„În canotaj renta viageră acţionează împotriva performanţei”

Dumitru Graur: Stimate domnule Roman, puţini mai ştiu astăzi că sunteţi fratele mai mic al cunoscutului baschetbalist Ghiţă Roman, component al echipei naţionale, apoi antrenor şi preşedinte la „U” Cluj, una dintre personalităţile baschetului românesc, decedat într-un accident de automobil în 2007. Din câte am înţeles, şi dvs. aţi început cu baschetul. Cum aţi ajuns totuşi la canotaj?

Mircea Roman: Da, fratele meu a fost cel care l-a descoperit şi l-a promovat pe Ghiţă Mureşan. La rândul meu, baschetul a fost primul sport pe care l-am practicat. Când eram încă liceean, într-un an m-am hotărât să mă duc la mare, la Costineşti. Ca să fac rost de bani am lucrat o lună la CFR, părinţii mei erau ceferişti şi mi-au pus o vorbă; am cărat şine de cale ferată (râde). În drum spre mare, cu banii câştigaţi şi cu un cort împrumutat, am trecut pe verişorul meu care era la Snagov şi când am văzut ce e aici (este vorba evident de Baza canotajului – n.n.), m-am decis pe loc că trebuie să vin şi eu. Când m-am întors acasă i-am surprins pe toţi când le-am spus că vreau să fac canotaj. Mai jucasem şi handbal în liceu, că aşa era pe atunci, făceam toate sporturile. Apoi, la admiterea la IEFS (facultatea de specialitate sportivă – n.n.) la proba de îndemânare am dat tot baschetul. După un semestru în care am jucat la echipa lărgită a facultăţii, m-am decis să trec de tot la canotaj. Începusem să mă antrenez la baza de la Herăstrău, acum din păcate ea nu mai există, şi i-am rugat pe antrenorii mei să meargă să discute cu antrenorii de la baschet, era Colibaba şef de catedră, care s-au mirat de asemenea foarte tare, dar până la urmă văzând că insist, m-au lăsat. Şi de aici a început aventura mea în canotaj.

Acum mai bine de 40 de ani! Până unde aţi urcat în cariera de sportiv?

Campion naţional. Cred că am avut vreo şapte titluri în proba de simplu. Un loc 3 la Balcaniada de seniori. Am mai vâslit şi în barca de patru. Apoi am absolvit institutul şi am fost repartizat la Hunedoara şi după vreo patru ani federaţia mi-a oferit un post la Slatina, unde se înfiinţa o şcoală sportivă cu secţie de canotaj. Foaia mea de transfer fusese semnată de însăşi Elena Bărbulescu, sora lui Ceauşescu, care era inspectorul şef pe învăţământ la judeţul Olt. Făceam antrenamente cu copiii pe râul Olt, care fiind îndiguit forma acolo un lac destul de mare. Problema era însă alta, iar ca să înţelegeţi trebuie să vă spun că la noi în canotaj sportivii trebuie să aibă talie înaltă. Pentru selecţie mergeam desigur prin şcoli, însă oltenii nu sunt deloc oameni înalţi, şi nici copiii lor. Când le spuneam să se ridice în picioare, parcă stăteau jos! Era evident că treaba nu putea merge. Şi tot prin transfer am plecat la Constanţa, am dat examen şi am devenit lector universitar la Universitatea Ovidius. Exista o disciplină de sporturi nautice, în care baza era yachtingul, dar exista şi canotajul. De fapt, pot spune că acolo a pornit totul! Am început să aduc tineri de la Şcoala sportivă Constanţa, erau acolo soţii Rusu şi Sarchizian profesori. Sportivii au devenit şi studenţi la universitate şi au început să vină încet, încet rezultatele.

A mers pe mâna canotoarelor „bătrâne”

La lotul naţional când aţi ajuns?

