Presa sportivă, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie un domeniu liber, lipsit de constrângeri și amenințări. Fiindcă, în principiu, ea tratează o activitate deseori benevolă, fără caracter lucrativ, având ca obiectiv simpla plăcere a mișcării fizice și a competiției, în care recompensele sunt (vorbim de sportul amator) mai mult simbolice: contează mai ales bucuria triumfului, orgoliul de a învinge, satisfacția victoriei colective, transpirația pentru o cauză pe cât de facilă, pe atât de nobilă. Acestea au fost întotdeauna rădăcinile sportului, pe care era modernă le-a pervertit în fel și chip, după asemănarea unei societăți sau a alteia. Desigur, puterea banului își spune astăzi cuvântul înainte de toate, însă a existat o epocă în care presiunile asupra presei sportive veneau din altă parte, iar noi despre aceste aspecte vom vorbi mai întâi. Așadar, cu toate că și azi se mai exercită presiuni asupra libertății cuvântului în gazetăria sportivă, despre care vom aminti mai târziu, nimic nu se poate compara cu se petrecea în urmă cu multe decenii.
Voi începe prin a descrie succint perioada cea mai dură a gazetăriei, cea din anii stalinismului și ai internaționalismului proletar, atunci când un singur cuvânt nepotrivit te putea arunca pentru ani buni în închisoare. Erau anii în care, de pildǎ, pe coperta colorată a unei reviste sportive a apărut din greșeală un steag roșu-alb-verde (deci steagul Ungariei!) în locul tricolorului roșu-galben-albastru, ceea ce a dus la arestări și condamnări severe, cei care greșiseră fiind acuzați de complot împotriva statului român. Erau anii în care despre URSS și sportul sovietic nu se putea scrie decât la superlativ. Iată, spre exemplu, un citat de pe coperta revistei Football (nr. 6-7/1950) apărută în plină perioadă stalinistă: „Footballul sovietic este cel mai bun și cel mai avansat din lume. Strălucitele victorii obținute peste hotare – și în special în Anglia –, de jucătorii sovietici, sunt cea mai bunǎ dovadă. Footballul sovietic nu exclude lupta bărbătească, utilizarea forței, a corpului bine dezvoltat. Dar footballiști sovietici nu depășesc niciodată, în întrecerile tovărășești dintre ei, limitele corectitudinii. Fotografia aceasta (în poză se văd doi jucători disputându-și o minge înaltă – nota mea, D.G.) constituie o pildă vie. Un înaintaș de la colectivul Dinamo Stalinabad (Tadjikistan) și portarul colectivului Casa Ofițerilor din Kiev își dispută cu dârzenie balonul. Niciunul însă nu folosește vreunul din mijloacele nepermise, atât de frecvente în sportul din țările capitaliste.”
Cât privește participarea la marile manifestări sportive internaționale, ele nu erau permise decât pentru a arăta superioritatea sportului sovietic și a celui din țările de „democrație populară”, între care, desigur, ne număram. Iată așadar un citat dintr-un articol apărut inițial în cotidianul Soviețchi sport (Sportul sovietic), sub titlul O contribuție la cauza păcii, tradus și publicat imediat după Olimpiada anului 1952, de la Helsinki: „Cea de-a XV-a ediție a Jocurilor Olimpice, care s-a încheiat, a arătat puternica năzuință a tuturor sportivilor cinstiți din diferite țări către pace și prietenie între popoare. […] Jocurile Olimpice au constituit, de asemeni, o demonstrație clară a acelei considerațiuni de care se bucură în fața sportivilor din toate țările lumii sportivii sovietici și marea Uniune Sovietică. La Jocurile Olimpice au fost pulverizate așteptările clicii reacționare, care, contând pe campania deșănțată de defăimare a Uniunii Sovietice, dusă în țările blocului americano-englez, credea că ațâțătorii la război vor putea împiedica stabilirea de relații prietenești între sportivii acestor țări și ai celor din URSS și țările de democrație populară” (revista Stadion nr.8/1952, pag. 9-19). Din fericire pentru noi, cei de azi, noi n-am făcut cunoștință cu asemenea îngrozitoare constrângeri decât din cărți sau studiind arhivele îngălbenite ale ziarelor vremii.
