O viață pentru hochei

După o carieră de peste jumătate de secol, Eduard Pană a devenit director tehnic la ”Telekom Arena”, patinoarul construit de Ion Țiriac la Otopeni, Fosta glorie e zi de zi lângă mantinelă pentru a vedea cum cresc noile generații de hocheiști

Alexandru Enciu

A fost o vreme când hocheiul pe gheață încingea imaginația suporterilor bucureșteni. Când patinoarul din complexul ”23 August”, cum se numea pe atunci, era luat cu asalt de mii de oameni, iar bătăliiele cu bulgări dintre suporteri erau eclipsate doar de bătăile de pe gheață. Când România învingea SUA la Campionatul Mondial – Grupa A, iar faptele de vitejie ale românilor țineau prima pagină a ziarelor de sport din Occident. Din vremurile acelea au rămas poveștile, spuse acum cu voce atinsă de patina vremii, dar și de nostalgie, de eroii de legendă ai hocheiului românesc. Eduard Pană este unul dintre ei.
Fostul atacant al echipei naționale și al clubului Dinamo are acum 73 de ani, dar memoria îi este încă limpede ca gheața pe care a tăiat-o în vreo 30 de ani de carieră ca jucător și antrenor. Totalul carierei e mult mai consistent, cu peste jumătate de secol de activitate. Ca o răsplată, în 1998 a fost inclus în Hall of Fame, galeria de vedete a hocheiului pe gheață, fiind primul român ajuns în această onorantă postură.
Eduard Pană a inventat haștagul #rezist cu mult înainte de a fi fost consacrat de cei din Piața Victoriei. Ani întregi s-a încăpățânat să țină în viață Federația Română de Hochei pe Gheață, dar mai ales bătrânul patinoar „Mihai Flamaropol” din București, care poartă numele unuia dintre primii lui antrenori. Dadu Pană, cum este cunoscut, a continuat activitatea chiar și atunci când furnizorii au tăiat căldura, apa și lumina la patinoar. În sediul federației, iarna, era mai frig ca afară. Și mai întuneric. Dar Eduard Pană, secretar general al federației ani buni, nu s-a gândit niciodată să închidă ”taraba”.
Vechiul ”Mihai Flamaropol” a fost între timp demolat, pentru a face loc unei alte arene de gheață moderne, care deja a ieșit din pământ, însă Eduard Pană nu a rămas în afara fenomenului. De un an este director sportiv la Telekom Arena, patinoarul construit de Ion Țiriac la Otopeni. Zi de zi este prezent la marginea mantinelei, pentru a vedea cum cresc noile generații de hocheiști, ca un liant între trecut, prezent și viitor.

Pasiunea pentru hochei, moștenire de familie

Eduard Pană s-a născut la Brănești, comuna din apropierea Bucureștiului unde locuiește și în prezent. ”Am moștenit pasiunea pentru hochei din familie. Tata, Eduard Pană, a jucat rugby și hochei. Am început târziu, la 14 ani. Până atunci, ca toți copiii, m-am jucat iarna pe bălțile din jurul Brăneștiului, purtând anticele patine cu cheie. Era un război total cu părinții, pentru că tălpile pantofilor nu rezistau la acele patine cu cheie și de multe ori le smulgeau. Pe vremea aceea, încăltămintea de piele era scumpă și proastă. Cine avea pantofi de piele era tare”, povestește Eduard Pană.
Tatăl său a jucat în naționala de rugby, cu eseu marcat împotriva Franței, iar ca hocheist a fost legitimat la Telefon Club, echipă susținută de Palatul Telefoanelor. ”Aveau și un canadian în echipă. Antrenamentele și meciurile le disputau pe „Oteteleșanu”, singurul patinoar artificial din România. Pe vremea aceea erau frecvente bilateralele cu Finlanda. Veneau la noi și îi băteam cu 4-2, mergeam noi la la Turku, iar ei își luau revanșa. Pe atunci exista un patinoar la București și unul la Turku. Între timp, la noi a rămas tot unul, la ei s-au construit vreo 300”, spune Pană.

