de Dumitru Graur
Nu cu foarte mult în urmă am avut ocazia să-l întâlnesc pe Hajo Seppelt, ziaristul german despre care revista noastră a mai scris, relatând atunci, în premieră pentru spaţiul românesc, despre uluitoarele sale investigaţii din lumea ascunsă a dopingului. Întâlnirea s-a produs la Seul, acolo unde Seppelt a fost invitat că susţină o prelegere pe scena celui de-al 80-lea Congres al AIPS, în faţa a peste 200 de jurnalişti sportivi din lumea întreagă. Când m-am apropiat, alături de alţi gazetari, spre a-i mulţumi pentru cuvântul pe care tocmai îl încheiase, m-a izbit un puternic miros de transpiraţie, ca şi imaginea unui om neliniştit, parcă hăituit şi temător la tot ce-l înconjura, expresie probabil a lungilor ani de temeri şi presiuni la care a fost supus în mediul ostil pe care el însuşi s-a decis să-l frecventeze. Ar fi fost foarte greu să-i ceri prietenia. Dar tocmai ne servise tuturor o foarte dură lecţie de jurnalism.
Hajo, 55 de ani, renumit în lumea întreagă pentru anchetele asupra dopingului instituţionalizat (sau “de stat”, ca să folosim o expresie mai clară) din Rusia, China sau Kenia, este în mod sigur un altfel de jurnalist. Ştie asta şi se mândreşte: “Mi-am spus că dacă vreau să devin gazetar, voi fi unul sportiv. Am fost dintotdeauna interesat de ce se află în spatele sportivilor: cum reuşesc să facă rezultate extraordinare şi să doboare recorduri. Pentru că datoria mea ca jurnalist este de a privi în spatele cortinei”, spunea Hajo. După ce şi-a început cariera ca simplu gazetar de sport, reporter şi apoi comentator TV al întrecerilor de nataţie pentru primul canal naţional german, ARD, din 1992, s-a trezit dat afară în 2006, după ce s-a apucat să critice atitudinea de neimplicare a postului la care lucra faţă de problemele dopingului. A fost momentul în care s-a decis să-şi schimbe viaţa, devenind un ziarist de investigaţie freelancer. Foarte interesant este postul care s-a oferit să-i difuzeze reportajele şi anchetele despre doping a fost chiar ARD, a cărui conducere între timp se schimbase! Dar asta nu însemna că Seppelt ar fi avut numai prieteni printre colegii de breaslă.
A primit ameninţări cu moartea!
“Colegilor nu le plăcea ce făceam, îmi spuneau că distrug produsul la care lucram cu toţii, adică sportul, şi că ei nu vor să fie implicaţi în aşa ceva. Ei sunt parte a marii familii a sportului, dar eu nu sunt, eu sunt jurnalist. O mulţime de oameni abuzează de sport în interesul personal şi nu în felul acesta trebuie făcută gazetăria. Mulţi jurnalişti sunt parte a jocului; sunt superficiali şi prea aproape de sportivi. Nu au distanţa necesară pentru a fi afară din fenomen şi de a-l monitoriza”, a fost declaraţia de credinţă a gazetarului german.
Mă gândeam cât de departe este gazetăria în general şi cea din România în special de acest concept. La noi cel puţin un ziarist de sport este cu atât mai apreciat în redacţia sa cu cât are mai multe relaţii între sportivi, cu cât agenda sa de telefoane conţine mai multe numere de fotbalişti şi este mai cunoscut în arena sportivă. Ei bine, Hajo Seppelt propune o cu totul altă categorie, foarte puţin răspândită la noi – şi mă gândesc aici la anchetele echipei lui Cătălin Tolontan în Gazeta sporturilor, la câteva articole ale lui Costin Ştucan şi cam atât -, cea a jurnaliştilor sportivi de investigaţie. Adică a celora care au îndrăzneala de a privi în spatele cortinei, cu toate riscurile pe care le incumbă acţiunile lor: nemulţumirea sportivilor, antrenorilor şi federaţiilor, iritarea autorităţilor sportive, uneori chiar riscul de a-şi pierde postul. Aceşti ziarişti caută adevărul, dar deseori adevărul este foarte incomod pentru mulţi.