Să ne apropiem acum de ceea se petrecea în urmă cu două, trei decenii, în plin avânt al societății socialiste așa-zis multilateral dezvoltate. Pentru cei mai tineri, cei care n-au avut de-a face cu sistemul de cenzură al societății comuniste, lucrurile vor putea părea neverosimile, însă pentru noi, oamenii care am scris sau am vorbit despre sport în acea perioadă, cenzura cuvântului liber exprimat devenise un modus-vivendi, cu care eram obligați să ne obișnuim de la primii pași în gazetărie.
Aici ar trebui să mă refer în primul rând la amestecul politic în gazetărie, activitate care devenise un fel de anexă – atenție, chiar deosebit de importantă, cu mult mai importantă decât în zilele noastre! – a politicii de partid și de stat. Aparatul de propagandă al societății comuniste nu accepta niciun fel de derogare de la linia partidului unic. Deși ziariștii aveau în principiu un statut independent, ei nu erau socotiți în fapt decât simpli „prestatorii de servicii” ai sistemului de propagandă comunist, oameni meniți, „să ducă spre mase cuvântul și hotărârile PCR”, iar mai apoi, ale tovarășului și ale tovarășei Nicolae și Elena Ceușescu. Pe de altă parte, detaliu deosebit de important, partidul și statul comunist acordau o mare atenție sportului, căutând să obțină în acest mod imagine și faimă peste hotarele țării. Superioritatea orânduirii comuniste nu se putea demonstra mai bine decât prin câștigarea de medalii sau titluri olimpice, mondiale, europene – lucru care ar fi atestat, după mintea ideologilor comuniști, calitatea pregătirii sportivilor, excelente condiții de viață și de antrenament de care se bucurau ei în acele vremuri. Erau timpurile în care statul român chiar investea ceva bani în activitatea sportivă și aștepta să aibă roade cât mai evidente, în măsură să spulbere concurența capitalistă, cea a sportivilor din țările occidentale, în special. O asemenea viziune nu era nici pe departe proprie României, este de reținut că și alte țări din așa-zisul „lagăr socialist”, R.D. Germană și URSS în primul rând, dar și Polonia, Bulgaria sau Cuba promovau aceeași politică, luptându-se pentru medalii și titluri, spre a se lăuda apoi cu superioritatea sportului „amator” (în fapt un profesionalism mascat) și a celor care îl reprezentau, sportivii crescuți în adevărate sere de pregătire, în care nu făceau altceva decât să se antreze uneori și câte 11 luni într-un an, pentru o singură competiție majoră, de regulă cea a Jocurilor Olimpice.
Ei bine, toate aceste succese majore – și trebuie desigur să remarcăm că, prin talentul și eforturile considerabile ale sportivilor noștri, ele chiar au existat în acea vreme –, se cereau în mod obligatoriu a fi cântate exaltat de o presă a cărei unică menire era, cum spuneam, cea de a transforma în ode toate izbânzile sportivilor români, fără să uite în niciun moment să menționeze, „condițiile excepționale de pregătire și de viață asigurate de către partid și de stat”, „personal de tovarășul Nicolae Ceaușescu” etc., etc.
Așadar, revenind, am simțit încă de la primul contact cu gazetăria (asta se petrecea în primăvara anului 1969) obligațiile pe care le avea un tânăr ziarist sportiv, și fără de care n-ar fi izbutit niciodată să spere să facă o carieră în domeniu. Mi s-a spus încă de la început să fiu atent la ce scriu, dacă vreau să rămân în redacția ziarului. Era vremea când un anume Pompi Vintilă își turna la partid colegii, pe cei care aduceau la serviciu ouă roșii și cozonac în pachetul cu mâncare (simbolul Paștelui fiind interzis), iar a fi membru PCR nu era decât o obligație sine qua non pentru oricare aspirant la meseria de gazetar. Desigur, atunci când nu prea ai de ales, nu-ți poți face prea multe probleme, toți cei de atunci luam lucrurile așa cum erau, fiindcă a încerca să schimbi ceva, să te opui cumva direcției impuse, echivala cu o sinucidere socială.
