„Eu cred că într-o zi meseria de antrenor își va recăpăta statutul de regină a fotbalului românesc!”
Dumitru Graur: Stimate domn, ne cunoaștem de prea mult timp pentru a deveni excesiv de protocolari. Așadar, Aurel sau Aurică?
Aurel Țicleanu: Păi, Aurel când pierdem, și Aurică atunci când câștigăm! (râde). E clar, nu?
Nu ascund că ideea acestui interviu mi-a venit în momentul lansării celei de-a doua cărți ale tale, în Sala Dalles, unde au fost prezente peste 130 de persoane din lumea sportului. Deci, „Puțin mai altfel despre … FOTBAL”. De ce această carte?
La începutul meu la federație am făcut un curs pentru Școala de antrenori, unde acum sunt lector. Mai întâi a fost un curs de „scouting”, fiind timp de 3 ani am fost directorul departamentului de „scouting”. Ulterior acest curs l-am transformat într-un curs de fotbal, și apoi într-unul de filozofia fotbalului. Cerut și de cei de la UEFA, și la un moment dat și de președintele federației noastre. Cumva din întâmplare, am făcut eu cursul ăsta. Inițial m-am apucat, în bunul stil de pe vremea noastră, cu pixul și cu hârtia și am început un proiect pe care l-aș fi numit „Principalele obiective ale Departamentului tehnic al FRF”. Pentru că într-o perioadă eram foarte aproape de Zoltan Kovacs, acel belgiano-croato-maghiar, director tehnic al federației pe sectorul de copii și juniori prin 2014-2016. Președintele mă rugase să fiu aproape de el, și așa am aflat că se dorește un proiect despre filozofia fotbalului românesc. Ce-i asta?, ne-am întrebat cu toții. Și atunci el ne-a propus să concepem un plan care să plece de la copiii de 6 ani, cu implementarea fotbalului din grădinițe. Și el s-a dus pe partea asta. La un moment dat a plecat și a venit în locul său Sandu Tăbârcă, el trebuia cumva să-i continue munca. Atât Kovacs cât și Tăbârcă veneau din când în când la mine ca să-mi arate materialul la care lucrau. Eu le-am spus la amândoi că direcția ar fi bună, numai că n-au plecat de la origine, de la început. Cum adică? Păi Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră, voi n-ați început de acolo. N-au înțeles ce le spuneam. Și atunci m-am apucat eu. Făcând acest lucru, în primul rând mi s-a terminat hârtia din casă, erau peste vreo sută de coli. La un moment dat am văzut că laptopul are toate funcțiile necesare, ce mai căutam au cu pixul și hârtia! Încet, încet am început să le trec în laptop. La început în word, după care în power-point, în prezentare. M-au ajutat copiii, și băiatul, și fata mea, mi-au arătat cum e cu piramidele în calculator, am învățat de la ei – și ușor, ușor m-am pomenit că-mi dau seama că eu chiar făceam filozofia fotbalului românesc!
Pe care ai transformat-o într-o carte.
Ăsta a fost alt demers dificil. Pentru că după ce am făcut cursul ăsta, am avut șansa să mă perfecționez, fiindcă fiind un domeniu nou și am progresat. După doi ani de zile am fost cu acest curs în teritoriu, la cursurile de perfecționare a antrenorilor, cam peste tot în țară. Și cursul meu pot să zic că a crescut de la zi la zi. La sfârșit le puneam întrebări, îi invitam la discuții. Nicio reacție! Asta pentru că nu erau deloc obișnuiți au o astfel de abordare. Toate cursurile pe care le-am citit, și din practică am văzut cum făceau toți antrenorii mei, încă de la început intrau imediat în anticamera terenului. Intrau direct în probleme. Ori, lucrurile stau puțin mai altfel, mai ales pentru antrenorii din ziua de astăzi. Pentru că antrenezi înainte de toate indivizi, oameni. În special în ziua de azi, când tinerii au tot felul de probleme, mulți și-au pierdut reperele. Și atunci, întâi trebuie să înțelegi omul, să înțelegi individul, să cobori spre fiecare individ în parte. M-am gândit ca această carte și acest curs o să-i ajute să înțeleagă omul înainte.
Vorbești despre prima ta carte, „Filozofia fotbalului”.
