Breaking News

Interviu cu Alexandru Hălăucă, președintele F.R. Hochei pe Gheață

„Cu maximum două milioane de euro, patinoarul «Mihai Flamaropol» putea fi reparat. S-a dorit neapărat demolarea lui”

Dumitru Graur: Unde sunteți născut, dle. președinte? Există vreo legătură între numele dvs. și „Pasul Hălăuca”, o trecătoare situată în Munții Stânișoarei, la limita dintre județele Neamț și Suceava?

Alexandru Hălăucă: Nu știu, poate bunicii, străbunicii să fi fost de prin acele meleaguri. Știu că există și un sat Hălăucești în Moldova. Eu sunt născut în București, iar când avem doar cinci ani, părinții s-au mutat din Colentina în spatele bisericii de la Piața Muncii, la numai câteva sute de metri de patinoarul „Flamaropol”. A fost fără îndoială punctul de atracție al copilăriei mele.

Hocheiul pe gheață este unul dintre cele mai spectaculoase sporturi de iarnă, și nu uit că noi am avut în anii ’70-’80 o foarte bună echipă națională, care a participat atât la JO 1976, de la Innsbruck, cât și în 1980, la Lake Placid. Cum mai stau astăzi lucrurile în hocheiul românesc?
Astăzi suntem departe de ce era hocheiul în acei ani, și mă doare acest lucru. Trebuie să știți că la nivel de echipă națională de seniori am reușit acum doi ani o performanță de excepție, calificându-ne în Divizia I – grupa A valorică a Campionatului Mondial. Am revenit acolo după 15 de întrerupere! În rest însă, lipsa infrastructurii, a patinoarelor mai exact, baza mică de selecție ne-au dus cam jos (zâmbește amar).

Și la hochei România a avut o generație de aur

Bine, vom mai vorbi despre asta. Aveați 18 ani când ați participat cu echipa României la Jocurile de la Innsbruck, unde ne-am clasat pe primul loc în grupa așa zis de consolare, după 3-1 cu Japonia, 3-4 cu Iugoslavia, 4-3 cu Austria, 9-4 cu Bulgaria și din nou 4-3, cu Elveția. Vă mai aduceți aminte?
Da, mi-aduc aminte cu mare plăcere de acea perioadă. Eram cel mai tânăr jucător al turneului olimpic de hochei, iar antrenorul nostru, Stefan (Nelu) Ionescu chiar se lăuda cu asta. În acel moment România avea o generație de aur, așa cum a existat și la alte sporturi, cum a fost cea de la fotbal, sau cea din handbal, la timpul lor. Atunci s-au obținut cele mai bune rezultate din hocheiul românesc. Țin minte că o mulțime de echipe de mare valoare ne invitau să jucăm cu ei, ca să se pregătească cu noi. Erau vremurile când echipele naționale, dar și cele de club, Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc, Galați se pregăteau luni de zile atât în URSS, cât și în Cehoslovacia, țările cu cel mai bun hochei din est. Noi cei de la Steaua am avut cantonamente de pregătire în baza celor de la TSKA Moscova, unde era toată elita hocheiului sovietic. Pe scurt, ne băteam cam cu oricine.