Unicul ziar de sport, intitulat la început Sportul popular, apoi simplu, Sportul, ceda de regulă prima pagină activităților politice ale vremii, care evident nu aveau nici cea mai mică legătură cu activitatea sportivă. În general, presa era plină de titluri bombastice, preaslăvind excelentele rezultate ale sportivilor, ceea ce de multe ori nu era chiar foarte departe de adevăr, cum am spus. Erau chiar anii în care sportivii români aveau succese, ceea ce ușura mult efortul scrisului sau al comentariului sportiv. Așa s-a afirmat marele crainic sportiv Cristian Țopescu, cea mai cunoscută voce a momentului, lucru care nu i-a adus numai satisfacții, ci și invidie și dușmănie. Aș putea povesti mai multe episoade din cariera lui Țopescu, care uneori își asuma riscuri destul de calculate, dar care totuși a fost în mai multe rânduri certat, sancționat și ca urmare interzis pe post pentru o vreme (de obicei o lună sau două). Spre exemplu, atunci când a pomenit despre muncitorii de la uzinele Fiat, care au fost aduși cu autobuzele la Belgrad, pentru a vedea o partidă importantă a echipei Juventus Torino, ba chiar primiseră o zi liberă pentru a putea asista la meci! Un astfel de lucru desigur că ar fi fost de neînchipuit în țara noastră, cu toată așa-zisa superioritate a sistemului socialist și a grijii față de clasa muncitoare… Țopescu l-a povestit și a plătit pentru asta.
În fapt, ca mecanismul să se înțeleagă, cenzorii se temeau la rândul lor să nu-și piardă slujba în cazul în care s-ar fi aflat „mai sus” despre „greșelile grave exprimate pe post” și atunci conducerea Televiziunii îl trimitea pe Țopescu pe tușă câteva luni, până ce incidentul era dat uitării – sau mai exact până ce se constata că pericolul trecuse, fără ca să se sesizeze cineva de la Comitetul Central al partidului comunist.
Și mie mi s-a întâmplat același lucru, atunci când, în timpul comentariului în direct de la Sala Polivalentă din București, am rostit, la sfârșitul întâlnirii de Cupa Davis din martie 1984, dintre echipele României și SUA (care-i avea atunci pe celebrii tenismeni Jimmy Connors și John McEnroe) următoarea frază: „A fost o cinste pentru întreg sportul românesc să găzduiască o asemenea întâlnire cu echipa de Cupă Davis a Statelor Unite, o echipă care poate fi comparată cu Brazilia la fotbal sau Noua Zeelandă la rugby”. Petru Enache, secretar al CC al PCR pentru probleme de propagandă și presă ar fi rostit, din câte mi s-a spus, fraza: „Ce spune ăsta? Cinste a fost și pentru ei că au jucat cu noi!” În consecință, nu m-a dat nimeni afară, însă n-am mai avut voie să vorbesc pe postul național de televiziune vreo șase luni după aceea. Cum însă venise Olimpiada anului 1984 (Los Angeles) și era mare nevoie de comentatori pentru a susține verbal imaginile pe care Televiziunea le primea gratuit din Statele Unite, am comentat totuși din studio, fără să mi se rostească sau să mi se afișeze în niciun moment numele pe ecran! Apoi, totul s-a uitat și… am mers mai departe.
