„Federația de atletism, care era numărul 1 ca buget, a ajuns acum să fie pe locul 18-19, iar asta este foarte grav!”
Dumitru Graur: Doamna Diță, mai întâi vă felicit pentru că ai câștigat în mod clar disputa pentru postul de președinte al federației de atletism. Acum o lună ați fost aleasă cu o majoritate de 125 de voturi, în timp ce ambii contracandidați, Mădălin Badea și Florin Florea, au adunat împreună doar 78 de voturi. Dar a fost a treia oară când v-ați depus candidatura, după cele din 2017 și 2021. Ce s-a schimbat acum?
Constantina Diță: Cred că oamenii au înțeles de ce am candidat și își doresc să facem împreună o schimbare. În trecut au fost președinți care n-au făcut mare lucru pentru federație, din păcate. În 2017, când m-am întors din Statele Unite, cu doar o lună jumătate înainte de alegeri, nici nu prea știam cu ce „se mănâncă” o asemenea funcție. N-am avut deloc timp să vorbesc cu oamenii, ce să faci într-o lună e zile? – mai nimic. A câștigat Florin Florea atunci, iar eu am luat 27 de voturi. Cred că a fost destul de bine, practic fără campanie să iei 27 de voturi; doar câteva telefoane am dat, la câteva cluburi, atât am apucat. M-au încurajat acele voturi, erau alții care se aflau în România (în momentul candidaturii – n.n.) și n-au luat decât 9 sau 10 voturi, chiar și 3 voturi a luat cineva – și asta mi-a dat mi-a dat curaj să candidez din nou. În 2021 chiar am fost prin țară și am văzut condițiile în care se pregăteau sportivii noștri. Am ținut legătura cu ei, am fost mereu la campionatele mondiale sau europene, niciodată n-am stat departe de sportivi. Mai a fost și competiția pe care eu am făcut-o în București începând din 2016 („Bucharest International Half Marathon by Constantina Diță” – n.n.), pe care am pornit-o de la 10 km, după care am urcat-o la semimaraton. Dat fiind că eu sunt campioană mondială și la semimaraton, în 2005, în Canada, unde am câștigat și individual și cu echipa. În 2021, chiar dacă era perioada pandemiei, am mers prin țară și am stat de vorbă cu antrenorii, cu directorii de cluburi, cu sportivii, de la seniori până cu copii – dar n-a fost să fie. Am fost atunci patru candidați, și eu am luat 47 sau 49 de voturi, locul 3 după Anișoara Cușmir și Florin Florea. Eram destul de supărată, dar nu m-am descurajat. Pentru că vorbind cu oamenii și spunând ce am de gând să fac, am crezut că m-au înțeles. Până la urmă n-a fost târziu a treia oară! Mă bucur că am fost susținută și de forurile înalte ale sportului, Agenția Națională pentru Sport și Comitetul Olimpic și Sportiv Român, care au înțeles că atletismul are nevoie de o persoană care aducă un plus federației. Faptul că ANS și COSR au fost alături de mine mi-a dat curaj să candidez și a treia oară. Acum cu succes!
Chiar nu știu câte maratoane am alergat!
Ați fost campioană olimpică 2008, dublă campioană mondială de semimaraton, medaliată cu bronz la mondiale, dar și la alte curse de maraton renumite, precum Chicago, Londra, New York, Beijing și Tokyo. Ați câștigat maratonul de la Chicago cu un record personal de 2 ore 21 de minute și 29 de secunde și de două ori ai încheiat pe locul 2. Ați alergat maratonul de la Londra timp de 11 ani succesiv, iar de cinci ori ai urcat pe podium. Dețineți și astăzi recordurile naționale în probele de 20 km, semimaraton și maraton. E corect palmaresul, sau ar mai fi ceva de adăugat?