În 2015, Seppelt a câştigat trofeul AIPS Sports Media Pearl Award la categoria “Documentar Video”, pentru filmul “Doping – Top Secret: The Shadowy World of Athletics” (Întunecata lume a atletismului), în care a demonstrat răspândirea la nivel de masă a dopingului în ţări ca Rusia, Kenia şi altele. Întrebat fiind despre autenticitatea surselor pe care le-a avut, Seppelt a dezvăluit că s-a bazat de cel puţin 10 sau 15 mărturii pentru a stabili adevărul. Cele mai importante au fost fără îndoială cele ale soţilor Iulia şi Vitali Stepanov, fugiţi din Rusia, care au făcut mărturisiri complete. “În presa rusească soţii Stepanov au fost numiţi trădători, motiv pentru care am primit numeroase avertizări şi ameninţări, spune Seppelt. Din Rusia am primit mesaje de ameninţare cu moartea, astfel încât ARD a trebuit să angajeze personal pentru protecţia noastră. Nimeni nu vrea să înţeleagă că jurnalismul de investigaţie este cel mai important dintre toate. Foarte mulţi ziarişti îşi dau seama că o asemenea muncă le poate periclita postul, fiindcă intră în contradicţie cu interesele sponsorilor sau ale agenţilor de publicitate. În ce mă priveşte, am avut noroc că ARD a înţeles şi ne-a ajutat. Important este că noi am furnizat o anchetă corectă şi serioasă. În 2014 am avut nevoie de un an pentru a investiga scandalul dopingului din Rusia. Când le-am propus subiectul celor de la ARD m-au întrebat dacă pot să-l fac în şase minute! Le-am cerut 45 şi în cele din urmă au fost de acord, dar am avut şansă.”
“Jurnaliştii nu trebuie să fie fani ai sportului”
Distins cu un premiu important şi la New York Film Festivals, Hajo este destul de critic la adresa gazetarilor de sport în general. “După părerea mea, jurnaliştii nu trebuie să fie nici amici, nici fani ai sportului. Ei se află aici pentru a deveni câini de pază ai fenomenului sportiv. Regretabil, peste 400 de ziarişti au fost trimişi din Germania pentru a relata despre Jocurile Olimpice; niciunul n-a făcut vreo investigaţie, măcar minoră. Ar trebui să schimbăm sistemul. Dacă există redacţii de sport şi nimeni nu este interesat în a face investigaţii, nu este deloc în regulă. Jurnalismul este la fel peste tot în lume. În majoritatea ţărilor nu există nu există gazetari care critică. Ei se află prea aproape de subiectul pe care îl relatează.”
Fără nicio îndoială că Seppelt avea dreptate. Cu observaţia că “jurnalismul critic” este greu de susţinut din punct de vedere financiar, în special în ţările în care ziariştii primesc salarii mici, cum e desigur şi ţara noastră. La Seul, pe mulţi dintre cei prezenţi afirmaţiile ziaristului german i-au luat prin surprindere. Ce propunea el era cu totul deosebit de activitatea marii majorităţi a gazetarilor sportivi din lume, atât de legaţi de sport şi de oamenii cu care iau contact zilnic. Ca să nu mai amintesc de riscurile la care se expun asemenea jurnalişti de curaj. De aceea cred că Hajo Seppelt a devenit astăzi un adevărat model în gazetăria mondială, un om pasionat de meseria sa şi care nu se teme să iasă din rând, afişând o cu totul altă abordare a fenomenului sportiv. Şi nu numai, dacă vreţi. “Nu am experienţă în alte domenii, mai spunea Seppelt, dar ce se întâmplă în sport, se petrece azi peste tot. Dacă sunt un jurnalist sportiv sau un reporter de politică, lucrurile stau la fel. Toţi trebuie să investească măcar puţin din activitatea lor în partea ascunsă a lucrurilor şi să sape cât mai adânc prin jurnalismul de investigaţie.”
De fapt, dacă mă gândesc bine, pe Hajo Seppelt nu-l are nimeni la inimă. Nici nu se străduieşte să fie o persoană agreabilă, cu carismă. Nu-l interesează asta. A deranjat foarte multă lume şi va deranja în continuare. Fiindcă el iubeşte doar adevărul.
Dumitru Graur