Care este cam același lucru cu „Puțin mai altfel despre Fotbal”! Pentru că în prima carte, eu descoperind cum stau lucrurile, eram ca un copil care începe și vede: până la linia orizontului, am luat-o la stânga și mă minunam, am luat-o la dreapta și iar mă minunam, erau lucruri noi pe care le descopeream. În cele două cărți există o mulțime de similitudini. Sunt de fapt cam aceleași lucruri, văzute dintr-o altă perspectivă. Dacă în prima erau elementele filozofiei, de acolo plecam spre om și spre antrenor. Legătura este foarte clară, tot omul face legătura între filozofie și fotbal. Și e vorba tot despre nevoia de educație, și nevoia de performanță.
N-am crezut niciodată că voi ajunge un mare jucător
Într-un dintre capitolele cărții, chiar la prezentarea autorului, imitându-l pe Johann Cryuff, spui că ești un fost jucător, fost director sportiv, fost antrenor, fost manager, fost președinte, fost ziarist sportiv, fost comentator TV, lector la Școala de antrenori și scriitor… Care dintre aceste ipostaze crezi că te definește cel mai bine?
Mi-ar fi greu să spun lucrul ăsta. Dar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut Vărsător în primul rând. Pe Vărsător îl omoară rutina. Și eu să merg într-un birou și să stau zi de zi acolo, cred că asta m-ar fi distrus. Ori nevoia aceasta de nou, nevoia de a descoperi, de a te minuna și de a vedea lucruri noi, m-au dus în aceste ipostaze. Și fotbalul este frumos în toate aceste ipostaze de care ai vorbit. Este extraordinar de frumos și cred că experiența fiecăreia dintre pozițiile pe care le-am avut m-a ajutat să pot să scriu. N-am știu că am talentul ăsta. Parafrazând o reclamă cu „sunt eu din viitor”, cum ar fi dacă tu te-ai duce acum la tânărul Aurel Țicleanu și i-ai spune ce să facă ca să ajungă mare jucător, te-ar crede? Eu n-am crezut niciodată că voi ajunge un mare jucător. Soția mea se miră, cum adică n-ai crezut? N-am crezut. Pentru că eu când am început să joc la Metalurgistul Sadu aveam 14-15 ani. Iar ceilalți erau oameni de 20-30 de ani, oameni puternici. Ce puteam eu să fac ca să-i depășesc? N-aveam cum, în schimb puteam să-i ajut. Lucrul ăsta m-a ajutat pe mine să joc foarte repede, am jucat dintr-una, maxim două. Dădeam, plecam. M-a ajutat în ce privește dezvoltarea mea când am ajuns la fotbalul internațional. Când dădeam de nemți, de englezi, din ce în ce mai puternici, mai rapizi și mai tehnici. Și atunci trebuia să joci repede, pe măsura lor, ca să-i depășești. Și dacă venea cineva când aveam 14-15 ani la Sadu, nu credeam că voi ajunge așa sus. Am făcut saltul și m-am dus la 17 ani la Universitatea Craiova. Erau oameni pe care-i văzusem la televizor. În ’75 i-am văzut prima dată. Eu n-am ținut cu Craiova, tatăl eu ținea cu ea. Eu țineam cu FC Argeș, fiindcă îl văzusem o dată pe Dobrin jucând, la Hunedoara. Și m-am îndrăgostit de Dobrin și de FC Argeș. Pe Craiova am văzut-o jucând în finala Cupei cu Rapid, în 1975. Când am ajuns în vestiarul ăla nu-mi venea să cred. Prima dată m-au adus cu o mașină de la Sadu, era „Piticu” Teașcă antrenor, la un meci pe zgură, prima echipă cu echipa a doua. M-am dezbrăcat și am intrat după vreo 15-20 de minute. Sandu Boc era și el în echipa a doua, fiindcă nu avea încă drept de joc pentru Universitatea, și a fost foarte atent cu mine. Apoi m-au mai adus la două meciuri la „tineret”, după 20 de ani am înțeles că atunci am jucat pe fals, iar la 17 ani am ajuns alături de cei pe care-i văzusem la televizor. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge titular, iar nu credem. Eu nici nu prea înțelegeam ce caut eu acolo, linia de mijloc era Donose-Beldeanu-Balaci, cu siguranță una dintre cele mai bune din țară la vremea aia. Puteam să cred că voi juca și eu, că voi ajunge un jucător mare? Cum n-am crezut vreodată că voi ajunge să scriu cărți. Sau președinte de club, la Rapid și în vreo două rânduri la Craiova. Sau că voi fi comentator la televiziune, pentru că voi m-ați luat lângă voi… M-am pomenit că Ovidiu Ioanițoaia mi-a propus să scriu și m-a făcut ziarist. Am avut niște articole publicate și pe prima pagină, am vorbit despre ele și în cărțile mele. Deci nu știam că pot face lucrurile astea, dar le-am făcut. Ce mă miră pe mine foarte tare este că cei mai buni au văzut în mine ceva ce eu nu credeam. Așa am ajuns să și comentez la televizor, și înainte și după Revoluție. Am ajuns și lector la Școala de antrenori și să fac un curs de filozofia fotbalului. Și mă gândeam, dacă acum 30 de ani aș fi vrut să fac asta la școala de antrenori, îmi dădeau cu filozofia în cap, nu putea accepta nimeni.