Dinamo, a doua casă. ”Rivalitatea cu Steaua era acerbă”

Eduard Pană și-a început cariera la Constructorul și la Știința București, dar consacrarea a venit odată cu trecerea la Dinamo.”Am venit la Dinamo în 1964, la vârsta de 20 de ani, și am plecat din clubul meu de suflet în 1990, după 36 de ani în care am fost jucător, antrenor și șef de secție.
Până în 1964, Dinamo a avut o traiectorie modestă. Secția s-a înființat în 1953, dar din cauză că la București nu exista un patinoar, echipa a jucat o perioadă la Târgu Mureș. A revenit în Capitală la începutul anilor 60, după ce în peisaj a apărut patinoarul 23 August, inaugurat în 1958. ”În 1964, antrenorul Mihai Flamaropol a strâns juniorii mai talentați de la Constructorul și de la Știința și a format noua echipă Dinamo. Din acea generație au făcut parte Constantin Dumitraș, un portar foarte talentat, Iulian Florescu, Vasile Corduban, eu. Ne antrenam la complexul 23 August, dar iarna, când vremea o permitea, amenajam un patinoar natural în curtea clubului Dinamo, în ovalul de la Velodrom. Ulterior au venit Tureanu, Costea, Axinte, frații Zgâncă – jucători cu 6-8 ani mai mici decât mine. Am mai adus și câțiva jucători de la Miercurea Ciuc, iar Dinamo a devenit o forță”, povestește cel care a început ca atacant și a încheiat ca fundaș.
Primul titlu național a venit în 1968, însă anii 70 au fost cei ai consacrării. Mai întâi au venit trei titluri naționale în 1971, 1972 și 1973, cucerite după o bătălie aprigă cu Steaua, apoi cele din 1976 și 1979. Ultimul a fost cel din 1981.
”Rivalitatea cu Steaua era acerbă în campionat. Dusă până la apogeu. La națională eram prieteni, la club eram rivali la sânge. Ion Ioniță era cel mai dur de la Steaua, dar pe gheață nimeni nu dădea înapoi.Rivalitatea aceasta nu era însă una distructivă, la rupere.Nu erau crose în cap, sau cotoare de crosă îndesate pe la subsoară, acolo unde nu există protecție la hochei.Ne băteam, dar o luptă bărbătească. În tribune erau 5000-6000 de spectatori, de nici miliția călare nu făcea față afluenței. Este greu de explicat acum”, curge povestea.

Golgeter în 1976, la Campionatul Mondial – Grupa B

Între victoriile dulci din campionat, înregistrate în anii de glorie ai hocheiului românesc, s-au țesut poveștile din jurul echipei naționale. În 1976, România a câștigat Grupa B a Campionatului Mondial, în Elveția, cu 5 victorii, un egal și o înfrângere, promovând între cele mai bune naționale din lume. ”Am depășit atunci Japonia, Italia, Norvegia și Elveția. Eu am dat zece goluri la acel turneu, plus cinci pase decisive. Am fost golgeterul Campionatului Mondial. Cu golurile mele am mers în Grupa A, pentru prima și ultima dată în istorie. În 1977, la Mondiale, am bătut SUA cu 5-4. Nu vă dați seama ce șoc a fost. Dacă am fi reușit să învingem și RFG, rămâneam în Grupa A. Am pierdut însă cu 3-2, cu un mic ajutor din partea arbitrului”, povestește Pană.
La Jocurile Olimpice de la Innsbruck (1976), naționala a ocupat locul 7 în clasamentul general final, cu o echipă din care făceau parte Huțan, Netedu, Gall, Antal, Varga, Ioniță, Moroșan, Justinian, Costea, Tureanu, Axinte, Huțanu, Pană, Pisaru, Gheorghiu, Hălăucă și Mikloș, conduși de antrenorii Ștefan Ionescu și Ion Tiron.
După ce a renunțat la hochei, în 1978, Eduard Pană a devenit antrenor la Dinamo. ”Toate secțiile clubului erau puternice pentru că aveau legături puternice în Minister. Fiecare echipă avea pe lângă ea un șef de structură din minister sau de la județ. Eram angajați în miliție, ca ajutor de șef de secție, dar nu mergeam niciodată la lucru. Făceam câte 2-3 antrenamente pe zi, totul era bine stabilit. De aceea a și început echipa să crească spectaculos”, spune Eduard Pană.

