Loredana Dinu a renunţat la sportul de performanţă la începutul lui 2017, după o carieră intensă, de 21 de ani. Campioană olimpică, dublă campioană mondială şi europeană, Lore va continua să performeze în sport, dar ca funcţionar în cadrul CS Dinamo
Alexandru Enciu
Ultima campioană olimpică a Clubului Sportiv Dinamo s-a retras din activitatea sportivă la începutul anului 2017. Loredana Dinu, frumoasa spadasină în vârstă de 32 de ani, medaliată cu aur la Rio, lasă în urmă o poveste începută în urmă cu 21 de ani pentru a deschide un nou capitol al vieţii, acela de funcţionar în cadrul celui mai titrat club sportiv din istoria României. Pentru Loredana vor urma încă două decenii, poate mai mult, în care se va dedica unui alt scop, la fel de frumos. Acela de a se afla în spatele următoarelor medaliate olimpice şi mondiale ale CS Dinamo, cu un sfat, un punct de sprijin sau cu un plus de imagine. Şi aşa cum a făcut dintotdeauna, va găsi puterea să-şi ducă visul la capăt, indiferent de câte teste îi va pune soarta în faţă. Zâmbeşte. Numai ea ştie câte au fost în cei 21 de ani de carieră sportivă. „Înainte de scrimă, am cochetat un pic cu ideea de a face karate. Am mers împreună cu sora mea, dar ea fiind mai sensibilă, am renunţat la karate. Şi acum îmi spune că trebuie să-i mulţumesc, că dacă nu era ea, poate rămâneam la karate şi nu mai eram campioană olimpică la scrimă. Dar aşa a fost să fie”, spune Loredana.
Ploaia torenţială, un fleac
Povestea ”spăduţei de aur” începe la vârsta de 11 ani, într-o zi oarecare de şcoală, în Craiova. Doi antrenori de la scrimă intră în clasa micuţei Loredana Iordăchioiu, pentru a selecta copii. ”Când am auzit că se face selecţie am sărit ca un arc. Nici nu am stat să mă gândesc despre ce sport e vorba. De altfel, nici nu ştiam nimic despre scrimă. Cu câteva săptămâni înainte veniseră în selecţie nişte antrenori de la handbal, dar pe mine nu m-au ales, că nu aveam statură. De data aceasta am zis că nu mai ratez. M-au chemat la primul antrenament”, curge povestea. A doua zi, ploaie torenţială. Stavilă de sus, baraj din casă: „Nu pleci nicăieri pe ploaia asta”, îi spune mama. Loredana era însă mult prea decisă. Se îmbracă şi când să iasă din casă… se opreşte ploaia. ”A fost ca un semn. M-am dus la prima zi de antrenament, când am dat probele fizice, şi de atunci universul meu s-a învârtit în jurul sălii de scrimă”, spune Loredana.
Un an mai târziu, la Colegiul Elena Cuza din Craiova, unde învăţa, s-a format o clasă vocaţională pentru sportivi. A intrat acolo, cu gândul de a-şi netezi drumul pe planşă, dar după un an clasa a fost desfiinţată şi elevii au intrat în programa normală. ”Aveam şase-şapte ore pe zi la şcoală, după care mă duceam la antrenament. Antrenorul care m-a şlefuit, Dumitru Popescu, pregătea lotul masculin de la centrul olimpic. Uneori mă chema de la ora 15:00 să-mi dea lecţii, apoi rămâneam şi la antrenamentele fetelor, până după ora 19:00. Am fost un copil foarte ambiţios. N-am sărit nicio repetare, ba chiar făceam în plus”, spune Loredana. S-a antrenat de zâmbetul pe buze, fără să ţină cont de echipamentul luat cu împrumut sau de masca transpirată ce trecea de la un sportiv la altul, din lipsă de material.
La 15 ani a câştigat Cupa României la senioare
La 13 ani, a realizat că joaca de la început devine ceva serios. Loredana a câştigat medalia de argint la Campionatele Naţionale de copii, iar o întreagă perspectivă s-a deschis în faţa ei. La 15 ani a câştigat Cupa României la senioare şi tot atunci a trecut la centrul olimpic de spadă, care se afla chiar în Craiova. Alături de o generaţie de excepţie, cu Măceşeanu, Brânză sau Măroiu, Loredana a crescut de la an la an. La 17 ani, în 2001, cucerea medalia de bronz la Campionatul Mondial de juniori. Până la prima medalie majoră la seniori a mai trebuit să aştepte cinci ani: aur european în 2006. Apoi, din nou aceeaşi medalie la europenele din 2008.
În plin avânt, soarta a mai testat-o o dată. De data acesta, cu o problemă medicală la şold. În 2009, Loredana a fost nevoită să renunţe la lot şi să se pregătească la club, în Craiova. Nu s-a limitat însă doar la sport. S-a angajat la o firmă de consultanţă financiară, la care a lucrat efectiv timp de un an, conştientă că îi trebuie şi o alternativă la sport.
Campioană mondială în 2010 şi 2011
Orgoliul ei de campioană a împins-o anul următor la lot şi doi ani la rând, 2010 şi 2011, şi-a trecut în palmares tot atâtea titluri mondiale, toate cu echipa. Au urmat Jocurile Olimpice de la Londra, unde echipa României de spadă pornea mare favorită la un loc pe podium. Fetele au eşuat însă într-un ocean de lacrimi.”Poate că aşa a fost scris. Dacă luam atunci un bronz, poate că nu mai ajungeam la Rio”, spune ea.
După Londra a stat departe de sală doi ani, timp în care a dezvoltat, alături de soţul ei, Bogdan, o aplicaţie pe telefonul mobil. La începutul lui 2015 era însă în priză pentru JO de la Rio, de data aceasta în culorile celui mai titrat club, Dinamo. Au urmat doi ani grei, în care şi-a învins de multe ori durerea fizică pentru a merge mai departe. Însă a meritat, pentru că aurul de la Rio a estompat toate încercările carierei. ”Mă declar extrem de recunoscătoare, mulţumită şi binecuvântată. Visul din copilărie, de a câştiga o medalie olimpică, mi s-a îndeplinit acum, la maturitate, deoarece abia acum am crezut în el cu adevărat, cu toate celulele corpului meu, cu toată energia mea. În ultimii doi ani am trăit cu gândul doar la Rio, am mâncat cu gândul la Rio, am dormit cu gândul la Rio, m-am antrenat cu gândul la Rio”, a fost declaraţia ei de credinţă, după cucerirea titlului olimpic.
Pe podiumul olimpic a plâns, topită de un amalgam de sentimente. Un fior de gând s-a înălţat spre cei doi oameni care i-au vegheat cariera, tatăl ei şi antrenorul craiovean Dumitru Popescu. Din păcate, plecaţi prea devreme dintre noi, niciunul nu a apucat să mai vadă ce sus a ajuns „spăduţa” lor.