Într-un fel ai anticipat următoarea întrebare: în ianuarie care vine vei împlini 65 de ani! Cum se spune, o viață de om. Dar o viață plină, foarte bogată în diverse întâmplări, succese, uneori înfrângeri, realizări deosebite și bucurii. Cum te simți acum, când a doua ta carte a văzut lumina tiparului, este acesta oare unul dintre momentele cele mai frumoase ale carierei?
Cu siguranță este. La lansarea primei mele cărți am ținut să fie într-un loc mai aparte, și am făcut-o la Casa Oamenilor de Știință. Am făcut o cerere pentru 30 de persoane, am și pregătit o gustare, și au venit peste 130 de persoane! Acum mi s-a oferit șansa să pot să fac lansarea la Sala Dalles, o sală de 350 de locuri, și n-am crezut niciodată că pe scena pe care a ținut conferințe Nicolae Iorga și spectacole George Enescu, va veni un fost fotbalist și va avea peste 150 de persoane acolo! Toate lucrurile astea îmi dau mie convingerea că sunt bogat din punctul ăsta de vedere. Pentru că nu numai numărul, dar cine a fost acolo: eu fost cei mai buni pe anumite domenii. Au fost campioni naționali, au fost campioni olimpici, campioni europeni și mondiali. Ori lucrul acesta îți dă așa, un sentiment de mândrie și împlinire. Dacă voi ieși la pensie, dacă voi continua la federație, încă nu știu. Faptul că aș putea face multe lucruri s-ar putea să constituie un handicap. (râde) Dacă știi că nu poți să faci decât un singur lucru, îl faci pe ăla. Grădinescu mi-a spus să refacem cuplul de comentatori TV, iată o primă ofertă (râde copios).
Mă trezeam noaptea și notam ideile care-mi veneau în somn
Primul tău volum publicat s-a numit „Filozofia fotbalului” și are vreo 400 de pagini. A doua carte, cea de acum, are 378. Când ai avut timp să scrii cele două cărți, în câți ani? Și cui se adresează ele?
Practic este vorba și de experiența mea în toate acele ipostaze de jucător, este vorba despre toate cărțile pe care le-am citit, este vorba de oamenii cu care m-am întâlnit, fiecare a lăsat câte ceva. Și i-am pomenit cu respect în carte. Aș zice că am început s-o scriu de foarte mult timp. M-a ajutat foarte tare pandemia, paradoxal. Pentru că în momentul în care am stat în casă, am găsit mediul propice ca să scriu. La birou, cu vizite și din exterior și cu foarte multe probleme pe care le aveam, era imposibil de scris. Acasă am stat și am avut timp de scris. După aceea m-am entuziasmat de ce făceam, n-am știut că o să-mi placă atât de tare, și visam noaptea! Și erau idei extraordinare, dar multe dintre ele a doua zi dispăreau. Și am simțit nevoia să mă trezesc și să le notez. Erau lucruri în mine care nu mă lăsau să dorm. Eu cred că am avut o legătură cu divinitatea care mi-a deschis ochii și mi-a îndrumat mâna. Apoi m-am golit atât de tare, că n-am avut forța să mai citesc cartea pe care eu însumi am scris-o! Încă sunt obosit și abia aștept să-mi revin, ca să mă apuc de cea de-a treia. Pentru că multă lume îmi spune că este nevoie de ea. Și „Filozofia…” și „Puțin altfel…” se adresează unui public puțin pretențios. Dacă e să citesc doar Cuprinsul, când vorbim de „Omul”, „Gândul”, „Învățarea”, „Educația”, „Inteligența”, „Cunoașterea”, „Personalitatea” – sunt totuși subiecte care nu prea te îmbie la lectură. Și lumea îmi spune că trebuie să scriu punctul meu de vedere în ceea ce a însemnat relația mea cu Craiova Maxima. Un punct de vedere din interior! Toată lumea spune că va fi un interes foarte mare, va fi un „bestseller”.