Spuneți-mi mai multe amintiri din activitatea dvs. sportivă.
Am jucat 19 ani la Steaua, pe post de centru înaintaș, am câștigat 17 campionate naționale și 18 Cupe ale României. Am participat la 16 Campionate Mondiale și am fost prezent la două Olimpiade. Noi, cei de la hochei am fost disciplina sportivă cu cele mai multe deplasări în străinătate, mult mai multe decât fotbaliștii sau handbaliștii. Vara stăteam și două luni la pregătire prin Germania sau Elveția cu lotul național. Erau mici turnee, unde mai împrumutam câte o dată linia noastră a IV-a câte unei echipe de club germane, ca să poată juca cu noi. Chiar eram tari. În 1976, după Jocurile Olimpice, în martie a fost Campionatul Mondial, în Elveția, la Biel/Bienne. Și în meciul decisiv pentru promovarea în prima grupă valorică, cea de elită, am întâlnit Elveția. După șapte minute era 5-0 pentru noi! Se făcuse o liniște deplină în patinoar, deși era arhiplin. I-am bătut 7-2. Și am intrat în Grupa A, unde în 1977, în Austria, i-am bătut pe americani (scor 5-4, mai 1977 – n.n.). După meci, la conferința de presă ne-au întrebat câte patinoare avem în România. SUA avea atunci 4.200 de patinoare închise și 360.000 de jucători legitimați la diferite cluburi. Nu mică le-a fost uimirea când le-am spus că noi avem trei patinoare, la București, Miercurea Ciuc și Galați, iar numărul jucătorilor era pe atunci de 180-200. Azi avem cinci patinoare, dar jucători nu știu dacă mai sunt atâția. Apoi, în meciul decisiv cu Germania, pentru rămânerea în grupa A”, când a scăpat Doru Tureanu spre poartă în ultimul minut și a dat gol, arbitrul a fluierat ofsaid! Nu ne doreau așa de sus, era clar.
Peste patru ani, la JO de la Lake Placid, România a făcut parte din grupa principală B, unde am pierdut în fața Suediei (0-8), Statelor Unite (2-7) și Cehoslovaciei (4-7), dar am bătut RFG-ul cu 6-4 și am remizat cu Norvegia (3-3), clasându-ne pe un onorant loc patru în grupă. Din echipă făceau parte, alături de dvs., hocheiști de renume ca Doru Tureanu, Justinian sau Gică Huțan…
La Olimpiada din 80, la ei acasă, Statele Unite n-au bătut cu 7-2. Dacă ar fi să jucăm azi cu ei, nu scăpăm așa ușor. Cu Cehoslovacia, care erau campioni mondiali, 4-7. Le-am dat patru goluri! Mai erau Valerian Netedu, Ion Ioniță, Axinte… Portarii Huțanu și Netedu erau amândoi excepționali, de valoare apropiată. Să știți că la hochei portarul valorează 60-70 la sută din echipă! În momentul în care am fost ales ca președinte, în decembrie 2013, am luat o decizie prin care a fost impusă prezența exclusivă în poarta echipelor din campionatul nostru a portarilor români. Asta ne-a adus și succesul echipei naționale, faptul că am avut de unde să selecționăm un portar de valoare. Acum avem cinci, șase portari de valoare ridicată, efectiv nu știi pe cine să selecționezi dintre ei.

O promovare spectaculoasă, deși neașteptată

Există mulți jucători străini în campionatul românesc?
Da, fiecare echipă poate să dispună de șase jucători străini. În afara lor, mai avem foarte mulți jucători naturalizați, din Rusia, din Cehia, sunt jucători de valoare, care primesc aici salarii foarte bune și care devin totodată selecționabili pentru naționala noastră. În felul acesta am crescut foarte mult nivelul hocheiului românesc și am avut succese și pe plan internațional.

Îmi dați câteva exemple?
Întâi portarul, care este slovac, dar naturalizat, Patrik Polc. Apoi Yemelianenko, Butochnov, Borysenko. Primul jucător naturalizat a fost portarul, pentru că aveam acolo mare nevoie. După aceea au început și portarii români să crească în valoare, iar la oara actuală, mă repet, avem cinci, șase portari de valori apropiate, foarte buni. Și nu numai portari avem, sunt și jucători buni.

Și înțeleg că așa, în 2019, România s-a calificat în grupa A al celui de-al doilea eşalon mondial, după 15 ani. Știu că am încheiat grupa din Estonia cu cinci victorii pe linie: 4-3 cu Estonia, 3-2 cu Japonia, 3-2 cu Polonia, 4-1 cu Ucraina şi 3-1 cu Olanda. Vă așteptați la acest succes?
Să vă spun sincer, nu ne așteptam. Noi ne gândisem să ne clasăm undeva pe primele trei locuri, dar mai ales să nu retrogradăm! Așa am și fost tratați la început de gazdele din Estonia: la hotel aveam cele mai îndepărtate camere, la masă eram într-un colț, eram prea puțini băgați în seamă de toți. Dar în momentul în care am început să obținem victorie după victorie, bătându-i pe japonezi, bătându-i pe estonieni, care jucau acasă, bătându-i și pe polonezi, care erau marii favoriți, dintr-o dată s-a schimbat totul. Veneau oamenii și ne întrebau de ce mai avem nevoie, ne deschideau toate ușile, eram cu adevărat foarte bine văzuți.

