Dumitru Graur: Stimată doamnă, sunteți președinte de peste 20 de ani la „ritmică”. Desigur că înainte ați fost sportivă. Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Irina Deleanu: Cele mai frumoase amintiri sunt din perioada când eram gimnastă. Mereu am spus că „ritmica” a fost modul meu de exprimare, poate că nu reușeam să mă exprima atât de bine în cuvinte, cum reușeam să mă exprim în mișcare, prin exercițiile mele. Și prin compozițiile pe care mi le făcea doamna Gârbă (Maria Gârbă, fostă mare gimnastă, antrenoare emerită – n.n.). Ritmica a fost și este viața mea. Este motivul pentru care am rămas atâția ani în slujba gimnasticii ritmice și încerc să mă achit cât se poate de bine în datoria de a duce acest sport cât mai sus pe plan internațional.
M-am îndrăgostit iremediabil de „ritmică”
De ce nu ați făcut gimnastică artistică? Nu v-au inspirat niciodată performanțele Nadiei Comăneci, mai ales că sunteți născută în aceeași zi cu Nadia, pe 12 noiembrie?
Ba da, bineînțeles. Totul a început de la Nadia. Fiind născută în aceeași zi, cum ați spus, mama a spus „hai s-o ducem la gimnastică, poate e destin”. Nadia a avut succes în ’75, iar eu m-am născut în ’76, deci aveam un an când Nadia devenea mare stea a gimnasticii mondiale. Atunci părinții au încercat să găsească un club de gimnastică, neștiind de existența gimnasticii ritmice. Au ajuns la clubul Triumf, la doamna Doina Firică, am nimerit din prima acolo, și acolo am rămas. Fiindcă doamna Firică i-a explicat mamei că fiind foarte înaltă – eram cu un cap mai înaltă decât fetițele de vârsta mea, deși avem 5 ani eu arătam de 7-8 -, nu pot face gimnastică artistică, și atunci am rămas la „ritmică”, m-am îndrăgostit iremediabil de panglică, de cerc, de minge, de tot ce am văzut acolo în sală.
E adevărat că ați început să faceți „roți” în biserică, la 5 ani?!
Da (râde). Clubul la care am ajuns avea o sală pe Luterană, într-o fostă sală de biserică, unde se țineau înainte slujbe. Dar spațiul era destul de mic. Iar doamna Firică făcea cu toate categoriile laolaltă, de la cei mai mici, de 5 ani până la senioare. Așa că noi nu prea aveam acces pe covor. Făceam doar pe o linie mică, în spate, undeva în fundul sălii. Mie mi se părea că nu am loc, eu voiam să zburd, să alerg, să zbor, eram foarte energică. La biserică mergeam în fiecare duminică cu bunica. Și după slujbă, când am văzut eu spațiul acela înalt, cu covor minunat, mi s-a părut chiar ca o sală de gimnastică. Și m-am apucat să fac o roată, o diagonală de roți de fapt. Bunica evident m-a certat, mi-a spus că nu se poate așa ceva. Eu aveam rochiță și fundițe, vă dați seama se s-a întâmplat. Dar preotul i-a spus „lăsați-o, să dea Dumnezeu să ajungă o mare gimnastă!”
Erați drăguțică la 5 ani?
Nu prea cred. Cred că ulterior m-am transformat. Practic personalitatea mi-am format-o când am cunoscut pe doamna Gârbă, care m-a încurajat de la început. A văzut în mine ceva și a început construcția mea.
Am observat că și astăzi este aici în sală, alături de dvs. De câți ani sunteți împreună?
Păi de la 12 ani, eu având aproape 50, socotiți dvs.!
Nedespărțite?
Da. Și ca gimnastă – antrenor, apoi am devenit antrenor – antrenor și pe urmă președinte – antrenor… și relația noastră continuă de atâți ani. M-a ajutat mereu foarte mult.
Ați fost o gimnastă bună: locul 6 la Jocurile Olimpice de la Barcelona în proba individual compus, medalie de bronz la coardă la Campionatele Mondiale de la Bruxelles în 1992, medalie de bronz la minge la Campionatele Europene de la Goteborg în 1991, campioană națională absolută de senioare în anii 1990, 1992 și 1993, medalii de aur și titluri de campioană balcanică de senioare în 1990 și în 1992. De ce v-ați retras la 18 ani?