Am fost mai întâi la lotul de tineret, dar aveam acolo şi juniori. Ne antrenam la Năvodari, dar şi la Snagov într-o vreme. Între timp mi s-a propus să vin la secţia de canotaj la Dinamo, dar am ezitat vreo doi ani până m-am lăsat convins. Ori, la Dinamo se făcea performanţă, ca şi la Steaua, cluburile astea două ţin în continuare canotajul la noi. Din 1997 am ajuns la Dinamo şi din 2002 sunt şi antrenor principal al lotului olimpic de fete.

După Sydney!

Da. Cred că în 2001 federaţia a încheiat contractul cu Gioga (Nicolae Gioga – antrenorul cu care România a câştigat trei medalii de aur la JO 2000 – n.n.), iar relaţia cu Ion Boicu era complicată. Aici a existat un diferend între noi: Boicu dorea să lanseze o nouă generaţie de canotoare, iar eu aveam părerea că putem beneficia în continuare de generaţia mai experimentată, cărora doream să îi mai dau o şansă. Au fost discuţii în federaţie, şi Boicu avea dreptate când dorea o altă generaţie. Dar eram în 2003, la numai un an de Jocurile Olimpice (Atena, 2004 – n.n.). Au revenit atunci Elisabeta Lipă, Doina Ignat, Geta Andrunache, Viorica Susanu, Lili Gafencu, Doina Olteanu – practic structura „8”-ului. Ele au acceptat să revină, renunţând pentru un timp la renta viageră şi aşa am luat aur şi la 8+1 şi la categorie uşoară. Îmi amintesc că s-a întors şi Macoveciuc, care venea la patru luni de când născuse, era la 80 kg! Rezultatele mi-au dat dreptate.

O întrebare simplă pentru dvs.: ştiţi câte medalii aţi acumulat până acum?!

Nu. N-am făcut niciodată un bilanţ. Pot să vă spun doar pentru Jocurile Olimpice, unde sunt patru de aur şi (ezită) cred, două de bronz. N-am făcut un bilanţ. Sunt vreo 16-17 medalii la Europene, trei de aur la Mondiale şi multe argint şi bronz, n-am făcut niciodată socoteala. Cred că un bilanţ trebuie alcătuit abia la sfârşit şi n-am ajuns încă acolo. Pe de altă parte, pot să vă spun că această recoltă de medalii putea fi chiar mai mare, dacă n-aş fi crescut o serie de tinere sportive care s-au lăsat de sport după primele lor succese. Însă nu ştiu dacă ar fi bine să vorbesc acum despre asta.

Ba chiar vă rog, este chiar momentul să o faceţi!

E problema rentei viagere, care la noi acţionează contra performanţei. Aşa cum ştiţi, un sportiv poate primi o indemnizaţie lunară de merit (aşa-zisa rentă viageră – n.n.), în funcţie de rezultatele obţinute desigur, dar cu condiţia de a nu mai activa în sport! Şi foarte multe fete tinere renunţă după primele medalii pe care le câştigă, preferând să stea acasă şi să încaseze renta. Nu-i deloc în regulă, dar n-avem ce face. S-ar fi putut reglementa foarte uşor această problemă. Ori să poată fi încasată după o anumită vârstă, ori să i se plătească sportivului în activitate o indemnizaţie de efort care să fie mai mare decât renta. Asta i-ar reţine pe sportivi în performanţă, condiţionat totodată de rezultate, desigur. Acum lucrurile se petrec exact pe dos, parcă e o invitaţie să te laşi de sport! Din păcate.

