii, intelectuali remarcabili, care au adus ştiinţa jocului. Viorel Morariu, Radu Demian, Mircea Rusu, Irimescu, Paul Ciobănel, dr. George Dumitru şi aşa mai departe, foarte mulţi. Să nu uit de prinţul Ghica, de colonelul Petre Cosmănescu… În ce ne priveşte, şi noi, cei mai tineri, am încercat să fim la înălţimea lor, să le urmăm exemplul. În sport îţi trebuie şi multă minte: să iei decizii rapide, să le iei pe cele bune, în folosul echipei. Aşa am învăţat cu toţii să trăim în echipă, să fim prieteni, să ne ajutăm unii pe ceilalţi şi să fim în primul rând oameni. Trebuie să spun însă şi altceva: structurile din sportul românesc erau mult mai bine organizate…
Articolul complet îl puteţi citi în Revista Sport în România Nr. 22–iulie 2015.