A fost un mic incident atunci, altfel sigur cred că aș mai fi putut continua. Însă președinta de atunci a federației, doamna Victoria Tiron, a hotărât s-o elibereze din funcție pe doamna Gârbă. Și mie mi s-a spus că dacă vreau să mai continui gimnastica să mă mut la Timișoara, unde era un lot de junioare. La „ritmică” nu e ca la fotbal, să tot schimbi antrenorii, cu cine te formezi cu acela continui. De obicei gimnastele care trec prin prea multe mâini nu prea ajung departe. Pentru că fiecare antrenoare are tipicul ei, felul ei de a antrena, se realizează o conexiune între gimnastă și antrenor, „ritmica” e un pic aparte din acest punct de vedere. Iar la 18 ani chiar nu mai puteam să schimb antrenorul. Eram atât de conectate una cu cealaltă, că n-aș fi putut. Și atunci am ales să închei activitatea.
Un sport diferit față de gimnastica artistică
Care ar fi diferențele majore dintre gimnastica artistică, în care am excelat atâția ani, și cea ritmică?
În primul rând că este o tehnică total diferită. Acolo e lucrează pe aparate, aici lucrăm cu obiecte. Avem coardă, cerc, minge, măciuci, panglică, iar acolo sunt aparatele: sărituri, paralel, bârnă și sol. Specificul este altul, la noi este mai mult apropiat de balet, „ritmica” este considerată un sport aflat la granița dintre sport și artă. Toate mișcările noastre sunt un pic mai elegante, chiar dacă nu sunt atât de acrobatice și de performante în forța fizică a gimnastelor de la „artistică”. La noi e foarte multă tehnică de mânuire a obiectului, ca și îmbinarea aceasta a obiectului cu corpul gimnastei.
Fără rele sentimente: se apropie „ritmica” puțin de circ?
(ezită) N-aș spune. Sigur că se fac acele jonglerii, ca la circ, dar este vorba mai ales de îndemânare. O gimnastă care n-are îndemânare și ritm, ureche muzicală nu are ce căuta la „ritmică”. Acestea sunt primele calități pe care le căutăm, în afară de tipul somatic, de flexibilitate, mobilitate și așa mai departe. Pentru că în primul rând trebuie să aibă ritm, ureche muzicală – ele sunt în strânsă legătură -, și coordonare. Pentru că gimnastica ritmică e cu obiecte, nu e balet. Și nu stai cu obiectele în mână ca cu sticlele de Pepsi, obiectele trebuie mânuite. Și atunci sigur că aceste calități sunt absolut necesare ca să poți practica gimnastica ritmică.
Este evident că există la aceste sportive uneori o îndemânare extraordinară. Ce înseamnă asta, multe ore de antrenament?
Talent. Este nativ, sau nu este. Tot ce vedeți ieșit din comun, când vedeți la o gimnastă o jonglerie extraordinară și o abilitate de a face elemente foarte grele, pleacă din talentul sportivei. Acel copil e talentat, îi vine natural. Îndemânarea nu se dezvoltă, nu se perfecționează, ea există sau nu există. Sigur, poți să înveți niște procedee de mânuire dacă să zicem că nu ești atât de talentat. Le poți învăța și pe alea le faci toată viața, dar la un nivel cel mult mediu. Or gimnastele cu adevărat îndemânatece le vezi imediat, după cum se îmbină obiectul cu corpul.
Mărturisesc că mă simt uluit când văd că aruncă mingea aia la zece metri în sus și apoi o prind cu vârful piciorului…
Ei, vedeți, unele fac din prima chestia asta, altele după mii de ore de repetări. Gimnastele îndemânatece învață repede orice procedeu. Orice lucru nou pe care i-l predai, învață repede.
Dar de ce la „ritmică” n-am avut același succes ca la gimnastică artistică?
În primul rând „ritmica” a devenit populară mult mai târziu în România. Eu am aflat de Doina Stăiculescu (medaliată cu argint la JO de la Los Angeles, în 1984 – n.n.) cam prin anii ’80. Ea a adus prima și ultima noastră medalie olimpică, o medalie istorică pentru noi. Și ea a fost modelul meu de sportivă. Pe ea am deschis ochii, mă uitam la ea și îmi doream evident că ajung ca ea. Trecusem de Nadia, ca să zic așa (râde). Și am ajuns la Doina.
Am observat o mare diferență între profilul gimnastelor de la artistică și cele de la ritmică. Acestea din urmă sunt mult mai bine dezvoltate și, cu scuze pentru celelalte, chiar mai frumoase!