Deci asta va fi cea de-a treia ta carte.
Da. Îmi aduc aminte că stăteam în cameră cu Costică Ștefănescu și el tăia din ziare și le lipea într-un caiet. Văzând, m-am apucat atunci și eu să fac la fel. Și am vreo 50 de caiete și astea îmi pot da repere. La data de…, a fost meciul cutare. În jurul meciului o să-mi aduc aminte de diferite lucruri. Sau o să pun un reportofon și o să mă întâlnesc la un pahar de vin cu colegii mei ca să-i înregistrez, pentru că multe le-am uitat. Dar și dacă o să mi se spună niște povești puțin umflate, cred că nu se va supăra nimeni (râde).
Mi-a plăcut de mic să citesc
Ceea ce frapează la cele două volume pe care le-ai scris este bogăția citatelor. Ai pus la punct o adevărată „schemă tactică” în ambele, legând cele câteva mii de citate de ideile tale, ca un suport pentru informațiile și opiniile pe care le susții. Când ai cules toate aceste, repet, mii de citate, din domenii atât de diverse?
Mie mi-a plăcut să citesc. Și am început cu „Traista cu povești”, doi lei erau cărticelele acelea, de mic mi-a plăcut să citesc. Am avut și avantajul că am stat mult în cantonament și citeam. Băieții jucau remi, eu citeam. Și de aia am și terminat două facultăți, prima Științe economice, al Craiova și a doua Educație fizică și sport, când am venit la Sportul studențesc. Idea era în felul următor: cine o fi și Țicleanu ăsta, o fi vreun campion mondial sau olimpic, ce tot îndrugă despre filozofie? Și mai ales că vorbeam de virtute, de comportament, de inteligență… Și atunci am considerat necesar ca în momentul în care vorbeam despre un subiect să aleg niște oameni a căror competență să nu mai fie pusă la îndoială. Adică, ce poți să-i mai spui lui Socrate, lui Platon și lui Aristotel? Ce să-i spui lui Dinu, lui Lucescu sau Emeric Ienei? Ce să le spui oamenilor ăstora? Am considerat că de pe platforma asta, cu astfel de oameni, întăresc anumite lucruri. Că eu oricum ajunsesem acolo, dar părerea lui Țicleanu e una, însă așa întărită cititorul poate fi convins. Așa am ajuns la aceste citate. Sigur, mulți mi-au spus că sunt cam multe, dar n-am știu la care să renunț, pentru că erau chiar foarte bune.
De unde le-ai cules?
Am o carte care se numește „Înțelepciunea lumilor”. Interesant este că a stat lângă mine și un an de zile nu am deschis-o. Când să scriu despre filozofia fotbalului, am deschis niște cărți de filozofie și n-am înțeles nimic! Ajungând însă la un anumit nivel și având și cartea respectivă, cea de citate, mi-a fost relativ ușor să le găsesc și să le alătur ideilor mele. Dar am citit multe mai multe cărți. Uneori, pentru ca să pot scrie zece rânduri în carte, într-un domeniu nou, aveam nevoie să citesc două, trei cărți de vreo 300 de pagini. Pentru că trebuia să ajungi să înțelegi și să ajungi la o sinteză atât de amplă, ca să nu bați câmpii, să nu vină lumea și să spună: băi, băiatule, n-ai nicio treabă cu subiectul ăsta! Trebuia să fiu sigur de ceva, plus faptul că aveam numele mari care dădeau greutate rândurilor scrise de mine.
La un moment dat, zici așa, citându-l pe filozoful chinez Sun Tzu: „Viteazul știe să se bată, prudentul să se apere, iar înțeleptul să dea sfaturi. Astfel, niciun talent nu este irosit”. Iar astfel de citate motivaționale abundă în cartea ta. Este felul în care te strădui să pregătești generația de mâine a tehnicienilor din fotbal?
