Editorial

A existat o vreme când hocheiul pe gheaţă atrăgea o mulţime de oameni la patinoar. Era un frig de crăpau pietrele înăuntru, în bătrânul „Flamaropol”, dar cu picioarele bocnă peste o mie de spectatori se înghesuiau unul într-altul, bătând din palme şi tropăind din picioare, ca să asiste la meciuri memorabile între Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc, Galaţi sau Odorhei. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Ion Ţiriac, fundaşul de fier al dinamoviştilor, uneori cam rigid şi luat la viteză de fraţii gemeni Iuliu şi Geza Szabo de la Steaua, dar niciodată coborând crosa spre renunţare, aşa cum nu va face nici ceva mai târziu, cu racheta de tenis, într-un al cincilea meci dintr-o finală memorabilă de Cupa Davis, disputat cu americanul Stan Smith. Tot în acea incintă se ţineau campionate naţionale de patinaj artistic, iar patinoarul era la fel de plin, de parcă ar fi fost „mondiale”, nu altceva. Revenind la hochei, Ţiriac s-a antrenat zi şi noapte (chiar aşa, pentru acomodarea la fusul orar!) timp de vreo patru ani pentru participarea la JO de iarnă din ’60, de la Squaw Valley, abia împlinise 19 ani şi visa să vadă prima oară America, dar cu numai o săptămână înainte plecării cei de la partid le-au interzis deplasarea, ca răspuns la neincluderea RDG în familia olimpică! Antrenorul său de atunci era chiar Mişu Flamaropol, care l-a sfătuit pe tânărul Ion să nu-şi lege ghetele cu patine până sus, la ultimele găuri, vreo doi ani, ca să-şi mai întărească niţel gleznele, un sfat care i-a folosit apoi în toată cariera sa sportivă.

Mihai Flamaropol, mare antrenor şi om de hochei special, a dat mai târziu numele patinoarului unic în Bucureşti, în care au crescut sute de sportivi ai gheţii. După mulţi ani, acum eram în noul mileniu, am auzit că se interzise accesul spectatorilor în tribune, de frică prăbuşirii acoperişului. A urmat degradarea completă şi în cele din urmă demolarea, fără ca autorităţile statului să reuşească să întreprindă construcţia unui alt patinoar, amânat mereu pentru altă dată. Acum în locul respectiv se cască o uriaşă groapă, vorbind parcă de la sine despre indiferenţă şi delăsare, despre soarta cruntă a sportului actual. Că suntem unica capitala europeană fără un partinoar artificial, o ştim cu toţii, de acum ceva vreme nu ne mai miră nimic, oricum nu avem nici o sală multisport de proporţii rezonabile, ori un hipodrom, sau un circuit de curse automobilistice, lucruri despre care s-a tot vorbit, în zadar!

Surpriza vine însă de la acelaşi Ion Ţiriac, care şi-a împlinit recent promisiunea de a construi cu bani proprii un patinoar artificial (vezi pag. 16-17), ridicat pe unul dintre terenurile care-i aparţin, în apropierea Aeroportului Otopeni. Ţiriac a băgat în jur de 3,6 milioane de euro într-o construcţie sportivă care nu are cum să-i aducă profit nici dacă ar mai trăi 50 de ani de acum înainte. A făcut-o, să zicem aşa, de dragul artei … sau de dragul sportului, mai curând, neuitând de zilele pe care le-a petrecut pe gheaţă şi de anii în care spera să devină o celebritate în sportul cu crosa şi pucul. Patinoarul din Otopeni este o mică bijuterie cu numai 500 de locuri pe scaune, dar echiparea sa s-a făcut la cele mai înalte cote tehnologice, perfect comparabile cu alte dotări din afara ţării. După inaugurare l-a pus şef peste patinoar pe vechiul său prieten Eduard Pană, fost coleg la echipa de hochei Dinamo, între timp de mult desfiinţată. Din câte am aflat, aici se vor putea antrena şi îşi vor putea susţine jocurile echipele puştilor care visează azi, ca pe vremuri Ţiriac, să devină vedete ale hocheiului pe gheaţă. Un autobuz închiriat va face naveta între şcoala din Bucureşti şi patinoarul din Otopeni, apoi va duce copiii acasă, după orele „de gheaţă” făcute pe noua bază sportivă. Vor putea veni desigur aici şi patinatori, un sport de multă vreme abandonat în Capitală, din lipsa oricărui patinoar.

Dincolo de toate acestea, Ion Ţiriac a demonstrat înainte de toate că SE POATE. Sunt destui care-l contestă pe Ţiriac, acuzându-l de dezinteres şi de promovare exclusivă a intereselor personale. Ce a făcut marele magnat la Otopeni este însă în primul rând o lecţie. Dacă el şi cei care l-au ajutat în acest nobil demers, între care trebuie să numim şi Primăria din Otopeni, au reuşit să realizeze o astfel de bază sportivă în numai 75 de zile, cam două luni şi jumătate cu alte cuvinte (!), exemplul său poate şi ar trebui urmat şi de alte entităţi, fie private, fie cele ale statului. De regulă, aşa cum ştim, în proiectele sportive trec ani de zile de discuţii şi amânări, procese şi contestaţii, iar până la urmă totul se îngroapă şi e dat uitării. Cu asta eram obişnuiţi. Acum însă trebuie să o spunem răspicat: Ţiriac ne-a dat o lecţie tuturor! De ţinut minte.