Plecând de fapt de la o idee extraordinară în sprijinul sportului, însă neglementată suficient…

Sigur, am cunoscut mulţi sportivi care se aflau într-o situaţie financiară foarte grea, jenantă, să-i spun aşa. Cauza tot noi o creăm, fiindcă nu ne ocupăm de integrarea socială a sportivilor după ce încheie activitatea. Noi pur şi simplu le dăm drumul. Iar ele se descurcă fiecare după puterile lor. Ba mai mult, cu ani în urmă nici nu erau lăsate să înveţe, erau acuzate că lipsesc de la antrenament. Acum lucrurile s-au schimbat, îi sprijinim pe sportivi să meargă la facultăţi, să înveţe o meserie pentru anii care vor veni. Integrarea socială a sportivilor ar trebui să fie o preocupare permanentă şi a MTS-ului şi a COSR-ului. Noi aici, cu sprijinul Universităţii, am făcut nişte cursuri de management cu sportivele noastre. Chiar interesante; le-au învăţat cum să pornească o afacere, şi cum să o facă profitabilă. Au dat apoi examen şi au primit o diplomă.

Şi băieţii au început să conteze în lupta pentru medalii

Domnule Roman, nu ştiu multe domenii în care ţara noastră să fie clasată pe locul 1 în Europa. S-a întâmplat însă la recentele Campionate Europene de canotaj de la Glasgow, unde România s-a situat pe primul loc al clasamentului pe naţiuni, cu 7 medalii cucerite, dintre care 3 de aur. Cum explicaţi această situaţie?

Mai întâi prin faptul că băieţii au început şi ei să aducă medalii. Noi la fete am mai fost pe primul loc, dacă luam clasamentul separat. Acum băieţii au avut o evoluţie fantastică: au luat în fiecare probă medalie; au luat una de aur, cu un echipaj foarte tânăr (cel de 4 rame – n.n.), ceea ce e un lucru foarte bun, au mai luat un argint la dublu şi două de bronz, la 8+1 şi la „peror” (dublu rame – n.n.). De când a venit la lot italianul Antonio Colamonici băieţii încep să se întreacă cu fetele noastre, ceea ce până nu demult era de neconceput. Are noroc şi de o generaţie extraordinară.

Foarte frumos, dar nu mi-aţi răspuns încă la întrebare: cum se face că România are un loc fruntaş prin canotaj, dacă vreţi şi prin comparaţie cu ce se întâmplă la alte sporturi de la noi.

Păi este federaţia în care se munceşte constant bine. În primul rând se munceşte constant, şi din când în când şi bine (râde). Avem o bună organizare pe plan intern, făcută încât să promoveze permanent performanţa. Avem centre olimpice de juniori, ele reprezintă practic laboratorul nostru, la Năvodari, la Orşova, unde sunt şi cele mai bune performanţe, la Iaşi şi parcă Botoşani. Sportivii care sunt promovaţi trec în loturile de tineret şi apoi în loturile olimpice. Din păcate, prin sărăcia sportivilor, se cam sare etapa asta de lot olimpic de tineret, de exemplu anul acesta eu am promovat trei sportive direct de la loturile de junioare. Două dintre ele au fost în barca de 8 şi au ieşit campioane europene. Ce nu avem noi faţă de celelalte naţiuni, nu avem o activitate foarte intensă la cluburi. Practic, noi avem o selecţie atipică, artificială, să-i spun aşa. În sensul că o selecţie adevărată promovează valoarea care vine de la club. Dar la noi cluburile au transferat centrelor olimpice greutatea susţinerii juniorilor, acolo unde COSR susţine financiar activitatea. Nu mai trece mult şi sportivele ajung la noi, în lotul de senioare. Mie mi-ar fi plăcut ca aceste sportive să rămână mai mult la cluburile lor, la lot să existe canotoare ceva mai mature, cu mai multă experienţă. Când am luat aurul la Atena, în 2004, barca noastră era cred cea mai vârstnică dintre toate concurentele, mi se pare că numai Olanda ne întrecea puţin la vârstă. Pe de altă parte, la Rio am avut cel mai tânăr „8”, am avut cel mai tânăr dublu de categorie uşoară, am avut cel mai tânăr „peror”, am avut cele mai tinere echipaje. Ori performanţa înseamnă şi o anumită acumulare, fiind vorba despre un sport de rezistenţă în regim de forţă. Adversarele noastre de la Rio, cele care au câştigat argintul, erau nu întâmplător şi cele mai „bătrâne”, Anglia, cu 29 de ani medie. Noi am avut 25. Şi vedeţi, de aia am spus că mi-aş dori stabilitate, ca un sportiv să parcurgă cel puţin un ciclu olimpic. Cel puţin un ciclu olimpic! Uţa (Elisabeta Lipă – n.n.) a făcut şase! Geta (Andrunache – n.n.) a făcut cinci. Atunci aveam sportive formate, sportive cu acumulări mari. Acum am avut-o pe Laura Oprea, 23 de ani, „strocul” din barca de 8, care s-a lăsat după numai un an de la Jocurile Olimpice şi după ce a devenit campioană mondială. Şi asta e, a trebuit să ne descurcăm. Din fericire, ultimele rezultate infirmă ce-am spus până acum. La Europene am avut de departe cea mai tânără echipă: 22 de ani. Cea mai „bătrână” din barcă, Mădălina Bereş, are 25 de ani neîmpliniţi.