Da, e din „Arta războiului”. Îi îndemn pe cursanții noștri să citească, în primul rând. Și dacă se poate să citească cărți bune. „Arta războiului” este o carte pe care le-o recomand fiindcă trebuie să fie strategi. Și nimic nu s-a schimbat în lume de 3000 de ani, de 5000 de ani, este incredibil cum lucrurile seamănă, frapant și izbitor la un moment dat. Iar dacă citești, afli. Atunci când am încercat să citesc cărți de filozofie și n-am înțeles nimic, până într-o zi când am citit cu ochiul antrenorului. Și atunci, dacă e să citesc cu ochiul antrenorului citatul lui Sun Tzu, el este un îndemn pentru antrenorii noștri să nu se mai plângă că nu au nu știu ce jucători. Cu jucătorii pe care îi ai, și cu un laș, și cu un înțelept, și cu un curajos, tu trebuie să faci echipă. Trebuie să-i folosești pe fiecare la locul potrivit.
Te întrerup puțin. Nu crezi că este stacheta un pic prea sus pentru nivelul antrenorilor români?!
Nu. Pentru că noi vorbeam la început de faptul că trebuie să ajungi la individualizare, trebuie să cunoști omul. Ori ca să cunoști omul trebuie să citești, să știi aceste lucruri. De asemenea, vorbeam că există un staff numeros pe partea tehnică, dar există și o echipă din spatele echipei: doctori, psihologi. Iar tu trebuie să cunoști toate aceste domenii, pentru că nu numai că trebuie să-i înțelegi când vorbești cu ei, dar tu ești antrenorul principal, va trebui să-i coordonezi pe toți. Ori dacă nu ai habar, cum poți să faci lucrurile astea? Și eu cred că într-o zi meseria de antrenor își va recăpăta statul de regină a fotbalului românesc. Fiindcă sunt foarte mulți patroni care îi desconsideră, nu dau doi bani pe antrenorii lor. Și greșesc. Și cheltuiesc bani. Dar sunt convins că lucrurile se vor schimba. Și atunci vom pregăti antrenori care, până la urmă, nu este nevoie să antreneze numai în România. Școala de antrenori este singura școală ale cărei diplome sunt recunoscute peste tot în lume. Cu tot respectul pentru toate celelalte instituții de învățământ din România.
Balaci credea că eu votez tot mereu!
A fost Craiova Maxima cea mai mare echipă de fotbal a României? Alături de ea ai ajuns până în semifinalele Cupei UEFA din 1983 și ai câștigat două titluri de campion și patru Cupe ale României. Ba, mai mult, a fost echipa care a deschis drumul spre performanța europeană pentru Dinamo și Steaua…
Mi-e greu mie să spun asta. Deși mi-ar fi foarte ușor s-o spun (râde). Dar fiind și ziarist la un moment dat, las cititorului plăcerea de a alege, de a-și spune opinia. Eu vreau să spun doar că la un moment dat, când eram cu Ștefănescu și cu Balaci în Kuweit, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!, Gazeta sporturilor a pornit o campanie pentru a se desemna care a fost cea mai mare echipă de fotbal din România. Cititorii trebuiau să voteze. Erau acolo Craiova Maxima, Steaua ’86, Dinamo de pe vremea lui Mircea Lucescu și a lui Cornel Dinu (anii ’70 – n.n.), Dinamo antrenată de Mircea Lucescu în ’90, când a fost foarte aproape de finala Cupei cupelor, mai era FC Argeșul lui Dobrin, și la un moment dat noi ne-am desprins în câștigători. Și mă pomenesc cu Ilie că-mi spune: gata, nu mai vota că am câștigat, nu mai vota pentru noi! El credea că mai toate voturile alea veneau de la mine, nu știa că nu se putea trimite decât un singur vot de persoană, sistemul nu te lasă să votezi de mai multe ori! Deci, să știi că Craiova Maxima a câștigat o dată competiția la acest nivel!
Ți-ai început cariera de antrenor în 1991, la UTA. De-a lungul timpului ai pregătit și mai multe echipe din Orientul Mijlociu. La care dintre cele peste 20 de echipe pe care le-ai antrenat te-ai simțit cel mai bine?