Așa cum se știe, Țopescu a fost eliminat din presă după episodul din Suedia, în 1983, când a rostit fraza care avea să-i schimbe viața. El n-a spus decât că „fotbalul românesc ar avea de câștigat dacă, spre finalul carierei, jucătorilor li s-ar permite să evolueze în străinătate”, desigur în anumite condiții (număr de selecții la națională, vârstă înaintată). Interesant este că Țopescu, care aștepta momentul pentru a spune această frază (pregătindu-și ca de obicei extrem de temeinic textele scrise în vederea comentariului), a fost sfătuit de mai mulți apropiați, între care și Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al echipei naționale de fotbal, să nu o spună pe post. El însă a riscat, încurajat și de rezultatul excepțional obținut atunci de fotbaliștii tricolori (victorie la Stockholm cu 1-0) și … a plătit! Lui Ceaușescu i s-a raportat că „Țopescu îndeamnă tinerii să plece din țară!” și astfel, cu toată celebritatea sa, sau poate și din această cauză, Cristian Țopescu a fost transferat ca simplu ofițer la Clubul Steaua, acolo unde l-a și prins Revoluția.
Dacă am ajuns aici, trebuie să menționez că nu am văzut niciodată un om care să-și pregătească atât de minuțios comentariile înaintea unei transmisii televizate, fie un meci sau un alt eveniment sportiv, ca Țopescu! Practic, el nu rostea pe postul național decât foarte rar o frază întreagă care să nu fi fost scrisă dinainte, să nu fi fost mai întâi îndelung analizată de filtrul minții sale, așternută pe hârtie cu multe zile înainte! Ajunsese așadar la o autocenzură feroce, fără de care n-ar fi izbutit însă niciodată să se mențină în vârful ierarhiei comentatorilor sportivi. Știa că poate deveni extrem de periculos să rostești spontan cuvintele, fiindcă un asemenea mod te-ar putea expune greșelilor și consecințelor care urmau și-și asuma riscuri extrem de bine calculate. Cu atât mai paradoxal este că el a „căzut” totuși, în ciuda tuturor precauților pe care și le lua, fiind eliminat fără cel mai mic regret, atunci când Ceaușescu s-a supărat.
În general, se cunoște prea puțin rolul foarte important pe care l-a jucat Traian Pușcașu, vicepreședinte al Radioteleviziunii Române până la Revoluție, în cenzurarea activității publicistice a televiziunii naționale. Acest om a schimbat timp de vreo două decenii toți președinții care s-au perindat la conducerea televiziunii, el rămânând neclintit pe scaun, în biroul său de la etajul 12, ani și ani de zile. Pușcașu supreveghea tot, de la jurnalul de actualități politice (renumitul „Telejurnal”), până la emisiunile așa-zis distractive sau cele de sport. Când erau emisiuni (sau reportaje) mai importante, întinse pe spații mai mari, atunci se organiza așa-numita „vizionare” la același etaj 12 al blocului turn, într-o sală special amenajată. Mi-aduc aminte că muncisem o lună de zile la reportajul despre calificarea la Euro 1984, iar la „vizionare” tot ce făcusem era să cadă într-o singură clipă, dacă redactorul meu șef, Ion Lavric, n-ar fi insistat și nu m-ar fi apărat în fața lui Pușcașu, asigurîndu-l că nu este nimic în neregulă. Apoi, erau cenzorii mai mici, care îmi vedeau buletinele de știri sportive sau rubricile din alte emisiuni, și până nu le plăcea lor, până ce nu scoateam, evident obligat, orice aluzie despre superioritatea organizării sportului în alte țări, de exemplu, nu-mi semnau fișa de emisie. Era unul, Cicerone, cu care mă certam aproape în fiecare săptămână, fiindcă pretențiile sale deveneau tot mai absurde, mai lipsite de sens. Interesant este că, la câțiva ani după Revoluție, acest Cicerone a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât șeful Sindicatului Liber din Televiziunea Română, militând deci pentru libertarea cuvântului și neingerința politică… Viața îți poate aduce multe farse, după cum se vede!