Cum ați reușit să revigorați echipa națională?
Pot să vă spun că principala mea preocupare a fost să mă apropii de sportivi, ca un fost jucător ce am fost la rândul meu. Și așa am reușit să-i conving că își vor primi toate drepturile, că nimeni nu o să-i mai păcălească, așa cum s-a întâmplat cu ani în urmă. Și că vor putea obține contracte mai avantajoase la echipe din alte țări, dacă echipa câștigă. Primul indiciu pentru managerii din altă țară este unde este clasată echipa națională. Iar jucătorii au prins încredere în mine, toți jucătorii de valoare au spus prezent la echipa națională. Vă spun că în momentul în care am venit la federație, cu greu am putut să fac o echipă națională și să aduc și un antrenor, ca să putem să ne prezentăm la un campionat mondial! Astăzi vin toți cu mare drag și pun umărul, luptă și se dăruiesc pentru echipa națională.

O să vă întreb ceva: este vorba inclusiv de jucătorii de origine maghiară?!
Da. Păi marea majoritate a lotului național de acum este formată din jucători maghiari, din zona Miercurea Ciuc. Plus jucătorii străini care sunt naturalizați și se înțeleg foarte bine, sunt omogeni, fac o echipă adevărată.

Dați-mi câteva nume.
Îi avem pe Gliga, Trancă, frații Rokaly, Fodor, ca portari pe Polc și Toke, dar și alții, avem o echipă bună!

Sunteți de acord că polul hocheiului românesc s-a mutat zona Harghita?
Da, la ora actuală acolo este. Până în anii ’80, marea majoritate a jucătorilor din lot provenea din București și din zona Moldovei, Galați și Suceava. De la Miercurea Ciuc aveam doar trei jucători la vremea respectivă, i-am avut pe Varga, Antal Gal și Mikloș. Din Suceava proveneau portarul Gică Huțan, apoi Axinte, Nistor, Moroșan, Olenici… De ceva vreme, polul hocheiului este în zona Harghita-Covasna, unde sunt condiții de frig și unde statul maghiar investește foarte mult.

Ne-am bazat pe prietenii din Comitetul Executiv

Așadar, în 2020 ar fi trebuit să evoluați în grupa de elită a ligii secunde, la CM de la Ljubljana. Din păcate, turneul a fost amânat de două ori până acum, atât anul trecut, cât și anul acesta. Tot așa, a fost amânată și ediția din 2021 a CM Under 20, pe care România trebuia să o organizeze. Cum ați reușit să obțineți această competiție?
Ne-am bătut cu Italia, cu Anglia și cu Spania. În ultima etapă rămăsesem doar cu Italia, care-și dorea foarte mult turneul. A fost bine că avem câțiva prieteni în Comitetul Executiv al federației internaționale, Franz Reindl, care este președintele federației germane, Luc Tardif, președintele federației din Franța, Dzmitry Baskau din Belarus, care ne-au ajutat la vot. Când m-am întâlnit prima dată cu președintele de la nemți (Franz Reindl – n.n.), m-a întrebat dacă am jucat și eu în 1980 la Olimpiadă, și când i-am răspuns că am jucat mi-a zis că n-o să uite niciodată că România i-a bătut atunci… Trebuia să ținem campionatul în februarie, la Brașov, dar a fost anulat din cauza pandemiei. El rămâne totuși în organizarea noastră, sperăm să-l putem face la anul. Tot așa, și CM pentru seniori în care suntem calificați se va ține tot la Ljubljana, în 2022.

Câte patinoare funcționale există în România?
Cinci (zâmbește). Doar cele pe care se pot juca și competiții internaționale.

