Dar trebuie să mai fi fost ceva! Ca şi astăzi, când uniunea de breaslă arareori reuşeşte să-şi unească eforturile întru susţinerea intereselor comune, lăsându-se dezbinată, este probabil ca primul preşedinte al APS, respectabilul domn Grigore Caracostea, boier cu studii la Paris, să fi simţit nevoia de a preciza, după cum urmează: „Nădăjduim mult bine de la această asociaţiune profesională, ai cărei conducători vor avea în primul rînd menirea de a produce o potolire a pasiunilor și o destindere generală. Într’adevăr unii cronicari sportivi, mânaţi de avânturi dușmănoase și lipsiţi de ponderaţia necesară, au împins reciproc prea departe o serie de polemici, care trebuiau în orice caz să rămână întotdeauna civilizate și obiective”. I-auzi: polemici civilizate şi obiective, fără înjurături şi vorbe veninoase, aş completa! Nici prin gând nu le-ar fi dat celor din 1927 cum se va vorbi şi cum se va scrie atât în presă, cât şi, mai ales, în mediul online 90 de ani mai târziu. Adică acolo unde oricine îşi poate aroga azi statutul de specialist în gazetăria sportivă, chiar dacă încă n-a învăţat unde se pune cratima la înjurătura de mamă. Când văd cum sunt comentate pe Net articolele confraţilor vă mărturisesc că mă îngrozesc şi-i înţeleg de ce uneori dau semne că ar renunţa, dacă desigur n-ar fi prea târziu pentru a se apuca de o meserie „serioasă”. Şi atunci, mă-ntorc şi zic: nu sunteţi de părere, dragii mei colegi de breaslă, că asociaţia chiar are astăzi o motivaţie şi mai mare pentru existenţa sa, să ne unim rândurile în faţa asaltului barbariei lingvistice şi a bădărăniei fără limite?
Acum 90 de ani, în primul Consiliul al APS, alături de preşedintele Caracostea, de vicepreşedinţii N. Boerescu şi N. Papagheorghe şi de membrii R. Ottulescu, O. Costescu şi L. Roşianu, s-a creat chiar şi o „Comisie de judecată” formată din cinci membri, pentru a analiza cazurile de exces polemic gazetăresc: „Dacă ziariștii sportivi voesc să să fie consideraţi și respectaţi de celelalte bresle, trebue în primul rînd să se respecte și considere între ei. De cuminţenia tuturor, de înlăturarea mijloacelor de sforărie introduse în ultimul timp în conducerea sportivă, de respectul de sine și al confraţilor precum și de munca încordată a întregii bresle gazetărești sportive, va depinde soarta tinerei Asociaţii.” Stau şi mă întreb dacă astăzi noi putem fi mândri de moştenirea care ni s-a încredinţat, dacă am reuşit să păstrăm de-a lungul deceniilor care s-au scurs sensul primordial al asocierii, imperativele de existenţă a breslei. Putem fi desigur mîndri că a fost păstrată continuitatea asociaţiei, care a trecut prin grele încercări în aceste nouă decenii ale existenţei sale. Dar asta nu e totul, şi mă gândesc că în încheierea comunicatului care anunţa înfiinţarea APS, publicat de Gazeta Sporturilor la început de decembrie 1927, se menţiona: „Să dovedim prin ponderaţie, seriozitate și onestitatea profesională ca instituţiunea ce am creiat este viabilă și sortită unui viitor rodnic!” Şi mi-aş dori să nu fi fost vorbe în vânt, ca ele să capete deplină acoperire azi, la împlinirea a 90 de ani de la înfiinţare. Ca şi de de acum înainte!