Momentul de vârf al cenzurii „prin adăugire” se petrecea desigur la manifestările așa-zis populare de la 23 August, atunci când „întregul popor elogia uriașele realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate”, ca și „contribuția inestimabilă a tovarășului Nicolae Ceaușescu” sau „grija părintească a tovarășei Elena Ceaușescu”… Cine își închipuie azi că sportul era scutit de asemenea stupide sloganuri se înșeală profund. Eram obligați să rostim pe post asemenea inepții, textele noastre scrise erau foarte atent vizate, începând cu șeful de secție, apoi de conducerea redacției, de multe ori fiind sfătuiți să insistăm pe anume sau anume laudă deșănțată, în funcție de „moda zilei”, ca să zic așa. Când defilau așadar sportivii prin fața tribunei, noi recitam aproape fără răsuflare textele ce ne erau impuse, spre a aduce în primul rând laude partidului, tovarășului Ceaușescu și tovarășei Ceaușescu, „cei fără de care” etc., etc. Ferească sfântul să îndrăznești să te abați cu o virgulă de la textul aprobat sau să greșești cumva – impardonabilă eroare! – numele ori prenumele celor doi tirani, cǎci vicele Pușcașu și probabil vreo câțiva securiști zeloși te-ar fi așteptat imediat la ieșire, și nu ca să te felicite.
Fiindcă eram comentator sportiv, mă aflam într-o ipostază foarte rară la acea vreme, putând vorbi ceea ce se chema „în direct” la transmisiile de meciuri. Desigur, mă pregăteam intens și știam că, la sfârșitul comentariului, va trebui să adaug ceva de genul „sportivii mulțumesc din inimă partidului, personal tovarășului … și tovarășei…, fără de care nu ar fi putut înfăptui” etc., etc. Dar erau cazuri în care nu știam cum o să se termine un meci sau o întâlnire sportivă – și atunci eram obligat să-mi pregătesc mai multe variante, în funcție desigur de rezultatul final. Mi-aduc bine aminte că, la meciul dintre selecționatele României și Irlandei de Nord, din noiembrie 1985, mi-am pregătit nu mai puțin de trei variante de final: cea pentru victorie (entuziastă, euforică, dat fiind că echipa națională ar fi obținut calificarea la Campionatul Mondial), cea pentru meci egal (mai temperată, fiindcă am mai fi păstrat șanse) și cea pentru înfrângere (pe un ton critic, aspru, dată fiind eliminarea din competiție a echipei noastre). Din păcate, am fost nevoit să scot la finalul meciului varianta critică!
Este de asemenea interesant că, dacă mi-ar fi dat prin gând să rostesc pe post cine știe ce nesăbuintă (și vă mărturisesc că mi-a trecut prin minte!), cenzorii politici se gândiseră și la o asemenea eventualitate. Așadar, dacă m-aș fi apucat să strig pe post, de exemplu, „Jos Ceausescu!”, strigătul meu disperat n-ar fi ajuns niciodată la urechile ascultătorilor. Exista în Televiziune, lucru despre care am aflat abia după 1989, un sistem tehnic greu de explicat pe înțelesul tuturor, un fel de „buclă” de sunet, care făcea, să zicem, o scurtă „ocolire”, de cel mult 2-3 secunde față de imaginea recepționată pe micile ecrane, întârziere însă suficientă pentru ca un tehnician avizat și cu urechile pâlnie să închidă brusc calea de sunet, împiedicând ca vorbele să mai fie difuzate spre antenele de receptie.