”Mergeam la club ca acasă. Am fost structurați să iubim Dinamo”

Cariera de antrenor a încheiat-o în 1984, când a făcut pasul în club, ca șef de secție. ”M-am ocupat de polo, rugby, hochei, călărie și înot. Dinu Popescu, fostul internațional de la polo, coleg cu mine în acea perioadă, avea alte cinci secții. Șeful organizării era Silviu Ghițescu – o capacitate din toate punctele de vedere. Și președinții clubului erau modele din toate punctele de vedere. Chiar dacă nu au fost sportivi, au iubit sportul și Dinamo. L-aș aminti pe generalul Briceag. Era un tip foarte apreciat. Discutam, analizam, ne ajuta la angajarea jucătorilor. Eram o familie. Atunci când plecam spre club aveam sentimentul că merg acasă, așa de bine mă simțeam. Noi am fost structurați să iubim clubul. În 1990 m-am transferat la Brănești, pentru a-mi împlini un vis, acela de a fi profesor de educație fizică. Mai exact la Liceul silvic de la Brănești. Brăneștiul este probabil singura comună din lume cu patru licee, teoretic, teologic, agricol și silvic. Este o pepinieră extraordinară pentru sportul românesc, o comună sportivă”, punctează Eduard Pană. În paralel, a rămas implicat în Federația Română de Hochei pe Gheață, ca secretar general.

”Românul e făcut pentru hochei”

Eduard Pană a păstrat peste ani o amiciție frumoasă cu Ion Țiriac, bazată pe respect și apreciere reciprocă. Ion Țiriac a jucat în anii 60 la Dinamo, când a fost apogeul lui hocheistic. Omul de afaceri de mai târziu a și participat cu naționala la Jocurile Olimpice de iarnă de la Innsbruck. Eduard Pană face un exercițiu de memorie pentru a repera cu ce număr juca pe tricou Țiriac: ”Trebuie să fiți indulgenți cu un om de 73 de ani. Dar după cum îmi aduc aminte, Țaka Szoltan avea numărul 3, Ionescu Ștefan 2, Varga Dezideriu 4, iar Ion Țiric 5”.
Când Ion Țiriac s-a decis să construiască un patinoar, a apelat la bunul său prieten Eduard Pană. Împreună cu căutat cel mai potrivit loc pentru noua arenă de gheață. A existat varianta Dinamo, dar până la urmă a fost construit la Otopeni.
Acum, Eduard Pană este director sportiv la ”Țiriac Arena”, fiind cu ochii pe patru echipe de copii. Marian Costea, fostul jucător de la Dinamo, are echipa sa, Ion Ioniță e și el acolo, cu grupe de la Steaua Rangers. Există și o echipă feminină, care pe 10 decembrie a bifat primul turneu.
”La talentul pe care îl are poporul român, sigur hocheiul va urca iar. Stau și mă minunez cum iese din pământ noul patinoar Flamaropol. Vreau să trăiesc ziua aceea când se va redeschide și va fi plin de copii, așa cum s-a întâmplat cu patinoarul domnului Țiriac de la Otopeni. Este un miracol. Copii care nu mergeau bine pe stradă în urmă cu un an acum patinează perfect și se pregătesc de primele lor meciuri. Acești copii pot asigura viitorul hocheiului românesc. În câțiva ani se vor ridica generații întregi care vor trebui să joace undeva. Dinamo era o soluție ideală. Acesta este un vis pe care l-aș mai dori împlinit. Să văd reînființată secția de hochei de la Dinamo”, mai spune Eduard Pană.