Sportul în unităţile de învăţământ devine o imperioasă necesitate, chiar şi pentru a combate violenţa
Ionuţ Barbu
Copiii generaţiei „cu cheia de gât” sunt părinţii de azi care, într-o mare măsură, se simt bulversaţi de mediul „toxic” şi extrem de violent în care trebuie să-şi crească propriii copii. N-ar mai avea curajul să le pună şi lor cheia de gât, sau sub preşul de la uşă, pentru a o găsi acolo după ce termină orele de şcoală, întrucât ştirile a zeci de programe tv abundă de „grozăviile” din „ziua de azi”. Nici să le permită să se joace în parcuri sau pe terenuri de sport, fără supraveghere, preţ de câteva ore, pentru că tot mai mulţi copii (poate chiar şi-ai lor) n-au „cei şapte ani de-acasă”. Firește ţinând cont și că programul de lucru a devenit flexibil şi se întinde de multe ori până târziu în noapte! Mai rămân bonele, bunicii, temerile, căutarea unor job-uri care să permită ca părinţii să poată face rotaţie, astfel încât „cel mic” să fie permanent cu un adult în apropiere.
After-school-ul este o soluţie, şi nu prea, întrucât nici şcoala „nu mai e ce-a fost” devenind, conform ştirilor tv, „câmp de luptă” între elevi, loc de umilinţe, sau chiar zone de desfacere şi vânzare de ţigări, alcool şi chiar droguri. Recunosc aceste probleme majore şi membrii Asociaţiei Profesorilor din România: „Societatea noastră trece printr-o criză din punct de vedere al valorilor sociale. Violenţa în şcoală este o realitate pe care n-o putem nega şi nici neglija. Lucrul cel mai important este să găsim metode eficiente de combatere a violenţei, de orice fel ar fi ele, pentru că altfel acest fenomen se va croniciza şi va fi greu de stăpânit în contextul societăţii actuale. Violenţa este, din păcate, pentru mijloacele de informare în masă o afacere rentabilă, iar formele dramatizării şi exagerării atrag publicitatea dorită, rating-ul. În mass-media se pune accentul pe ideea că nu este nevoie să ai multă şcoală pentru a avea succes în viaţă şi că succesul se măsoară în primul rând prin bani. Copiii sunt în şcoală şase sau şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se uită la televizor. Tot ce învaţă în şcoală – cum să vorbească, cum să se poarte – este contrazis de ce văd în rest. Apar conflictele, care au de cele mai multe ori o justificare minoră, însă pot culmina cu agresiuni fizice. Altă problemă este aceea a taxelor de protecţie cerute de elevii mai mari sau de persoane din afara şcolii. Elevii nu discută cu profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără implicarea cadrelor didactice”.
„Copiii se maturizează foarte devreme. Şi nici nu mai au bariere ca înainte. Proiectele antidrog, chiar discuţiile pe teme sexuale, coboară la nişte vârste la care pe vremuri erau ceva tabu”, Asociaţia Profesorilor din România
Pentru escaladarea violenţelor în şcoli, şi nu numai, există o soluţie la îndemână şi extrem de eficientă. Astfel, conform unor specialişti de marcă, sportul are un rol deosebit de important în prevenirea violenţei şi a intoleranţei, putând canaliza şi îndepărta agresivitatea din perspectivă fiziologică şi psihologică, promovând integrarea socială, îndeosebi prin jocurile de echipă. Sportul promovează recunoaşterea regulilor, respectarea adversarului, canalizând surplusul de energie în scopul benefic al câştigării unui meci, nu al lovirii unui coleg. Pentru aceasta însă profesorii de educaţie fizică şi sport şi programele sportive derulate în cadrul şcolilor, liceelor şi universităţilor au nevoie şi de suportul părinţilor. Asta întrucât cultul practicării sportului are tot mai puţini adepţi şi pentru că spectacolul sportiv profesionist din România a devenit de tot mai slabă calitate, iar sportul de performanţe oferă tot mai puţine modele „de urmat”. Chiar dacă lipsa de timp este o problemă care împiedică sportul să intre cu drepturi depline în majoritatea familiilor, părinţii trebuie să-i încurajeze pe copii să facă sport, în primul rând pentru sănătatea lor fizică şi psihică, nu neaparat pentru înalta performanţă. „Practicarea activităţilor fizice într-un cadru organizat, selecţia şi integrarea tinerilor în grupe/echipe sportive care să reprezinte şcoala şi universitatea într-o competiţie a valorilor morale şi educaţionale, în întreceri sportive dominate de fair-play, reprezintă cu siguranţă una dintre metodele cele mai la îndemână de combatere a violenţei. Familia, alături de şcoală, are rolul de a inocula şi dezvolta cultul practicării activităţilor sportive de a contribui la dezvoltarea personalităţii şi şlefuirea caracterului prin muncă, modestie şi perseverență”, a titrat Asociaţia Politici Noi în Sportul din România, într-un amplu material privind rolul decisiv al sportului pentru combaterea violenţei în instituţiile de învăţământ.