În cazul sportivilor rămași în străinătate, numele lor dispăreau efectiv din comentarii, dar și din orice arhivă sau film documentar despre un anume eveniment. Într-o carte apărută în acea perioadă este descris meciul în urma căruia echipa României a învins Anglia cu 2-1, unul dintre goluri fiind înscris de Marcel Răducanu, jucătorul care a rămas în Germania și a cerut azil politic. Ei bine, faza este descrisă cam în felul următor: „În minutul 24, mingea ajunge la Iordănescu, apoi Țicleanu pasează și șut în colțul porții lui Clemence: 1-0 pentru România”. Lipsea evident tocmai autorul golului din această descriere! Desigur că imagini din faza cu pricina lipseau și din retrospectivele fotbalistice, fiind cenzurate. Mi-aduc însă aminte că, după câțiva ani buni de la acel eveniment, am introdus într-un program de meci formația completă pe care echipa României a aliniat-o în acea partidă, inclusiv, așadar, cu Marcel Răducanu. Oamenii de la tipografie s-au cam mirat, era pentru prima oară când îi apărea numele după destula vreme, dar absolut nimic nu s-a întâmplat după aceea. Este un exemplu care ne arată că uneori autocenzura era mai puternică decât cenzura însăși. Amintind despre programele de meci, trebuie să spun cǎ, într-o vreme, am produs destul de multe astfel de tipărituri sportive, care se plăteau bine de către cluburi sau de federația de specialitate. Pentru a le duce la tipar era însă nevoie mai întâi de o viză de la Sectorul de partid al Capitalei, mai exact de la cenzorul însărcinat cu această îndeletnicire. După o vreme, ne-am și împrietenit. Eu îi duceam „marfa” într-un plic (texte și fotografii pentru ilustrație), el arunca un ochi peste ele și, pentru că de la o vreme căpătase încredere în capacitatea mea de … autocenzură, își tempera repede vigilenta și-mi acorda viza necesară. Cum eram mai mereu în întârziere față de graficul apariției programului, pentru urgentarea procesului de cenzură, mai utilizam și neaoșul obicei al spăgii, mituind cenzorul Sectorului muncipal de partid, de regulă cu un „cartuș” de țigări Kent, o marfă extrem de apreciată la vremea respectivă. Încă o dată interesant, prietenul meu, cenzorul sectorului de partid, este astăzi redactor-șef adjunct la cotidianul Jurnalul național.
Trebuie să mă întorc la numele cenzurate. Dacă pentru Nadia Comăneci timpul a fost prea scurt pentru a fi cenzurată (a trecut ilegal granița în toamna anului 1989), pentru alții lucrurile au stat în alt mod. Oricare sportiv care „alegea libertatea”, cum se spunea pe acele vremuri, devenea complet indezirabil, numele lui fiind uitat definitiv și şters din anale sau statistici. Asemenea lucruri se mai întâmplau și pe plan intern, chiar dacă într-o proporție mai mică. Spre exemplu, tânărului fotbalist Gheorghe Ceaușilă i-a fost interzis să i se pronunțe numele, el apărând în cronicile ziarului Sportul ca „C. Gheorghe”, și chiar în transmisiile de radio numele său era pronunțat în același fel, stârnind desigur ilaritate. Un alt fenomen al cenzurii numelor sau prenumelor „nepotrivite” a fost cel al „românizarii” sportivilor de etnie maghiară. Așa a ajuns Lajos Satmary – „Ludovic Sătmăreanu”, Imre (Vogl) devenea „Emeric”, Lászlo (Bölöni) – „Ladislau”, Kati (Szabo) – „Ecaterina”, și așa mai departe. Pe timpul existenței odioasei echipe Victoria București (aparținând Miliției Capitalei), s-a ajuns până acolo încât un jucător adus de la Oradea, pe nume Szekely, să se numească „Dan Daniel”, așa cum îi apărea numele în toate cronicile meciurilor.
Ziariștii erau oameni mult mai bănuiți că ar fi putut complota împotriva orânduirii socialiste decât multe alte categorii de persoane, dovadă că ochii Securității vegheau cu mare atenție asupra lor. În Televiziunea națională erau atât de mulți „turnători”, încât, la un moment dat, s-a spus că numărul lor reprezenta cam 25 la sută din personal, deci cam un „colaborator” la patru persoane! În anii care au precedat revolta populară din 1989, această supraveghere se întețise. Ofițerul de securitate Orzan, care în mod oficial îndeplinea o funcție de… vicepreședinte, a început să-mi solicite să dau o declarație scrisă de câte ori mă întorceam din străinătate. Obligat de împrejurări, i-am scris pe hârtie de vreo două ori cum că „mi s-au asigurat toate condițiile necesare transmisiei în direct” și alte asemenea, iar după o vreme a încetat să-mi mai ceară asemenea declarații scrise. Dar am văzut cu ochii mei cum se fereau absolut toții colegii din presă când ne întâlneam la diferite meciuri din străinătate cu domnul Nicu Munteanu, crainicul de sport al postului Europa Liberă, altfel un om la locul lui, care mi-a devenit foarte apropiat după Revoluție. Pur și simplu încercau să intre în pământ, se întorceau cu spatele și fugeau, de frică să nu fie văzuți și „turnați” (de colegii vigilenți, evident) că stau de vorbă cu acel „dușman al poporului”, care era angajatul postului atât de urât de familia Ceaușescu și de întreaga Securitate ceușistă.
