EDITORIAL | Mirajul vârfurilor care există

În Timișoara, pe strada Constructorilor la numărul 24 (nu departe de superba „Pădure Verde”) poți găsi Clinica AscenDent, un cabinet dentar complex, specializat în „implantologie, endodonție, urgențe, molari minte, albiri, implanturi, zirconiu, ortodonție”… Se mai numește și „clinica dr. Colibășanu”. Cine? Parcă am auzit de un Horia Colibășanu, care tocmai ce a urcat pe al 11-lea opt-miar din cei 14 care există în lume. Nu poate fi aceeași persoană! Ce să caute un dentist din Timișoara cățărat pe cei mai înalți munți din Himalaya?

Ba e chiar el. La aproape de 50 de ani (va împlini 49 în ianuarie), Horia-Dan Colibășanu și-a dus pasiunea la extrem, fiind unul dintre cei mai prolifici alpiniști ai României. Recent a ridicat steagul tricolor pe unul dintre cele mai dificile vârfuri ale masivului himalayan, Nanga Parba, la 8.125 de metri, așa cum se vede pe copertă. A fost a 26-a sa expediţie în Himalaya, Horia fiind singurul român care ajunsese deja, fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor, pe patru dintre cei mai periculoşi cinci munţi din lume: K2 (8.616 m), Annapurna (8.091 m), Dhaulagiri (8.167 m) şi Kangchenjunga (8.586 m). Fără oxigen din butelie! Unele federații consideră utilizarea oxigenului îmbuteliat o forma de dopaj. Alpiniștii care urcă munții pe propriile forțe, fizice și psihice, sunt cunoscuți sub denumirea de alpiniști puri. A merge cu șerpași şi oxigen e ca şi cum ai face Turul Franţei la ciclism cu motocicleta, spune Colibășanu.

Dar niciuna dintre expediții n-a fost ca o plimbare în parc. Exemplu poate fi cea cu final tragic din Annapurna, în 2008 – când și-a pierdut prietenul și partenerul de coardă, pe Iñaki Ochoa (al cărui discipol asiduu era), la 100 de metri de vârful ucigaș. Elizabeth Hawley, cea mai bună deținătoare a evidenței expedițiilor himalayene își amintește: „Horia și-a pus propria viată în pericol rămânând (timp de 72 de ore, la peste 7.400 m altitudine – n.n.) cu colegul lui grav bolnav, în condițiile în care el însuși devenise grav bolnav din cauza altitudinii la care se aflau”. La altitudine apar de regulă probleme medicale, organismul nu se adaptează, oricât de multă voință ai avea. Horia a dat alarma în tabăra de bază, iar unii dintre cei mai buni alpiniști din lume ai momentului s-au mobilizat pentru a-l salva pe Iñaki. Annapurna 2008 a fost cea mai mare operațiune de salvare din istoria Himalayei, din păcate eșuată. Bazată pe aceasta poveste adevărată, Arena Comunicación din Spania și televiziunea spaniola TVE au produs un film documentar, câștigător la festivalul de la San Sebastian. În România nu s-a difuzat, nu a fost nimeni interesat să-l cumpere. Horia Colibașanu a primit atunci diverse distincții: nominalizarea la premiul Prințul de Asturia „pentru sacrificiu, generozitate, spirit de echipă și prietenie”, „Spirit of Mountaineering” din partea British Alpine Club (primul și cel mai prestigios club montan din lume), medalia de aur „Meritul Sportiv” din partea Guvernului Navarrei (2008), dar și Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2017.

Acum, încă o dată: ce să caute un dentist din Timișoara, cu cabinet propriu perfect dotat (am citit că tocmai a achiziționat și un microscop performant, probabil unic în România), cu o soție și doi copii acasă, tocmai pe acoperișul lumii, așa cum sunt descrise vârfurile colosale din Himalaya? De ce nu stă să-și numere banii și să plece în excursii la Nisa sau Bangkok? Răspunsul e mai dificil, dar sigur implică direct voința, ambiția, dorința de adrenalină, experiența câștigată de-a lungul anilor, bucuria împlinirii visurilor și spiritul de competiție. Întrebat în 1953 de ce a escaladat Everestul, fiind primul care a izbutit acest lucru, neozeelandezul Edmund Hillary zice-se că ar fi răspuns: Pentru că există! Horia l-a cucerit în 2017, fiind primul român care a escaladat Everestul fără mască de oxigen. Dar adevăratul miraj al Himalayei, atracția magnetică care l-a stăpânit de la început, nu l-a părăsit niciodată. Respect, domnule doctor!

Editorial scris de Dumitru Graur

Publicat în nr. 139 al revistei „Sport în România”