Revista pe care o aveţi acum în mână se pregăteşte să intre în cel de-al cincilea an al existenţei sale. „Sport în România” a devenit un nume cert în publicistica românească, rămânând unica apariţie lunară de quality în domeniul sportului. Ne bucurăm în continuare să găzduim cele mai frumoase performanţe ale sportivilor noştri, în principiu aria lor de selecţie fiind foarte largă, din absolut toate disciplinele sportive practicate la noi. Aceste succese dau substanţă revistei, mai cu seamă că ele cam trec de regulă aproape neobservate în celelalte apariţii din media, prea ocupate cu Gigi Becali şi chiloţii nu-ştiu-care neveste de fotbalist. Dacă este cineva curios să vadă, colecţia celor aproape 50 de numere ale revistei noastre stau mărturie la ce am afirmat mai sus, paginile fiind pline de eroi ai arenelor sportive care şi-au meritat din plin ieşirea din anonimat, spre a deveni adevăratele modele de urmat pentru generaţia mai tânără. Cu alte cuvinte, „secretul” revistei a fost dintodeauna aprecierea exact cum se cuvine a performanţelor internaţionale ale fruntaşilor sportului românesc, alegerea acestora arătându-se uneori destul de dificilă.
Din păcate, de la o vreme simţim că astfel de subiecte „grase” încep să fie tot mai rare, iar acest lucru nu poate fi interpretat decât ca încă o dovadă a scăderii accentuate a valorii reprezentanţilor noştri în arenele internaţionale, acolo unde se face diferenţa. Sigur, din fericire există încă excepţii, reuşite care ne fac mândri, aşa cum veţi putea constata chiar în paginile acestui număr, dar ele se lasă destul de mult aşteptate. Pe de altă parte, decepţiile sunt numeroase, iar aici lista este mult prea lungă pentru a fi exaustivă. Să ne aducem aminte doar de Europele de gimnastică artistică de la Cluj (unde doar „veteranii” Ponor şi Drăgulescu ne-au salvat imaginea), de recentele Mondiale de atletism de la Londra, în care n-am contat nici pentru intrarea în primii zece a vreunei probe, apoi de Europenele de kaiac-canoe de juniori şi tineret de la Bascov, excepţional organizate, dar fără să aducă măcar o singură medalie de aur, sau de FOTE, festivalul tinerelor speranţe olimpice, în care n-am izbutit să luăm nici măcar o singură medalie de aur, clasându-ne pe locul 29 pe naţiuni, într-o ierarhie dominată de Rusia – 61 medalii (30 de aur), Italia şi Ungaria (41 medalii, 13 de aur!). Ce să mai spunem de scrimă, doar un loc 6 la Mondiale, tir sau box, ca şi atâtea altele, lista cum spuneam e prea lungă. Ne bucurăm că vom organiza o grupă a Europeanului de baschet masculin (tot la Cluj, unde altundeva?), dar ar fi o adevărată minune dacă naţionala noastră nu s-ar clasa pe ultimul loc.
Sunt adevăruri dureroase, care situează realist poziţia în care a ajuns sportul românesc, fără prea multe speranţe pentru viitorul apropiat. Deja sunt prea mulţi ani de când sportul a fost văduvit de susţinerea majoră a autorităţilor statului, lăsat să vegeteze într-o prea dulce „far niente”, făcând eforturi să trăiască doar de pe-o zi pe cealaltă. Am ajuns, vreau să spun, aproape la fundul sacului, iar până la capătul tunelului ar fi foarte mult de aşteptat şi răbdat. Luminiţa aceea este încă foarte, foarte departe, atâta vreme cât nu există deocamdată un proiect serios, cu „bătaie” peste 10-12 ani, indiferent de partidul care s-ar afla la guvernare. Dacă veţi da citire interviului pe care ni l-a acordat ministru Educaţiei Naţionale (pag. 5-12), poate că veţi consta că pâlpâie ca un licurici o speranţă, şi numesc aici programul de dotare a grădiniţelor cu baze sportive minime şi specializarea unor dascăli în mişcarea fizică pentru ţâncii care, peste ani, ar putea deveni performerii pe care-i aşteptăm de atâta vreme. Nici nu mă îndoiesc că „viitorul sportului românesc se află acum la grădiniţă”, cum plastic se pronunţa unul dintre specialiştii de marcă ai mişcării fizice. Cu o condiţie: să protejăm acest viitor, să investim cât se cuvine şi să avem grijă de el!