Sunt mai alte competiții pe care le-am câștigat: maratonul de la Singapore, sau cele de la Lyon și Bordeaux, dar nu uit nici de campionatul mondial de ekiden din Brazilia, în 1998, unde am venit cu echipa României pe locul 3; în 1999 am luat medalie de argint la europeanul de cros și mai sunt destule rezultate frumoase, de la probele mai scurte până la maraton (4.000 de metri la cros și 42,195 km la maraton – n.n.). Cum spuneam, rezultate sunt mult mai multe, nici eu nu le mai știu pe toate. Am venit pe 2 la Atlanta la 10 km pe șosea, în 2001, cu 31:14… Este un timp foarte tare, la noi acum se aleargă în jur de 33, 34, chiar 37 (minute – n.n.), depinde de sportivă. Eu îmi doresc foarte tare să vină din spate alți sportivi, și de aceea sunt aici acum. Mă mai întreabă lumea câte maratoane am alergat și nu știu, chiar n-am stat niciodată să le notez, dar asta o pot face într-o zi foarte ușor, fiindcă am toate caietele de antrenament și pot vedea ce competiții am făcut.
Doamna președinte, cât de greu este să alergi un maraton?
Sigur, nu e deloc ușor să alergi un maraton. Dacă te antrenezi zi de zi este e ca și la celelalte probe; totul este cât de serios ești în pregătire, ce recuperare ai… Dar într-adevăr, fiind proba-probelor, maratonul e foarte greu. Mai ales după kilometrul 30, când apar punctele critice; la maraton sunt câteva puncte critice peste care sportivii trebuie să știe să treacă, de regulă apar după 30 de kilometri. Se întâmplă multe lucruri într-un maraton: poți să cedezi pe ultimii 400 de metri, poți să faci bășicuțe la picioare, sunt multe probleme, dar eu zic că dacă te antrenezi cum trebuie și celelalte lucruri sunt bine puse la punct, poți să aduci rezultate bune. Dar sunt și multe sportive care cedează pe ultima parte a alergării.
Și ce te face să nu cedezi?!
Depinde de fiecare sportiv, de organismul fiecăruia, depinde de rehidratarea pe care o ai în timpul cursei. Contează să nu pleci foarte tare dacă n-ai fost antrenat așa, de tempoul pe care ți l-ai stabilit pentru cursă; eu de obicei plecam tare în cursele mari, cum ar fi maratoanele de la Chicago sau Londra, știam foarte bine că sunt sportive din Africa care pe ultima parte erau foarte puternice, și întindeam cursa de la început (zâmbește). Așa am reușit să vin mereu în primii trei, chiar dacă pe ultima parte mai cedam și eu… Dar conta întotdeauna și timpul obținut, chiar dacă nu câștigai. Pentru că la maratoanele de la Londra, Chicago, New York sau Tokyo sunt premii în funcție de timp. Dacă ai fugit sub 2 ore 26 iei un bonus, sub 2 ore 24 alt bonus – cu cât ai fugit mai tare, poți lua bonusuri foarte frumoase.
Și v-ați putut întreține din acești bani, obținuți exclusiv din alergare?
(sigură) Eu, da! Fiecare bănuț pe care îl câștigam la competițiile mici, în afară de campionate europene, mondiale și Jocuri Olimpice l-am investit în mine, ca sportiv. Masaje, recuperare, vitaminizare, tot ce a trebuit pentru buna pregătire. Așa foloseam bănuții pe care i-am câștigat din competiții.
Și care a fost cel mai mare premiu pe care l-ați obținut?
(râde) Da, au fost multe premii. Cel mai mare a fost cel de la Chicago, unde pentru locul întâi premiul a fost de 125.000 de dolari. La acest loc se mai adăugau câteva bonusuri. Dacă un alergător vine pe locul 3, în afara premiului ia și un bonus – tot pentru locul 3; dacă vii pe locul 2, iei premiul de pe grilă pentru loc, dar și bonusurile de la locul 2 și locul 3. Iar dacă vii pe locul 1 iei premiul și toate cele trei bonusuri! Așa sunt competițiile mari de maraton, unde munca sportivilor este foarte apreciată și premiată ca atare.
De ce își doresc să alerge maratoane sute de mii de oameni în lume, mulți dintre ei nefiind sportivi profesioniști și care nu vor obține niciodată vreun premiu?