O altă formă de cenzură am întâlnit-o în cazul montajului de imagini. Spre exemplu, într-o secvență memorabilă trimisă de televiziunea americană de la Olimpiada anului 1984, campionul olimpic Nicu Vlad, un halterofil excepțional, apărea sforțându-se până aproape de limită, pentru a ridica greutatea, venele gâtului dând impresia, pe imaginea slow-motion, că vor plesni de-a dreptul. Șefii au văzut imaginile montate de mine și au decis să le scot, fiindcă le era frică de reacția celor doi soți Ceușescu, care n-ar fi agreat nicio imagine de acest fel, a încordării supraomenești pentru victorie. În concepția lor, sportul trebuia să fie numai cu flori, zâmbete și panglici colorate. Cred totuși că nu era decât un mod evident de autocenzură, șefii din televiziune nu aveau de unde să știe care vor fi reacțiile la vârful ierarhiei (în cazul, destul de improbabil, în care s-ar fi uitat la televizor în acele momente), dar încercau să anticipeze orice fel de neplăcere sau apreciere negativă, eliminând din start tot ce, credeau ei, i-ar fi putut deranja.
Am susținut, la începutul acestor consideraţii, că și astăzi se mai exercită presiuni asupra libertății cuvântului în gazetăria sportivă. Și am să dau câteva exemple. Astfel, pe când dețineam funcția de director al cotidianului Gazeta sporturilor, am primit o mulțime de „indicații prețioase” atât din partea directorului Companiei Jurnalul, cât și din partea patronului trustului. Cei doi au încercat permanent să indice o anume direcție în publicistica sportivă, urmând direct interesele financiare ale trustului. Astfel, nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit în paginile ziarului cu un articol de laude și elogii pentru „munca sa, depusă în interesul societății”, cea a fostului director de la Loto-Pronosport, dl Nicolae Cristea, care era cercetat pentru grave abuzuri în serviciu. Nu m-am putut opune, așa cum o făceam de cele mai multe ori, și articolul, întins pe două pagini, a apărut a doua zi, spre marea mea rușine. De fapt, nimic nu ar fi trebuit să mă uimească, atâta vreme cât asistasem nu cu mult timp în urmă la o discuție între cei doi domni, în care patronul l-a întrebat pe directorul companiei cam cât la sută din publicitatea din ziarele tustului este reprezentată de cea „neconvențională” (altfel spus, obținută prin presiuni politice, șantaj, interese și alte asemenea metode), iar acesta i-a răspuns fără să roșească şi fǎrǎ ezitare: „Cam 80 la sută”! Este desigur ușor de înțeles care era tenta articolelor și cum se făcea sumarul unui ziar, urmărindu-se în primul rând interesele financiare, inclusiv cele ascunse.
Nu cu mult timp în urmă, Gigi Becali, patronul echipei de fotbal Steaua, a stabilit o nouă performanță în audio-vizualul românesc. După ce, în urmă cu ceva ani, i-a administrat câteva palme unui reporter care îndrăznise să-l imite, caricaturizându-l, de această dată cunoscutul parlamentar european a izbutit nici mai mult, nici mai puțin decât să facă să fie interzisă o emisiune sportivă! Este vorba despre emisiunea „Pe bune cu Banciu și Mironică”, difuzată de compania MediaPro pe postul Sport.ro, în fiecare după-amiază, de luni până vineri. Ei bine, pentru că nu i-a plăcut emisiunea (care-l lua mereu peste picior), Becali a cerut și, culmea, a obținut interzicerea emisiunii, scoaterea ei din grila postului! Faptul este de notorietate și el demonstrează în fapt pericolul tot mai mare care se profilează în acest moment în presa noastră sportivă, cel al amestecului violent al oamenilor cu bani, spre cenzurarea opiniei și a cuvântului liber.