Există opinii după care dvs. reprezentați pentru canotaj ceea ce au reprezentat antrenorii Octavian Bellu și Mariana Bitang pentru gimnastica românească!

Nu. Categoric nu! Nu mă pot compara. Ei sunt antrenori care au performanţe extraordinare, au reformat gimnastica. Aş spune că similar lor ar fi Mociani (Victor Mociani, antrenor emerit, socotit a fi „părintele canotajului românesc” – n.n.). Fiindcă el a reformat canotajul, aşa cum Bela Karolyi a reformat gimnastica, pe vremea Nadiei. După care familia Bellu a preluat cu brio şi a dus ştafeta mai departe. Eu la rândul meu am preluat de la Gioga, de la Boicu şi trebuie să recunosc că am profitat de valoarea sportivelor. Şi totul putea avea continuitate, însă vedeţi că la noi a intrat „renta” asta, care efectiv ne încurcă.

În canotaj se munceşte bine, şapte zile din şapte

Elisabeta Lipă, preşedintele FR Canotaj, a declarat că actuala generaţie de canotori şi canotoare este mai talentată, mai promiţătoare decât cea din care a făcut ea însăşi parte. În contextul scăderii continue a sportului românesc, o asemenea veste poate fi foarte îmbucurătoare. Aşa este?

Eu n-aş spune „mai talentată”, categoric noi avem azi alte mijloace, mai moderne, de evaluare şi de monitorizare a antrenamentului, şi asta este un mare plus. Dar eu rămân la părerea că generaţia lui Lipă sau Doina Ignat a fost formată din nişte giganţi ai canotajului, iar performanţele dovedesc din plin acest lucru. Ele au fost în primii zece, începând de la locul I, în ierarhia canotorilor şi canotoarelor, vorbesc de clasamentele federaţiei internaţionale. Acum putem spune că avem o nouă generaţie talentată, dar eu le-aş dori să aibă mai multă răbdare în performanţă, adică să stea mai mult la vârf. Fiindcă ce este talentul? Vii desigur cu ceva de la mama-natură, de obicei cu o îndemânare; la noi la canotaj mai puţin contează asta, la noi trebuie să ai calităţi motrice, mai perfectibile prin antrenament decât celelalte, rezistenţa de exemplu. Trebuie să ai o anumită talie. Dar în primul şi în primul rând trebuie să ai puterea de munci. Conştiincios, constant, rezistând la efortul acesta monoton, fiindcă sunt antrenamente de volum mare, într-un sport ciclic.

Vă rog să ne spuneţi cum se munceşte la Snagov. Ştim cu toții că sportivii de la canotaj stau 11 luni pe an în cantonament şi se antrenează şase zile din şapte pe săptămână…

(corectează) Şapte zile din şapte.

Cum aşa, nici duminica nu le lăsaţi libere? Eu aşa ştiam că se petrec lucrurile.

A fost cândva. Acum sunt şapte zile din şapte…
… dar cum arată efectiv o zi de antrenament?