Sunt astăzi foarte mulți alegători de masă, care vin pentru socializare. Să se întâlnească cu prietenii în diferite țări, să comunice, să-și facă prieteni, sunt astfel de grupuri mari. Pe lângă asta sunt alergători de masă care aleargă pentru o cauză socială, pentru ajutorul semenilor, dar în primul rând este pentru sănătatea fiecăruia, mișcarea. Poate unii întreabă de ce nu s-ar putea face mai puțin. Sunt mulți oameni care încep cu curse mai mici și apoi se gândesc să alerge și un maraton. Și se îndrăgostesc de această probă. Ați văzut și dvs. că la toate competițiile mari, Londra, New York, sunt peste 50.000 de participanți. Dar numărul este limitat chiar la aceste alergări mari, dacă s-ar lăsa înscrierile la liber ar fi sute de mii care ar vrea să participe. În China există totuși un maraton în care am aflat că pot participa peste un milion de oameni, toți câți se înscriu. În maratoanele despre care am vorbit, la o lună după deschiderea înscrierilor nu mai găsești locuri, toate s-au ocupat. Cu un an înainte! Iar taxa de înscriere nu e mică, peste 150 de dolari, sau de euro. Există taxe și mai mari, pentru cei care-și permit: e taxa de VIP, unde pot avea un masaj personal, iau micul dejun înainte de start, după competiție revin acolo și iau masa – sunt pachete de VIP pentru alergătorii cu bani. Iar la Londra de exemplu sunt și peste 300 de astfel de alergători. Dimineața, între 5 și 6 vin niște speakeri motivaționali și le vorbesc. Eu am fost de câteva ori la Chicago la 5 dimineața să vorbesc la zona VIP. Am fost eu, a fost Paula Radcliffe, a fost Dina Drosin, alergători medaliați la Jocurile Olimpice sau Mondiale, care vin și le vorbesc oamenilor. Sunt multe lucruri frumoase care se întâmplă la maraton, nu e numai alergare. Este de fapt o mare sărbătoare, oameni care se reîntâlnesc, ca să nu mai vorbesc de cele câteva milioane de spectatori de pe traseu. Eu personal pot să vă spun că numai când îi auzeam strigând pe traseu eram tare emoționată, uitați și acum când mă gândesc mi se face pielea de găină (arată brațul): „Go Constantina, go Constantina, you looking good, go on!”…
Deci Constantina, de „Pușa” nu știau!
Nu, nu. În afară numai de Constantina mă știu. De Pușa mă știu doar apropiații și în general oamenii din țară. Mai știe și managerul meu, Brendan Reilly, el tot așa îmi spune. Și vedeți, 12 ani la rând alergați în maratonul de la Londra, deja mă știa toată lumea. M-am bucurat când am văzut că au venit alergători din Australia să mă cunoască și se făceau rânduri la coadă acolo unde dădeam autografe.
Boulder este orașul maratoniștilor
Ați stat o vreme și v-ați antrenat în America, la Boulder dacă îmi aduc bine aminte. Tot acolo, în Colorado, era și Lidia Șimon, argint olimpic la maratonul de la Sydney 2000. Cum era acolo și de ce v-ați decis … să vă întoarceți în România?