(zâmbește) Da, specificul exercițiilor noastre este să transformăm fibra longilină. Gimnastele noastre sunt armonios clădite din punct de vedere somatic. Exercițiile pe care le facem duc spre eleganță, spre atitudine, spre mișcări grațioase. Facem și exerciții de forță, dar o forță care să ne ajute să realizăm elementele de dificultate. Și de aici vine și acea dezvoltare frumoasă, armonioasă, care duce la diferența dintre gimnastica artistică și cea ritmică. La noi vedeți fete cu picioare înalte, este un criteriu de selecție somatic clar. Adică trenul inferior trebuie să fie mai lung decât trenul superior. Trunchiul scurt și picioarele lungi. Brațele lungi, fiindcă brațele mânuiesc obiectele. Dacă ai o anvergură bună la brațe poți face elemente foarte frumoase, plus că arată estetic altfel. E clar, estetica este alta la o gimnastă înaltă, lungă.
Sala a fost preluată de la Costică Năstase
Suntem acum la Club Floreasca, un spațiu pe vremuri rezervat elitelor comuniste. Spuneți-ne povestea acestei frumoase săli în care se antrenează acum sportivele dvs.
Pot spune că este un vis al nostru împlinit. De foarte mulți ani ne chinuiam să avem o sală a noastră, specifică pentru loturile naționale de gimnastică ritmică. Ne-am tot antrenat pe unde am putut, închiriam cu orele. Aveam un program fix de 3-4 ore în care ne derulam covorul și apoi îl rulam, ani de zile am făcut chestia asta. De aici și lipsa de performanță. Dacă stăm și ne uităm la rezultatele „ritmicii” din ultimii trei, patru ani, sunt fix de când am început să avem sala noastră. Noi am obținut această sală în exclusivitate în 2022, și de atunci au început să apară și rezultatele. Pentru că una este să lucrezi timp de patru ore în condiții nespecifice, nepropice pentru performanță – noi rulam covorul pe o dușumea normală, pe care gimnastele își uzau articulațiile de la atâtea sărituri și elemente -, și chiar dacă nu realizam sarcinile pe care ni le propuneam în antrenament în acele ore, trebuia să plecăm. Și atunci când copilul nu realizează sarcina azi, mâine, ce performanță să faci? Rezultatele erau mediocre. Am mai făcut rar niște mici calificări la Jocurile Olimpice de Tineret, cu Ana Luiza Filioreanu, care a participat la JOT la Nanjing în 2014, apoi în 2016 la Rio, am mai avut-o în 2018 pe Denisa Stoian de la Ploiești, calificată la JOT la Buenos Aires – deci au fost niște rezultate sporadice, dar nu aveam o bază. Ei, din 2022, de când avem această sală ne putem antrena în voie și chiar facem lucrurile așa cum trebuie.
Totuși, cum ați obținut-o?
Am muncit mult. Eu vizez această sală de vreo 20 de ani! Știam de ea, fiindcă eu locuiesc vizavi, dar nu reușeam deloc să o închiriez, pentru că era concesionată fratelui lui Ilie Năstase (Costică – n.n.), pentru 15 ani. El făcuse aici o sală de tenis. Și am așteptat 15 ani ca să se termine concesionarea, după care am început discuțiile de închiriere. Iar în 2017, prin sprijinul domnului ministru Dunca am reușit să intrăm aici, dar doar pentru patru ore. Atât puteam lucra, iar rulam și derulam covorul. Până în 2022, când am obținut-o definitiv. A coincis și cu pandemia, atunci nu se mai putea juca tenis, dar sportul individual de performanță a fost permis. Și am rămas numai noi în sală. Atunci am putut pune definitiv covoarele, și podiumul, și oglinzile, am amenajat sala așa cum trebuie.
În timp ce vorbim, observ că stați cu ochii și pe antrenamentul acestei sportive, deși de față se află și doamna Gârbă. Nu vă supărați, dumneavoastră sunteți președinte de federație sau antrenoare?!
Ea este Sabina Enache, de la Ploiești. Dar să știți că eu stau mai mult în sală! Aici îmi cam petrec ziua, cu loturile noastre. Le țin sub supraveghere, cum zice cineva. Eu la birou (la federație – n.n.) nici nu am scaun. De fapt nu am nici scaun, nu am nici birou! Avem o cameră mică la ANS, unde lucrează șapte angajați. Sunt patru care lucrează permanent, iar când eu ajung la federație trebuie să mă așez pe scaunul secretarului general (râde copios). Când suntem amândoi nu avem loc să stăm. Dar îmi place așa.
Avem mare noroc cu sala de la Cluj-Napoca
Am observat că organizăm o Cupă Mondială, devenită deja tradițională, la Cluj-Napoca. Este o realizare frumoasă. Cred că sunteți mândră.