Pe degetele de la o mână, cu alte cuvinte!
Da. Mai există și încă vreo șapte, opt gen „balon”, care sunt făcute la Miercurea Ciuc, la Cârța, la Gheorgheni, la Tg. Mureș și la Sf. Gheorghe. Toate sunt construite de guvernul maghiar. Acum construiesc și la Odorheiul Secuiesc. Costă în jur de un milion de euro bucata. Sunt foarte bune pentru antrenament și pentru jocuri de fete, de copii și juniori sau de tineret. Nu pentru jocurile de seniori. Dar, vă dați seama, dacă s-ar construi măcar câte unul pentru fiecare sector al Capitalei, pentru noi ar fi o mină de aur, mă refer doar la selecție. Ca să știți, numai în Budapesta sunt 22 de patinoare acoperite; în Franța sunt vreo 140. Iar noi suntem în grupă cu ei la mondiale! Cu ei, cu Slovenia, cu Ungaria, cu Austria sau Coreea de Sud… Când au aflat că avem numai cinci patinoare, vă dați seama! Chiar federația internațională nu prea ne dorește în grupa valorică în care am promovat, din cauza condițiilor pe care le avem, nu suntem atractivi. Noi nu prea avem ce să le dăm, nici imagine, nici sponsori, nici public… Atâta vreme cât nu ai infrastructură nu poți concura cu cei mari. Dar valoarea și-a spus cuvântul și așa am reușit să promovăm.

N-ai patinoar, n-ai sponsori!
Am fost de față când au venit cei de la Tissot (celebră marcă de ceasuri elvețiană – n.n.). Și care ne-au spus: aveți patinoar? Să punem reclamă cu Tissot, să-i dăm chiar denumirea, ca să vă finanțăm? Le-am zis de Brașov, dar au zis nu, doreau numai Bucureștiul.

S-a dorit demolarea patinoarului, nu repararea lui

Cel mai mare patinoar din București, „Mihai Flamaropol”, a fost inaugurat în 1952, a fost dărâmat în 2013 și s-a anunțat construcția unei noi arene, pe același amplasament. Numai că astăzi, la aproape nouă ani de la startul lucrărilor, construcția a fost realizată doar în proporție de cam 40%! Știu că în septembrie 2019, Primăria București, cea care susținea financiar construcția, a reziliat contractul cu constructorul care câștigase contractul de 22 de milioane de euro. Cum mai stau lucrurile?
O să vă spun un lucru pe care nu-l cunoașteți. În momentul în care noi am câștigat alegerile (Florian Gheorghe, președinte; Alexandru Hălăucă, secretar general – n.n.), în 2013, discutasem și ajunsesem la concluzia că patinoarul nu trebuia demolat. Găsisem și o firmă spaniolă care cu 1-2 milioane de euro se angaja să-l repare, acoperișul schimbat și aliniat la standardele internaționale. Cineva s-a dus însă la Inspecția Muncii și a declarat că patinoarul nu mai este sigur și că la orice cutremur va cădea. Dar eu vin și pun întrebarea: o clădire care este construită într-o groapă, țineți minte că rândurile superioare ale tribunelor erau la nivelul străzii, cum poate să se prăbușească. Unde să cadă? Din câte am auzit, când au dărâmat pereții de beton și-ar fi stricat utilajele, într-atât de groși și puternici erau! Trebuia doar venit cu un acoperiș, cu o instalație de gheață din noua generație, cu câteva modificări la vestiare, și cu maximum două milioane de euro putea deveni din nou funcționabil. Din câte mi-am dat eu seama, aici au fost alte interese.

Înțeleg că s-a preferat să fie demolat, să se facă un contract pe 22 de milioane, că poate ne rămâne și nouă câte ceva… Sistem pur românesc.
Interesant este că patinoarul era încă în administrarea federației, însă existau datorii mari la utilități față de CSNB (complexul sportiv național adiacent – n.n.), care a și preluat patinoarul. Dar nu pentru mult timp, el a trecut imediat la Primăria Capitalei, prin Hotărâre de Guvern. După ce noi am câștigat alegerile, conform legii, a trebuit să așteptăm 15 zile, termenul pentru contestații. Ei, în astea 15 zile fosta conducere a format repede o comisie și au înstrăinat patinoarul, deși nu mai aveau drept de nicio semnătură!

Și ce speranțe să mai avem acum?
Foarte mici. Aproape de zero. Primăria se află de doi ani în proces cu cei care obținuseră contractul (consorțiul UTI-Astaldi – n.n.), care contestă decizia doamnei primar. În prima fază au auzit că au câștigat, acum sunt în faza de recurs. Dar un asemenea proces mai poate dura ani de zile.

