Editorial

Am scris adesea în revista noastră despre necesitatea restructurării din temelii a sportului românesc, ajuns deja pe ultima treaptă a subdezvoltării sale. Chiar titlurile ultimelor editoriale: Momentul zero (nr. 35) şi Sportul moare. Aude cineva? (nr. 36) spun suficient despre tema abordată prioritar în această pagină. Dar voi reveni încă o dată asupra ei, forţat întrucâtva de două momente speciale petrecute în ultima perioadă. În primul rând trebuie să subliniez poziţia exemplară faţă de problemele sportului pe care ne-a prezentat-o însuşi Preşedintele României, dl. Klaus Iohannis, cu ocazia premierii sportivilor medaliaţi la Rio. Arătând o reală cunoaştere a „cazului”, preşedintele Iohannis spunea textual: „Având acest tablou în faţă, cred că este necesară şi urgentă o dezbatere amplă asupra sportului. Pentru o reconstrucţie durabilă este nevoie să gândim împreună un plan solid pentru viitorul sportului românesc. Şcoala ar trebui să joace un rol fundamental în toată această reconstrucţie. Trebuie sprijinite programele sportive în şcoli, iar tinerilor trebuie să li se insufle dragostea pentru sport şi dorinţa de a face performanţă”. Iar în final, preşedintele a precizat: „De aceea, respectând efortul pe care îl depuneţi, vă asigur că voi face tot ce îmi stă în putere pentru a impulsiona reconstrucţia sportului românesc” (subl. mele). Ce poate fi mai edificator?

Pe de altă parte, foarte recent, un grup masiv de personalități de seamă ale sportului din țara noastră, precum Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Cristian Gațu, Ion Țiriac, Ilie Năstase, Ana Pascu, şi mulţi alţii, 60 la număr în total, susține necesitatea lansării unui program național de implicare a tineretului în sportul de masă și de performanță (vezi paginile 20-23). Foștii mari sportivi ai României cer implicarea și sprijinul autorităților, în nume personal și al tuturor iubitorilor sportului românesc, pentru conturarea unor principii care să stea la temelia mișcării sportive din țara noastră, printre care figurează ”ridicarea mișcării fizice, a educației fizice și a sportului la rang de politică națională, legată nemijlocit de gradul de sănătate fizică, morală și socială a întregii populații; reconsiderarea rolului educației fizice și a sportului în procesul de învățământ școlar și universitar; relansarea manifestărilor sportive naționale cu caracter de masă, ca principală bază de selecție pentru sportul de performanță; un pachet de măsuri pentru susținerea și încurajarea sportului de performanță (…), cu prioritate acordată disciplinelor olimpice, printr-o lege a fiscalizării cât mai clară şi mai atractivă; încurajarea tuturor inițiativelor private de susținere a sportului de performanță și îmbunătățirea Legii sponsorizării printr-o corectă structură a Codului fiscal (subl. mele); stimularea inițiativelor locale de dezvoltare a bazelor sportive moderne, complexe, care să atragă tineretul în practicarea sistematică a sportului de performanță”.

Cum se poate constata, cele două documente au evident un punct de plecare identic şi nu-mi rămâne decât să sper că ele se vor intersecta cît mai curând, contribuind împreună la ceea ce foştii campioni de legendă numesc “lansarea urgentă a unui Program Național, componentă esențială a «Proiectului de țară», prin ridicarea problematicii legate de sănătatea populației, mișcarea fizică, educația fizică, sportul de masă și de performanță la nivelul unui domeniu de interes național” (subl. mele) Şi, atunci, dacă şi Preşedintele ţării, şi grupul masiv al legendelor sportului românesc au ajuns la acelaşi numitor, cine lipseşte de la masă, ca să zic aşa? Cine mai trebuie să se alăture, pentru ca demersul să nu se înscrie din nou doar la capitolul “bune intenţii”? Răspunsul nu e deloc dificil, dar implicarea celorlalţi factori politici, a Guvernului condus de premierul Dacian Cioloş şi a Parlamentului României, se lasă deocamdată aşteptată. Cu alte cuvinte, iniţiativa există, “proiectul de ţară” este pe deplin în concordanţă cu ce gândeşte întreaga societate civilă, dar va fi ea auzită de factorii decizionali şi de execuţie?! Cum s-a spus adesea în ultimii ani, pentru a se realiza ceva la nivel national este nevoie de consens şi voinţă politică. Avem această voinţă în momentul de faţă?