Având o strategie de dezvoltare a gimnasticii ritmice, unul dintre punctele acestei strategii a fost organizarea de competiții internaționale mari, pentru a ne înscrie pe harta lumii în gimnastica ritmică. Este clar că nu arăți că ești o forță ca federație decât dacă organizezi competiții mari. Am mai făcut două ediții de Cupă mondială în 2013 și 2015 la București, dar Sala Polivalentă nu putea fi propice pentru organizarea competițiilor de mare anvergură, ne cereau șapte covoare, nu aveam cum să le punem la București, și am renunțat. Apoi din fericire s-a construit această sala faimoasă de la Cluj, pe care toată lumea se bate să organizeze evenimente sportive, și nu numai. Așa am ajuns și noi acolo, în 2019, la prima ediție a Cupei Mondiale pentru senioare. A fost un succes real, s-a lăsat și cu o medalie de bronz prin Denisa Mailat, și ea antrenată de doamna Maria Gârbă, și atunci am zis să continuăm și să înscriem această competiție în calendarul internațional al Federației Internaționale. Așa a intrat în circuitul internațional, a devenit tradițională. Mă bucur că am reușit să o organizăm an de an, că am arătat că suntem constant serioși. Suntem deja la a cincea ediție și intenționăm să continuăm.
Ce alte competiții ați mai organizat?
Pe lângă aceste Cupe Mondiale am făcut și primul campionat mondial din gimnastică în România, incluzând aici și cea artistică, în 2023. A fost un campionat mondial de junioare, evident tot la Cluj. A fost o ediție foarte bine organizată, un spectacol extraordinar, toate recenziile au fost excelente, atât de la FIG cât și de la participanți. Drept care, având în vedere că ne-am descurcat atât de bine, Federația Internațională e Gimnastică ne-a acordat și organizarea din 2027. Vom face din nou un „mondial” de junioare la Cluj. Iar pentru 2026 intenționez să ne depunem candidatura pentru organizarea Campionatului European de senioare. Având însă în vedere că ultimul criteriu de calificare pentru Jocurile Olimpice din 2028 va fi campionatul european, ne gândim dacă să-l facem în 2026 sau în 2028. Pentru că intenționăm să participăm la calificarea pentru Jocuri cu două gimnaste la individual, dar și cu proba de ansamblu. Pentru prima oară vom încerca calificarea la ansamblu!
Nu ne-am îndeplinit obiectivul la Paris
Știu că la începutul lunii decembrie 2023 ați organizat Gala Gimnasticii Ritmice Românești. Marea câștigătoare a fost Annaliese Drăgan, calificată la Jocurile Olimpice, desemnată cea mai bună sportivă a anului. Cum apreciați locul 21 pe care s-a situat în întrecerea olimpică de la Paris?
Annaliese nu a fost chiar în forma sa ea mai bună la Jocurile Olimpice. Ea vine după o operație la picior, pe care a făcut-o în luna noiembrie, după calificare. A avut o excrescență osoasă care îi provoca dureri la gleznă. Iar pregătirea pentru calificarea olimpică am făcut-o pe acea durere. Doctorul ne-a spus că operația este necesară, dar va avea nevoie de șase luni de pauză, iar după aceea recuperare. Ea a fost de acord. Însă după oprație recuperarea nu a fost chiar așa cum ne așteptam. Nu întotdeauna este cum scrie în cărți. Recuperarea a fost puțin mai grea, i se umfla piciorul și pregătirea ei pentru Jocurile Olimpice a avut desigur de suferit. N-am mai putut să facem planul de pregătire așa cum ne-am dorit. De aceea spun că acest loc 21 nu este la valoarea ei. Obiectivul fusese calificarea în primele 15, pe care n-am reușit să-l îndeplinim, din aceste motive. Ea s-a calificat la Jocuri de pe locul 17 mondial, după ce fusese pe locul 14 în prima zi, a costat-o o mică ezitare la măciuci.
Annaliese este foarte tânără, poate la viitoarele Jocuri…
Nu știu dacă mai continuă. Și-a depus dosare de admitere la mai multe facultăți din Statele Unite, a fost admisă la vreo trei și nu știu dacă mai continuă.
De regulă, gimnastele de la „ritmică” au o carieră mai lungă decât cele de la „artistică”?