Timp în care construcția stă și se degradează în fiecare zi.
Vreau să vă spun că noi am colaborat bine cu fostul primar Sorin Oprescu. A fost foarte receptiv cu toate dorințele noastre, pentru a ne alinia la cerințele hocheiului internațional. Când i-am spus că se poate utiliza căldura degajată de la fabricarea gheții pentru încălzirea unui bazin de înot, a fost foarte interesat și a decis să se construiască alături și un astfel de bazin. Mai mult, a trimis o persoană din Primăria Capitalei să vadă, la sugestia noastră, un proiect similar la Paris. Am vorbit cu președintele federației franceze și omul primăriei a mers de două ori în Franța, ca să vadă la fața locului cum funcționează lucrurile. Și chiar cred că dacă Oprescu, care și el a făcut hochei, rămânea primar, patinoarul ar fi fost gata de multă vreme.

Cum bine știți, Bucureștiul este singura capitală europeană fără un patinoar competitiv. Încă o dată, ce speranțe să avem?
Am făcut foarte multe adrese, atât la fostele guverne, câte s-au perindat, cât și personal la primul ministru, la ministrul Sportului, la Primăria Capitalei, peste tot. I-am sugerat domnului Orban când era prim ministru ca guvernul să ia decizia construirii unui nou patinoar în București, prin Compania Națională de Investiții. Și actualului ministru (Eduard-Carol Novak – n.n.) i-am sugerat că un asemenea patinoar s-ar putea construi pe terenul de câteva hectare din apropierea Sălii Polivalente, care aparține Ministerului Tineretului și Sportului. Promisiuni avem destule, dar încă nu e nimic concret.

Țiriac n-a uitat că a jucat hochei în tinerețe

L-ați văzut vreodată pe Ion Țiriac jucând hochei? Mie îmi înghețau picioarele în copilărie pe „Flamaropol” la meciurile dintre Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc sau Textila Odorhei. Iar patinoarul era plin ochi.
Nu l-am apucat din păcate pe Țiriac jucând. Mi-a spus cineva că pe vremea aia CNEFS-ul decisese ca niciun sportiv să mai poată face parte din două loturi naționale, la discipline diferite. Țiriac a ales tenisul, și bine a făcut. Cât despre patinoar, la meciurile Steaua – Dinamo nu aveai loc să arunci un ac. Prin ’82 erau oameni care rămâneau afară, miliția venea cu cai călare ca să facă ordine la intrare! De fapt, patinoarul era mereu plin. Vara se făceau concerte, era și cinematograf, iar federația de box organiza acolo „Centra de Aur”. Toate astea sunt de acum uitate.

Patinoarul Țiriac Arena a fost ridicat într-un timp record, cu 3,6 milioane de euro. Federația a beneficiat în vreun fel de această structură sportivă?
Da, fără îndoială. De câte ori am avut ocazia, eu i-am mulțumit domnului Țiriac pentru investiția pe care a făcut-o la Otopeni. Într-un fel a mai salvat baza hocheiului românesc, fiindcă acolo vin mulți copii. Eu apreciez că prin dispariția patinoarului „Mihai Flamaropol” am pierdut de-a lungul anilor cel puțin 500 de copii. Care ar fi putut fi astăzi, o parte dintre ei, în loturile naționale. Sunt foarte multe echipe acum la Otopeni, mai ales de copii, 8-10 ani, care fac antrenamente: Steaua, Dinamo, „Viitorul hocheist”, Steaua-Rangers, Olimpia Ploiești, Husky București, iar la seniori Steaua și Sportul studențesc. Federația are acum un contract cu Fundația Țiriac și am luat mai multe ore de gheață, pentru a ușura efortul părinților. Un dezavantaj ar fi DN-ul pe care se merge cu mașina până acolo, faci minimum două ore dus-întors, dar e foarte bine că avem acest patinoar.