Forme de violenţă în mediul şcolar
Fizice – bătaia, lovirea, pedepse corporale, bruscarea, împingerea, rănirea;
Emoţionale – intimidarea, umilirea, ameninţarea, izolarea, imitarea, hărţuirea;
Verbale – denigrarea, înjurăturile, poreclirea, ironizarea;
Comportament care intră sub incidenţa legii – consum şi comercializare de droguri, vandalism, furt, provocare de stricăciuni cu bună ştiinţă, viol;
Comportament şcolar neadecvat – fumatul, consum de alcool în şcoală, părăsirea clasei în timpul orei, limbaj neadecvat faţă de profesori, întârzierea la ore, conduită ireverenţioasă, etc;
Strategii universale
Conflictele şcolare sunt de multe ori inevitabile, însă decisiv este modul de gestionare a acestora astfel încât să nu degenereze. Dacălilor le revine de multe ori obligaţia de a găsi soluţii pentru a „calma spiritele”, a elibera tensiunile şi a asigura mediul de învăţământ normal, iar pentru uşurarea acestei misiuni extrem de dificile s-au creat mai multe modele la nivel mondial. Astfel:
1. Modelul Kounin – cunoscut şi ca modelul „efectului de undă” şi care se bazează pe acţiunea pe care o are asupra grupului sancţiunile aplicate unui elev care a ieşit din tiparele comportamentale normale, devenind violent;
2. Modelul Canter – în care profesorul se manifestă pozitiv în toate situaţiile, foloseşte stimulări adecvate pentru a-i ajuta pe elevi să găsească soluţia optimă de rezolvare a diferendelor fără să se abată de la normele disciplinare stricte;
3. Modelul Glasser – constă într-o „terapie a realităţii”, care se realizează prin analize şi dezbateri de grup, raportând permanent comportamentul la specificul mediului;
4. Modelul consecinţelor logice – prin care se impune elevului capacitatea de a-şi face autoanaliza, pentru a prevedea consecinţele abaterilor lui, fiind ajutat în permanenţă de colegi şi de profesori;
5. Modelul modificărilor de comportament – atunci când un comportament pozitiv este apreciat şi lăudat în colectiv, fiind susţinut pentru a se continua pe aceeaşi linie, în timp ce comportamentul negativ este lipsit de susţinere.
„Războinici împotriva violenţei”
Britanicii sunt deja renumiţi în lume pentru soluţiile ingenioase şi mai ales extrem de utile prin care reuşesc să reducă violenţa la toate nivelurile, mai ales după ce au eradicat de pe stadioane celebrele grupări hooligans, ajungând acum (lucru aproape de neconceput cu circa 15-20 de ani în urmă), să nu mai aibe nevoie de garduri de separare a terenului faţă de tribune. Cel mai eficient program pentru combaterea violenţei în şcoli, derulat de englezi, s-a bazat pe stabilirea unei legături strânse între copiii agresivi şi sport. Astfel, prin programul „WAB” – „Warriors against bullying” („Războinici împotriva violenţei”) – au scăzut cu peste 60 la sută manifestările tip „bullying” (violenţe, agresiuni) în şcolile şi liceele implicate în program. Printre activităţile derulate în cadrul acestui proiect, preluat ulterior de tot mai multe unităţi de învăţământ, s-au numărat: lecţii susţinute de personalităţi marcante ale echipei naţionale de rugby, discuţii asupra unor povestiri şi situaţii reale, antrenamente şi mult sport cu elevii implicaţi în programul WAB, competiţia posterelor, crearea mai multor materiale publicitare pentru susţinerea proiectului.