Fetele se scoală pe la şase jumate, la 7 sunt la masă şi la 8 şi un sfert la primul antrenament. Durează până pe la 10.30-11.00 şi constă din vâslit pe 24-30 km, în funcţie de barcă. De la 11 la 12 au de regulă un efort aerob de intensitate mai scăzută, de obicei alergare sau vâslit pe ergometru. Urmează masa şi puţină odihnă şi la 3 şi un sfert al doilea antrenament, o oră în sală, pentru forţă. Vine apoi o pauză de oră, o oră şi un sfert, iar la 5 şi un sfert sunt din nou pe apă, până la ora 7 şi un sfert. Se fac cam 44 km pe zi, până-n 50, depinde de barcă. „8”-ul deplasându-se mai repede face mai mulţi kilometri. Cina, apoi procedurile de refacere, recuperea prin aparatura pe care o avem dacă apar accidente musculare sau alte probleme medicale, iar la 10 jumate trec la odihnă.

Şi pe WhatsApp sau pe Facebook când stau, că sunt fete tinere?

(râde) Asta în timpul de refacere sau la masaj. Dar la zece, zece jumate trebuie să treacă la odihnă.

Cu îngrămădiţii nu poţi face performanţă!

Aveţi condiţii bune de antrenament la Snagov?

Cred că începem să ne comparăm cu orice bază de antrenament din Europa. Avem condiţii foarte bune de cazare, fetele stau câte două în cameră cu baie separată, gen garsonieră, să-i spunem aşa. Avem bucătăria unde se găteşte şi unde controlează permanent nutriţionistul nostru. La sala de forţă aţi văzut că avem aparatele de care avem nevoie şi permanent solicităm ajutorul specialiştilor de la INCS (Institutul de Cercetare pentru Sport – n.n.). Apoi, nu uitaţi ambientul, suntem într-un parc plin de flori şi verdeaţă, chiar pe malul lacului, totul e bine întreţinut şi curat. Avem condiţii cu adevărat bune. Pe noi ne interesează să putem să ne antrenăm cu cele mai bune materiale, inclusiv bărci, şi încet, încet am obţinut ce ne-am dorit; să ne putem recupera cât mai bine, fiindcă o latură importantă a antrenamentului este recuperarea, avem două staţii de criosaună, avem şi salină, lucrurile se pun la punct.

Dar faptul că sportivii se antrenează aici unsprezece luni pe an, vă întreb care este mobilul pentru care ei rămân în continuare în canotaj? Dar şi care este de asemenea mobilul dvs.?

Pentru mine a fost categoric o pasiune. Din ’68, când am venit prima dată aici. Pentru sportivi cred că este îmbinată şi pasiunea, şi latura financiară, dar şi perspectiva viitorului. Că dacă ajunge salariat la Steaua sau Dinamo au o siguranţă a zilei de mâine. Iar pregătirea pe care o fac aici îi ajută să se integreze în cele două ministere, fiindcă sunt bine pregătiţi fizic; de regulă un sportiv de înaltă performanţă este un sportiv isteţ, chiar dacă nu este foarte instruit, este foarte isteţ. Cu îngrămădiţii nu faci performanţă. Vă dau un exemplu: Maria Tivodariu, care a fost campioană europeană la „peror” la juniori şi care a fost apoi în barca de opt, a ieşit pe locul I la Bacalaureat, cu media 9,55! Şi acum s-a înscris la Psihologie.

Dar, în ce vă priveşte, am să vă pun o întrebare dificilă: aveţi familie?

(zâmbeşte) Da. Vedeţi, din fericire, aş spune eu, trăim aici ca într-un sătuc, într-un „oraş interzis”, v-aţi convins când aţi bătut la poarta de la intrare, şi cam toţi de căsătorim între noi. Soţia mea a făcut canotaj. Şi soţii Cosmiuc, Ionela şi Marius, ambii medaliaţi la Europene, tot aici s-au cunoscut. Şi cam aşa se întâmplă mereu, şi sunt căsătorii trainice, nu prea există divorţ la noi. Faţă de soţia mea am avut puţină ruşine, că şi marinarul – am avut un vecin la Constanţa care era marinar pe flotila de pescadoare -, şi ăla venea acasă la şase luni! Totuşi eu ajung acum săptămânal.