Se zice că Boulder este orașul maratoniștilor. Nu eram numai noi, româncele, erau și sportivi din Japonia, din Kenia, Etiopia, Australia, erau foarte mulți maratoniști. Și nu numai eu și Lidia Șimon, dintre românce, tot acolo s-a pregătit Anuța Cătuna, ea a fost prima română de la maraton în America, din 95-96, după care a venit Lidia, apoi eu, Nuța Olaru, Luminița Talpoș, Adriana Pârtea, cam toate maratonistele de top ale României s-au pregătit acolo. E altitudine bună, noi locuiam la 1.600 de metri și mergeam la antrenamente aproape de 3.000 de metri. Takahashi, campioana olimpică din 2000, de la Sydney s-a pregătit acolo, Arimori, locul 3 în 96 la Atlanta, tot la Boulder s-a pregătit, Noguchi, aur la Atena 2004 tot acolo – japonezii se simt ca acasă la ei în pregătirea pentru Jocurile Olimpice la Bolder. Sunt condiții foarte bune, am rămas multă vreme la Boulder ținând seama și de liniștea de acolo. Dar, fiindcă m-ați întrebat, m-am întors în România pentru a ajuta atletismul românesc. Pentru asta m-am întors – foarte multă lume îmi pune această întrebare, adevărul e că n-am putut sta deoparte niciodată de atletism. Sunt mereu invitată de World Athletics la campionatele mondiale, și nu numai la cele de pistă, și la semimaraton, am fost ambasadorul lor aproape în fiecare an de când m-am lăsat de sport. Și nu, nu pot să stau deoparte – eu n-am mai avut o vacanță din 2016, tot timpul sunt pe drumuri. Însă mi-am dorit asta, îmi doresc foarte mult să ajut atletismul românesc, sperăm să găsim înțelegere și din partea guvernului. Pentru că aici este o mare problemă: federația noastră, care era numărul 1 după bugetul alocat, a ajuns acum să fie pe locul 18-19, iar asta este foarte grav. Și în atletism nu avem 10 probe, avem 50 de probe! Poate cineva o să zică că nu avem mulți sportivi, păi nu sunt atâți de mulți pentru că nu avem de unde să-i susținem. De unde, din ce bani să susținem atâția sportivi?
Un proiect uriaș: modernizarea stadionului „Iolanda Balaș”!
Eu îmi doresc multe, dar nu știu dacă o să pot să fac atât de multe pe câte îmi doresc. Îmi doresc foarte mult ca stadionul „Iolanda Balaș-Soter” să devină un stadion după criteriile World Atletics, fiindcă eu cred că atletismul merită un stadion făcut la fel cum există în toată lumea bună. Suntem singura țară în care nu există un stadion omologat World Atletics, care să aibă toate condițiile.
Oho, asta chiar e ceva! Să facem atunci o paranteză. Aici există o serie de probleme majore: turnantele nu sunt destul de largi, ca să nu mai vorbesc de acea tribună neterminată, care zace acolo de peste 10 ani, fără ca cineva să reușească să o finalizeze. Credeți că veți putea face asta?
Eu sper să găsesc înțelegere, și împreună cu domnul secretar general Inocențiu Voinea am început să discutăm cu mai multe persoane despre stadion. Mi-aș dori foarte mult ca guvernul să înțeleagă de ce ne dorim acest stadion. Pentru ca și România să aibă un stadion pe care să se organizeze un Campionat Mondial de atletism. Desigur că n-o să fie de azi pe mâine. Pentru un stadion nou trebuie să faci un proiect și el trebuie aprobat. Asta durează câțiva ani. Nu avem timpul ca în patru ani de zile să facem și proiectul, să fie aprobat, să începi și lucrarea, și s-o termini. Dar noi sperăm ca măcar să începem proiectul și să-l avem aprobat. Iar după aceea el să fie continuat, de noi sau de alții care vor veni la conducerea federației. Îmi doresc foarte mult să facem acest lucru. Dar nu numai aici, la București, și prin țară sunt primării care ar putea să facă stadioane cu pistă de atletism. Sunt de acord cu stadioanele pentru fotbal, dar trebuie să se facă și stadioane cu pistă de atletism. În plus, acolo unde chiar sunt piste pe stadioane, atleții să fie lăsați să se antreneze pe aceste piste, că se mai întâmplă să nu fie lăsați, că-i deranjează pe cei de la fotbal.
Din câte știu eu, un stadion mare pentru atletism ar trebui să aibă peste 40.000 de spectatori, uneori chiar mai mult…
Da, la Olimpiadă în dimineața maratonului au fost 90.000 de spectatori în tribune, când eu am sosit în „Cuibul de pasăre” de la Beijing. Vreau să vă spun că în București noi am avea toate condițiile pentru a găzdui o competiție World Atletics în această zonă: avem aeroportul destul de aproape, avem hoteluri foarte bune în jur…
Dar n-avem încă și stadion! Și nici în țară nu stăm deloc mai bine.