Cred însă că pot fi date și câteva exemple de gazetari care au înfruntat cenzura, riscându-și uneori slujba. Spre exemplu, Cătălin Tolontan n-a vrut sub nicio formă să-i ofere favoruri în ProSport domnului Nicolae Badea, președintele de la Dinamo, bun prieten cu Adrian Sârbu, cel care insistase în această direcție. Ca urmare, Sârbu l-a concediat pe loc, însă doar pentru câteva ore, fiindcă Ovidiu Ioanițoiaia și Andrei Vochin, colegii lui Tolontan, au izbutit să-l convingă pe Sârbu să se răzgânească! Apoi, în ceea ce-l privește pe Dan Voiculescu, actualul patron, acesta nu doar că n-a mai putut avea inițiative în a cenzura Gazeta sporturilor, dar s-a trezit criticat chiar în ziar, atunci când ancheta lui Tolontan (iarăși Tolontan, trebuie să remarc lucrul acesta!) cu privire la dosarul Ridzi – Elena Udrea, sau în cea cu patinoarele care au costat dublu de cât ar fi trebuit, firele au condus la firme din trustul dlui Voiculescu, care făcuseră și ele afaceri cu cei în culpă. Aici este vorba însă de forța grupului, mă refer la cei de la Gazeta sporturilor. Am informații certe că, dacă Tolontan era dat afară, hotărârea era ca întregul colectiv să părăsească imediat ziarul. Și acesta este un exemplu care trebuie reținut, pentru a susține rolul pe care ar trebui să-l aibă o asociație precum cea a Presei Sportive, luând atitudine împotriva imixtiunilor de orice natură.
În fapt, Asociația Presei Sportive (APS), pe care o conduc de destul de puțină vreme, se declară în război deschis cu abuzurile și cenzurarea libertății de expresie, pe care le va semnala întotdeauna opiniei publice și le va sancționa ca atare. Vom solicita de asemenea participarea tuturor membrilor APS la acțiunile asociației, înțelegând că numai solidaritatea de breaslă ne poate aduce forță și putere de a lupta pentru apărarea cauzei noastre. Ne aflăm în acest moment într-unul dintre cele mai dificile perioade pentru presă, din întreaga sa existență. Ziariștii sunt din ce în ce mai încolțiți în activitatea lor, tot mai subordonați intereselor patronale, dominați de frica pierderii locului de muncă. În asemenea condiții, se mai poate vorbi astăzi despre libertatea cuvântului? Din fericire, presa sportivă este mult mai puțin marcată de asemenea „comandamente” ale zilei, inclusiv presiunile politice. Aș îndrăzni să spun chiar că presa noastră sportivă se află într-o postură mult mai convenabilă, fiind un exemplu pentru modul în care reflectă (și deseori sancționează) excesele de la spiritul sportului, de la fair-play și corectitudine.
Dacă totuși aș simți necesitatea unei schimbări, pot spune că, după părerea mea, ar fi utilă din când în când și o mai atentă … autocenzură. Și când spun asta mă gândesc în primul rând la evitarea unor excese de tip „tabloid”, care sunt încă foarte prezente în presa noastră, pentru schimbarea mentalității păguboase a tinerilor jurnaliști, după care, în meserie, totul se face urmărind doar audiența postului și numărul de exemplare vândute.
Rolul unei asociații de breaslă este de a da uneori direcția bună, sancționând excesele de toate felurile, așa cum are obligația de a-i apăra pe ziariștii a căror activitate zilnică și condiții de muncă se află în pericol, cenzura și presiunile politice sau cele patronale afectând calitățile lor profesionale. Asociația Presei Sportive din România și-a creat din acest deziderat un adevărat crez.
Expunere susţinută la cel de-al X-lea Simpozion national de journalism (“Cenzura în România – ieri şi azi”), organizat de Departamentul de jurnalism din cadrul Facultăţii de ştiinţe politice, administrative şi ale comunicării, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 29-29 octombrie 2011.