Când scriu rândurile de față nu am aflat încă rezultatul meciului pe care echipa României l-a jucat în semifinalele U19, pe Giulești. Am putea zice că nici nu are o atât de mare importanță! Echipa lui Ion Marin și-a îndeplinit obiectivul, obținând calificarea între cele mai bune patru formații ale Europei la categoria sa de vârstă, iar despre foarte tinerii săi componenți vom avea multe de vorbit în anii care urmează. S-a născut o nouă generație de speranțe, rămâne desigur de văzut în ce măsură aceste speranțe se vor concretiza într-o selecționată națională de valoare.
În ce privește echipa celor de la U21, care n-a obținut nici măcar un punct în Europeanul din Slovacia, putem spune că și aici există câțiva jucători de reală perspectivă, care bat deja la poarta primei reprezentative. Mircea Lucescu a fost cu ochii pe ei și nu m-ar mira deloc să-i văd curând, adică din toamnă chiar, în echipa care se bate pentru calificarea la Mondialul american. Dar mă simt tentat să vorbesc aici în primul rând despre cei care-i înconjoară cu multă iubire pe tricolori, oriunde ar juca ei. Adică de spectatorii români, de cei „colorați” în galben și fluturând drapele tricolore. Au fost o mulțime și recent, în Slovacia, ca și la București.
Fenomenul e cunoscut, dar recunosc că mă impresionează de fiecare dată. I-aș spune că e vorba despre „românismul” suporterilor români. Despre iubirea lor necondiționată față de orice echipă/selecționată care le reprezintă țara. Personal m-a izbit de această stare de spirit mai întâi la Euro 2019 din Italia, când mii de compatrioți din diaspora au luat cu asalt stadioanele pe care evolua naționala sub 21 de ani, care avea atunci să ajungă până în semifinalele turneului. Italienii erau de-a dreptul uluiți. Dar acest fenomen social, fiindcă este chiar vorba de un adevărat fenomen social, a continuat și s-a întețit la Europeanul mare de anul trecut, la Munchen, Köln sau Frankfurt, cucerind continentul. Cum s-a constatat, în tribune nu sunt numai oameni obișnuiți ai stadioanelor de fotbal, sunt o mulțime de familii întregi, cu copii de mână îmbrăcați în tricouri galbene, cu mamele lor fluturând drapele, cântând imnul național cu patos și multă, multă mândrie.
N-am cum să nu remarc că lucrurile se petrec identic la oricare meci ale selecționatelor noastre, de la echipa mare până la tricolorii „mici”, sub 19, sub 20 sau sub 21 de ani. Este în primul rând vorba despre o anume reprezentativitate la nivel internațional, de afirmarea unei identități naționale parcă prea des contestate în străinătate. Și e evident că există deja un public al echipei/echipelor naționale. Am cunoscut oameni care au făcut sute de kilometri pentru a veni pe „Arcul de Triumf” la meciul unei echipe de băieți de nici 19 ani, aducându-și copiii cu ei, ca să vadă „România”… Cum credeți că vor crește acești puști de-o șchioapă, având mereu în minte seara când tatăl lor i-a dus pentru prima oară pe un stadion unde jucau „ai noștri”? Că au mai și câștigat cei care erau acolo, asta e și mai bine!
România s-a schimbat enorm și se schimbă mereu, neîncetat. Se schimbă până și atmosfera din stadioane, e mai multă civilizație, chiar dacă încă există excese și rădăcini ale trecutului. Iar atașamentul acestor oameni și mai ales al acestor copii față de culorile și identitatea națională, într-o epocă atât de tulbure, de controversată și într-o societate atât de divizată, chiar trebuie remarcat. Și e clar că sportul, fotbalul în cazul de față, dar nu numai el, este vectorul care catalizează această stare de spirit și acest fenomen social. A fi și a te simți român, a te alătura unor alți oameni care simt la fel ca tine, în pofida unor tare sociale care n-au favorizat relațiile interumane între români, aici văd marele câștig al ultimilor ani.
Dar mai e un lucru. Acești români vor să fie mândri de țara lor, vor ca cei care o reprezintă să se situeze cât mai aproape de nivelul așteptărilor lor. Iar aici în primul rând guvernanții trebuie să înțeleagă acest rol unificator și pacificator al sportului. Și să-l susțină. Cerem prea mult?