Mie mi-a plăcut să antrenez. Și am o situație extraordinară în sensul că am cunoștințele acestea de numerologie și am putut să-mi analizez jucătorii prin prisma cifrei de destin a fiecăruia, am știu cum să vorbesc cu fiecare și să-l pun la locul lui pe fiecare. Paradoxal, eu am stat 5 ani în Maroc, 5 ani în Kuweit, 5 ani în Cipru. Asta m-a ajutat, în Cipru, să mă familiarizez cu limba greacă și să ajung să scriu „Filozofia”. Să pot ajunge la originea numelui, la etimologia cuvântului. În general cuvintele sunt 40 la sută din limba greacă, 40 la sută din latină, doar vreo 15-20 la sută dacă sunt de altă provenință. Dar mult mi-a folosit și momentul în care m-am dus în Maroc, la Mas de Fes. Pentru că a fost prima experiență în care am luat contact cu o altă școală, anume școala franceză și am găsit o echipă cu care puteam să lucrez și la care greșelile să constituie învățăminte pentru mine.
Câți ani ai fost plecat din țară în total, Aurică?
18 ani. Și pot să zic că m-am simțit bine peste tot. A contat mult felul cum au vorbit oamenii cu mine. N-a contat cât câștigam, dacă mi-au vorbit frumos și mi-au dat mână liberă, să pot să fac, totul a fost OK. Am avut o relație specială cu fiecare jucător. M-au ajutat mult și cunoștințele astea. Peste tot. În Maroc mi-au spus că sunt tatăl lor, în Golf sunt tatăl lor, în Albania sunt tatăl lor. Am fost recent în Albania cu soția și mi-au strigat: „tate, vino la noi”! Și cred că aici este secretul pentru o mare performanță. Mi-aduc aminte când eram în Kuwait cu Costică Ștefănescu, la o cafea și am văzut doi jucători de-ai mei care veneau, eram într-un Mall. Eu m-am dus în fața lor, când m-au văzut m-au luat în brațe și m-au pupat. Când am revenit la masă, Costică mă întreabă: păi tu așa ești cu jucătorii tăi? Da, i-am spus, dar tu cum ești cu ai tăi? Mi-a zis că el nu e așa. Eu așa eram, după antrenament toți jucătorii sunt ca și copiii mei. În timpul antrenamentului, nu-i cunosc, nu există prietenie.
Sunt foarte mulți copii de români care pleacă în străinătate
Din 2017 până în prezent ești lector la Școala de antrenori și vicepreședinte al Comisiei Tehnice a FRF. Mulți consideră că deficitul cel mai mare al fotbalului românesc este calitatea profesională a antrenorilor. Care este părerea ta?
Nu. Nu aici ducem noi lipsă. Nu vreau să spun că antrenorii noștri sunt perfecți. Dar să știi că au fost niște competiții la Nyon (sediul UEFA – n.n.), au fost cinci țări cu antrenori și ni s-a dat să analizăm adversarii într-un joc de Champions League, iar ai noștri au câștigat competiția. Asta nu știe lumea, și nu poți să te duci să trâmbițezi de fiecare dată. Revenind, problema noastră este că antrenorii care au un anumit nivel nu se bucură de încredere acolo unde se duc, la cluburi. Iar partea cea mai cruntă, să zic așa, este faptul că țara este împânzită de așa-zișii manageri de jucători, și români, și străini, care fac contracte cu jucătorii cei mai talentați de pe la 12 ani. Și pleacă în străinătate, cu părinți cu tot, le dau serviciu acolo. În Spania, în Germania, în Italia… Pe vremea mea copiii începeau la 14-15 ani în divizia C. Acum cine este un talent deosebit la vârsta aia, deja e luat. Jucătorii au ajuns să se vândă pe 100 de milioane, vorbim de fotbalul mare. Ori pe tine te costă să iei un copil și să dai serviciu părintelui un mizilic de câteva zeci de mii de euro. Șansele să ajungă fotbalist mare sunt foarte mici pentru un astfel de copil, dar agentul riscă. Însă copilul schimbă țara, schimbă limba, schimbă tot.
Și sunt mulți din ăștia în străinătate?
Sunt mulți. Eu am fost timp de trei ani directorul departamentului de „scouting” și am mers și am căutat români în Germania, în Italia, în Franța, în Spania și regretul este că în momentul în care îi puneam să joace, mă înțelegeam greu cu ei. Făceam trei grupe: 15-16 ani, 17-18 ani și peste 18 ani. Trei zile. Îmi veneau în jur de 60-70 de copii la fiecare acțiune, dar majoritatea nu vorbeau limba română. Unii nici nu înțelegeau. Alții înțelegeau, dar nu puteau să vorbească. Asta este marea noastră problemă. La loturile naționale jumătate veneau de la Academia Hagi, jumătate din străinătate, cam ăsta era raportul. Pentru copiii care vin din străinătate e foarte greu, fiindcă noi avem o legislație foarte dură cu libera circulație a copiilor minori: au nevoie de însoțitori, au nevoie de acordul ambilor părinți, iar unii sunt despărțiți, am avut foarte mari probleme cu acești copii. Și sunt mulți. Când mi-a spus Răzvan Burleanu să mă ocup de lucrul acesta, n-am crezut să sunt atâția. După aia am aflat că sunt peste cinci milioane de români plecați afară. La fiecare acțiune îmi veneau zeci de copii. Din păcate mulți ne folosesc pe noi ca trambulină pentru echipe și federația din acele țări.