Ovidiu Gârbacea a ridicat la Cheile Grădiștei un patinoar artificial în creierul munților! Poate deveni el o bază de antrenament în cantonamentul hocheiștilor?
Ce a făcut domnul Gârbacea acolo este senzațional, mai ales că toate fondurile sunt private. Este unicat ca un om să facă o asemenea bază sportivă, iar când s-a hotărât să facă și un patinoar, ne-a uimit încă o dată. La noi, în afară de Țiriac nimeni n-a mai îndrăznit. Am fost acolo împreună cu secretarul general, cu domnul Nistor și l-am vizitat, am avut ceva discuții pentru dimensiunea vestiarelor, și am căzut de acord. Poate fi o bază foarte bună pentru pregătirea loturilor naționale, dar acolo putem aduce și campionate mondiale la nivel de 18 ani, de 20 de ani, campionat de fete – având o întreagă bază hotelieră la dispoziție. Și într-o zonă superbă! În plus, aeroportul nou construit la Brașov, care este se pare pe ultima linie dreaptă, ar facilita transportul aerian al celor veniți din străinătate.

Copiii talentați din zona Covasna-Harghita capătă dublă cetățenie

Poate deveni, după dvs., exemplul patinoarului din mica localitate Cârța, în Harghita, un model pentru dezvoltarea hocheiului?
Acolo este o academie de hochei care este finanțată de guvernul maghiar. Se strâng copiii din toată zona, sunt selecționați iar cei mai buni dintre ei capătă dublă cetățenie, româno-maghiară. Apoi joacă în echipa națională a Ungariei. Ne-am dori și noi să avem o astfel de academie, dar în momentul de față nu avem unde. Trebuie asigurată școala, căminul, masa, pe lângă baza sportivă de pregătire. Nu avem o astfel de disponibilitate. Dar, repet, dacă în București s-ar face în fiecare sector câte o „balon” cum fac ungurii, eu zic că în zece ani de zile, hai doisprezece, România ar putea fi la hochei în grupa valorică cea mare, cea de elită! Fiindcă eu zic că avem potențial, românii au talent la hochei, este un sport care prinde și eu zic că avem toate calitățile necesare pentru ajunge la nivel înalt. Nu credeți? Să veniți, să vedeți câți copii talentați avem. Ți-e mai mare dragul să te uiți la ei, la opt ani, la zece, cum patinează, câtă ambiție pe ei, câtă dorință… Ion Țiriac are trei echipe de copii la Otopeni, și Simona Halep una de fete.

Ce planuri aveți pentru dezvoltarea hocheiului românesc?
Planuri avem, dar fără infrastructură și cu o minimă finanțare nu putem avansa, e greu. Noi am făcut foarte multe demersuri în țară, foarte multe hârtii la toate primăriile din municipiile mari, inclusiv Bucureștiul, ca să-i convingem să construiască, inclusiv pe la primarii de sectoare. Le-am explicat tuturor ce înseamnă hocheiul, ce înseamnă acest sport pentru copii, pentru sănătate. În plus, ne-am gândit să mergem cu selecția spre copiii orfani, fiindcă am căpătat o experiență la patinoarul din Otopeni, unde sunt și copii așa-ziși „de bani gata”. La care vin părinții și le promit odraslelor câte un telefon de ultimă generație, numai să vină la antrenamente! Nu vei face niciodată sport de performanță cu un asemenea copil. Așa că ne-am gândit la copiii orfani, despre care suntem siguri că vor dori foarte mult să facă un sport, când li se întinde o mână. În altă ordine, vrem să implementăm hocheiul 3×3, care a devenit probă olimpică. Se joacă pe jumătate de teren și jocul a devenit și mai dinamic, chiar dacă hocheiul era oricum unul dintre cele mai dinamice. Prima dată a fost introdus, atât pentru băieți, cât și pentru fete, la Jocurile Olimpice de Tineret de la Lausanne, anul trecut. După părerea mea, hocheiul este cel mai complet sport. Gândiți-vă: stai pe gheață pe o lamă de câțiva milimetri, trebuie în timpul ăla să dai și din picioare, să dai și din mâini, trebuie să vezi jocul în ansamblu și trebuie să-ți meargă și mintea! Și cu echipamentul în spate. Cei care reușesc, devin campioni.

Alexandru Hălăucă, președintele Federației Române de Hochei pe Gheață, și Dumitru Graur, președintele APS și directorul revistei „Sport în România”

Mulțumesc, domnule președinte, și mult succes!

leave a reply