Nu. Acum se încearcă ca gimnastele să fie un pic mai longevive în carieră. Vine de la CIO, care nu mai vrea să lucreze cu copii. Au mărit deja vârsta la 16 ani (vârsta de participare – n.n.) și vor s-o mărească și mai mult. Să nu fie minori la Olimpiadă. Ceea ce și mie mi se pare corect. Fetele vor trebui ca la momentul participării la Jocurile Olimpice să aibă 18 ani minim. La 17 ani vor putea participa la calificare, iar la 18 la Olimpiadă. Acum avem gimnaste de 23, de 25 de ani; avem și una de 30, pe Ekaterina Vedeneeva, o rusoaică care acum reprezintă Slovenia. Tendința este ca pe covor să evolueze adulți, nu copii! Este o încercare foarte interesantă, dar cred că va fi foarte greu. Pentru că fetele vor să intre în viață, va fi foarte greu să le ții în performanță la asemenea vârste. Gimnastele nici nu sunt sportive profesioniste, care să se poată întreține, cele de la lot nu iau mai mult de 2.500 de lei pe lună. Iar la vârstele mai mari vor deja să-și schimbe viața, să devină independente.
La noi, după Annaliese a venit în clasament Amalia Lică…
Care a trecut la seniorat, din 2025 va fi senioară.
Apoi Lisa Gorac…
Care este junioara care ne va reprezenta la Campionatul mondial de la Sofia.
Și ansamblul de junioare, format din surorile Andra și Carina Crainic, Aianna Alexandru, Andreea Năstasă, Eva Vencu și surorile Alexandra și Irene Pătrașcu.
Deocamdată ansamblul este acum într-o pauză. Pentru că încercăm să ne reorganizăm și să ne facem strategia pentru noul ciclu olimpic. Am luat o pauză cu ansamblu, pentru că din punct de vedere logistic este foarte greu. Este greu să le aduci din țară, așezate într-un cantonament care trebuie finanțat… La ansamblu sunt opt sportive, plus doi antrenori – cărora trebuie să le asiguri cazare, masă, 360 de zile, să spunem, pe an și noi ca federație nu prea ne permitem acest lucru.
În Bulgaria există o sală construită special pentru „ritmică”
Bulgarii își permit?
Oh, da! Bulgarii au și sala lor construită de guvern, cu trei covoare… Acolo nu joacă nimeni handbal, de exemplu, se face numai gimnastică ritmică. Dar trebuie să recunosc că nici nu ne comparăm cu bulgarii, ca rezultate. Cam ele sunt cele mai bune. Se băteau cu Rusia, cu Bielorusia, dar astea acum am cam dispărut. În ce ne privește, noi vrem să reluăm pregătire pentru ansamblu de anul viitor, din august, pentru calificarea olimpică. De fapt, o să avem două ansambluri, va fi cel de senioare, care va începe pregătirea pentru calificarea olimpică și cel de junioare, care ne va reprezenta în 2027 la campionatul mondial de la Cluj.
Sunt multe țări în care se practică gimnastica ritmică?
Da. Federația Internațională a diseminat acest sport, a încercat să-l implementeze cam peste tot, până și în Africa. Unde nici nu au săli. Dar sunt dotați cu covoare, cu obiecte, sigur, la nivelul lor. Există și sportive din Cape Verde, de exemplu, am văzut la campionatul mondial o asemenea sportivă.
Ați fost realeasă în funcția de președinte anul trecut. Deci mai aveți trei ani de acum încolo, în mandatul dvs. urmând să se organizeze și Campionatul Mondial pentru junioare, în 2027.
Da, așa este. Sper din tot sufletul să ne iasă foarte bine.
Își dorește să se mute în perla Spaniei
Dar am aflat că sunteți foarte decisă ca după încheierea mandatului să vă mutați definitiv din România, iar localitatea spaniolă Marbella ar fi destinația preferată. Așa e?
Am fost prima oară la Marbella în 2005, m-a invitat o prietenă. Și m-am îndrăgostit de oraș. De atunci am fost în fiecare an. Este o destinație de vacanță foarte cunoscută și, acum, foarte scumpă. E socotită perla Spaniei. Trebuie să vă spun că fiica mea se simte foarte bine acolo, ea are unele probleme de sănătate, și de câte ori mergem la Marbella mă întrebă „mami, când ne mutăm aici?”. Practic pentru ea este a doua casă, iar după ce termină liceul probabil că ne vom muta acolo. Acum este în clasa a X-a, face 16 ani. Oricum, când plec vreau să las lucrurile foarte bine aranjate la federație.
Și veți abandona definitiv gimnastica ritmică?
Mi-e greu să spun. Experiența de viață mă face să spun că nu știu cum va fi, și că nu aduce anul ce aduce ceasul. Nu știm ce va fi mâine și aștept să văd ce o să se arate la momentul respectiv și cum o să arate totul.
Nu-mi rămâne decât să vă urez să vă iasă lucrurile așa cum le doriți!
Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 129 al revistei Sport în România