Românii fac greu echipă!
După părerea ta, de unde ar trebui pornit pentru redresarea fotbalului românesc?
(face o pauză și oftează) Eu am trăit foarte multe perioade în fotbalul românesc. Amândoi am trăit, de fapt. Am prins vremea echipelor muncitorești, am prins vremea echipelor studențești, am prins vremea echipelor militare. Am prins, imediat după Revoluție, moda foștilor președinți care se credeau un fel de patroni. Acum este moda primarilor și a patronilor. Eu zic că va trece, și atunci lucrurile se vor așeza. Aveam nevoie de cărți, avem nevoie de școală, avem nevoie de educație. De respect față de om. În momentul în care ne vom respecta, va fi altfel. Asta este prima premisă. Doi: este profesorul David, care este rectorul Universității de la Cluj, a făcut un studiu sociologic al poporului român, din care remarcă faptul că noi foarte greu facem echipă. Nouă ne era ușor să facem echipă înainte de Revoluție, și iau cazul meu cu Craiova; eram o echipă de studenți. Dacă aveam un pachet de țigări, pe ăla îl împărțeam; era o ladă de bere, pe aia o împărțeam. Acum e foarte greu, în condițiile în care noi, românii, ca structură, facem greu echipă. Și în condițiile în care fiecare are un contract diferit, faptul că știu că ăla ia mult mai mult decât mine, creează un perete pe care greu îl trecem. Apoi, visez și sunt convins că vom ajunge iarăși la momentul care spectatorul e spectator, președintele e președinte și antrenorul antrenor. Omul potrivit la locul potrivit. Deocamdată credem că le știm pe toate, cum le știa și Ceaușescu pe toate. De aia avem patroni care spun că n-au nevoie de președinți, n-au nevoie nici de antrenori. Avem spectatori care cheamă jucătorii și îi amenință. De aceea îndrăznesc să spun că și cartea mea, și celelalte care mai sunt, ne vor apropia încât, încet de normalitate.
Și, o întrebare de final: ești optimist în privința calificării echipei naționale la turneul final EURO de anul viitor, sau încă nu avem valoare pentru a merge acolo?
Aici trebuie să discutăm puțin despre cadrul în care vorbim de această calificare. Din păcate, echipele noastre de club nu se califică în cupele europene, nici măcar în Conference League, o competiție pe care mulți au hulit-o la început. O calificare la turneul final de campionat european sau campionat mondial înseamnă practic o calificare la masa bogaților. Ori noi nu suntem îmbrăcați să putem merge la masa bogaților. Nu avem portofel pentru masa bogaților. De aceea o astfel de calificare ar face foarte mult bine fotbalului românesc. Mă gândesc tot la Craiova, care a dat tonul performanței la nivel de echipe de club, și chiar de echipă națională, o astfel de calificare ar da o mai mare încredere echipelor de club, care sunt convins că în toamna următoare vor aborda altfel meciurile internaționale. Poate vom avea și noi o echipă în faza grupelor. Cum vedeți toate sunt legate. Din păcate, noi mai avem o problemă la nivelul jucătorilor. Dacă jucătorului român îi dai 100.000 la semnătură, a doua zi vine cu o mașină de 160.000 de euro, se împrumută ca să meargă cu o astfel de mașină. Sârbului, dacă-i dai un milion la semnătură, a doua zi vine la antrenament de parcă i-ai fi furat din buzunar. Aici stă diferența. Ei vor foarte tare să reușească, cu mijloacele lor, cu calitățile lor, iar jucătorul român vrea să se fălească. Aici din păcate mai avem mult de lucrat. Și iarăși revenim la cărți, la educație.
Ai făcut o treabă foarte bună, Aurică, te felicit.
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 118 al revistei „Sport în România”
Fotografii de Alexandru Bratu