Avem Craiova un stadion bun. De altfel la Craiova este o bază foarte dezvoltată, se face și o sală unde avem și noi o pistă omologată World Athletics, putem face un Campionat Mondial de sală. Vedeți că se pot face lucruri, numai să vrem să le facem. Eu îmi doresc mult să facem. Vă spuneam că trebuie să facem un parteneriat cu Ministerul Educației, fiindcă noi luăm copiii din școli, tot așa am pornit și eu, din școală. Trebuie mai multe ore de sport, copiii trebuie să facă școala alergării. Dacă nu o au, nici alte sporturi nu vor putea să facă. Eu în curtea școlii am învățat să joc și handbal, jucam și fotbal, alergare, toate elementele pe care le-am învățat în școală ar trebui să se întâmple și la ora actuală. Sunt foarte puține școli la noi unde copiii sunt îndreptați spre sport. Și antrenorii de la școlile sportive, LPS-uri, CSS-uri să caute mai mult, să aducă sportivi și din afară, să-i descopere. Să facă selecție și în afara ariei cunoscute.
Mai sunt astfel de antrenori, descoperitori de talente?
Aici avem o problemă. Nu mai sunt atât de mulți doritori să se implice, să meargă în afara orașelor mari și să facă selecție pentru atletism. Ne mirăm de multe ori că canotajul sau alte sporturi au o selecție clară. La canotaj pe lângă Iași sau Botoșani, localitățile unde sunt centre puternice, ele atrag copiii să vină la canotaj. Același lucru trebuie să-l facem și noi. În programul nostru ne-am propus să facem competiții pentru copii pe regiuni. Pe fiecare regiune facem câte o competiție și de acolo să aducem copii către atletism…
Bazele atletice de la Poiana Brașov și Piatra Arsă nu mai există!
Exact cum v-am zis și mai devreme, în competițiile pe regiuni vom porni exact de la copii. După regiuni vor fi alte etape și apoi o finală. Nu știm încă unde va fi, Cluj, București, Craiova, unde vom avea condiții pentru finala competițiilor de copii. Asta înseamnă că vom dezvolta baza la copii, să facem cât mai multe competiții pentru ei, să-i atragem la atletism. Pe copii trebuie să-i punem să facă toate probele, fără specializare. Un copil trebuie să încerce toate probele din atletism. Și mai târziu copilul vede, împreună cu antrenorul desigur, pe ce probă este mai bun. Copiii trebuie să înceapă în joacă, să încerce în joacă toate probele, să încerce și garduri, și înălțime, și lungime, și alergările mai scurte… Putem să atragem copii și de la 6-7 ani, apoi să mergem mai departe către juniorat. Acolo va trebui să avem o mare grijă cu cantonamente centralizate, spre a-i aduce către marea performanță. Apoi juniorii mari, tineretul – aici este o mare problemă. Avem copii talentați dar ei nu mai ajung la tineret-seniori. Prea mulți tineri se lasă de sport, pentru că nu au un salariu cu care să se întrețină și astfel foarte mulți pleacă de la sport. Aici trebuie făcut ceva. În momentul în care tânărul a terminat liceul, noi, președinții de federații, să gândim un proiect în care să nu-i lăsăm pe copii singuri, fiindcă au muncit atâția ani și acum să abandoneze. Cred că președinții de federații au această datorie față de sportul românesc. Apoi, cercul se închide cu marea performanță. Aici trebuie să aducem fonduri pentru a-i putea susține pe sportivi în pregătire întregul an competițional. Multă lume întreabă dacă nu se pot pregăti doar o lună de zile. Nu. Ca să ajungi la marea performanță trebuie să ai o pregătire continuă. Pregătire centralizată, adică cu medic, masor, fizioterapeut, psiholog, absolut tot ce trebuie. Și toată echipa să fie lângă sportiv. Echipa de aruncări să zicem că e la Snagov. Ei, acolo trebuie să fie și restul echipei, de la medic până la masor și așa mai departe. Echipa de sprint, unde vom găsi o bază pentru a-i pregăti, și acolo să fie toți împreună. Dar stăm și aici rău, cu bazele! Baza de la Poiana Brașov, unde aruncătorii și sprinterii noștri se pregăteau pe toată perioada de vară – pentru că e mult mai răcoare decât la Snagov sau București -, nu mai e funcțională. Pista e stricată, nu mai sunt nici sectoarele de aruncări… și nu pot să mă duc cu sportivii în Poiana Brașov dacă nu sunt condiții. De asemenea, baza de la Piatra Arsă, nici ea nu mai există, acolo e totul în paragină, de peste zece ani nu mai funcționează. E ca o arătură. Și atunci trebuie să găsim în altă parte pentru a asigura pregătirea. Dar în altă parte nu prea avem. Este pista de la „Iolanda Balaș, și cea de pe „Lia Manoliu” (un teren auxiliar – n.n.), dar în perioada de vară, pe căldură, este foarte greu să se antreneze copiii aici. Știu că ar trebui să înființăm cât mai multe centre de pregătire pentru copii și seniori. Toate acestea sunt în programul meu, dar trebuie să fiu și ascultată și să primesc și ajutor, bineînțeles. Că dacă nu avem finanțare, n-o să reușim. De altfel, bazele sportive aparțin de Agenția Națională pentru Sport. Am discutat cu domnul președinte Bogdan Matei și dânsul mi-a confirmat că are în vedere baza de la Poiana Brașov, ca și cea de la Piatra Arsă – să sperăm că o și fie finalizate.
Vrem ca sportivii de top să nu mai lipsească de la competițiile interne importante
Spuneți-mi câteva cuvinte despre concursul desfășurat recent la Craiova, adică a 70-a ediție a Campionatelor internaționale ale României. Vă simțiți mulțumită de rezultatele atleților români?
Da, la unii sportivi sunt mulțumită, la unii nu. A fost și foarte cald, dar asta e și nu e o scuză. Noi trebuie să învățăm să ne pregătim și pe căldură, la campionatele mondiale sau Jocuri Olimpice dacă este cald nu se oprește concursul, și nici ora nu se schimbă (startul concursului – n.n.). La Beijing am avut noroc că maratonul a fost la 7 dimineața, erau doar 18 grade dar plouase câteva zile la rând și umiditatea a fost ridicată, ca să nu mai vorbesc de poluare. La Atena însă (2004 – n.n.) am alergat la 5 după-amiază, când erau 40 și ceva de grade… Despre Craiova, eu zic că sunt mulțumită cum a ieșit competiția, deși aș fi dorit să fi avut mai mult timp să o pregătim. Și dacă aveam timp aș fi insistat ca toți sportivii noștri de top să fie prezenți la campionatele internaționale. La începutul anului viitor, când vor face calendarul competițional, eu voi impune prezența tuturor sportivilor de top. Federația Română de Atletism are câteva competiții importante în țară: Cupa României, campionatele naționale și Campionatul Internațional al României. Și vrem ca sportivii de top să nu mai lipsească. Dar asta ne obligă să avem și ceva premii pentru acest concurs. Fiindcă e totuși vorba despre un concurs internațional, cum sunt Golden League și alte asemene. Dacă sportivii noștri se duc acolo primesc și niște bani. Împreună cu echipa din federație ne dorim ca Internaționalele României să arate cum arătau odată, pe timpul sportivelor noastre de glorie.
Doamna Diță, spuneți-mi, pentru final: viața este un maraton?
(zâmbește) Da, viața este un maraton, poate chiar un ultramaraton (râde). Pentru că după ce m-am lăsat de performanță, unde ai un program pus foarte bine la punct – te trezești dimineața, fie iarnă, fie vară, îți faci tot programul de antrenament și asta e tot -, în funcția de președinte este cu totul altceva. De aia spuneam că e un ultramaraton, pentru că azi pot să fiu în federație, mâine pot să fiu la Craiova, iar peste două zile pot să fiu în Japonia și așa mai departe. Ca sportivă știam: aveam programul, făceam antrenamentul și aveam competiții la trei luni sau la două luni. Așa că da, viața este un maraton.
Și la sfârșit cine o să câștige?
Toți (zâmbește). Noi sperăm să câștigăm toți cei care ne implicăm cu toată inima în atletismul românesc. De la sportivi până la conducere.
Atunci, mult succes!
Fotografii de Simion Mechno/sportpictures.eu