Casa dvs. e la Constanţa?

Da, dar ne-am construit o casă de vacanţă la munte, între Bran şi Zărneşti, undeva sub munte. Soţia acolo locuieşte. Sunt exact 147 km din faţă de la vila din Snagov până în faţa casei mele. Din păcate fac trei sau patru ore, că nu se poate mai repede pe Valea Prahovei!

Cred că aveţi o soţie foarte înţelegătoare.

Chiar foarte înţelegătoare (râde). Nici n-aş vrea să dezvolt subiectul ăsta!

Din câte ştiu, a fost o perioadă de 4 luni când n-aţi primit niciun leu ca salariu! Iar astăzi sunteţi remunerat cu suma de 1.450 lei pe lună. Cum este posibil aşa ceva?

Au fost şase luni! Iau de fapt 1.374 în mână. Aşa sunt salariile în structurile ministerului. Dar trebuie să arătăm lucrurile aşa cum sunt. Eu am o indemnizaţie de antrenor naţional, o indemnizaţie stimulativă şi din banii ăia trăiesc. Pe mine mă îngrijoarează însă pensia, fiindcă pentru pensie nu se iau în consideraţie decât banii din salariu. Va fi, cum să spun, o pensie interesantă! Deplâng însă şi situaţia celor care stau numai în salariul ăsta, în minister (MTS – n.n.). Mă uit la colegele mele din federaţie, care au şi familie şi chiar nu ştiu cum se descurcă.

Renta viageră să acţioneze după o anumită vârstă

Ştiu că aţi mai avut oferte de a antrena în străinătate. Dar acum aţi spus că vă gândiţi serios să plecaţi într-o altă ţară!

Aici nu este tocmai exact. Eu n-am declarat niciodată că aş vrea să plec. Am declarat că vreau să mă retrag. Am 66 de ani şi sunt deja cu actele depuse pentru pensie. Şi motivele nu sunt neapărat financiare, ci şi alte probleme. Am o anumită uzură de antrenor la nivelul lotului, vedeţi că stau izolat de familie; familia este ea îngăduitoare (zâmbeşte), dar până la un anumit punct. Şi mai sunt şi dezamăgirile: faptul că nu s-a rezolvat şi nu pare să se rezolve problema sensibilă a rentelor viagere. N-am încredere că se poate pune pe muncă o comisie şi că o va face corect. Eu vreau desigur ca sportivul să fie protejat. Să-şi poată asigura viitorul. În străinătate sportivii similari nouă au la dispoziţie structurile necesare pentru a-şi putea vinde imaginea. Şi capătă bani serioşi din reclame şi alte asemenea. La noi lucrurile acestea nu funcţionează. Nu ne putem compara cum este văzut canotajul în Anglia, în Statele Unite, Australia sau Noua Zeelandă. Şi atunci cumva trebuie să dai o stabilitate financiară sportivului, după ce a făcut performanţă. Însă eu cred că ea trebuie asigurată după o anumită vârstă. Până la urmă împiedici sportivul să se integreze social, oferindu-i confortul de a sta acasă (încasând renta – n.n.).

Înţeleg că lucrul acesta vă deranjează cel mai mult.

Pe mine, cum să spun, mă dezamăgeşte. Efectiv am impresia că cineva lucrează împotriva performanţei. După Jocurile Olimpice de la Rio eu l-am spus fetelor că noi vom domina următorul ciclu olimpic, fiindcă eram cei mai tineri dintre toate echipajele. Apoi şase canotoare s-au lăsat! Şi-am devenit acum din nou o echipă foarte tânără. Poate că şi modelul s-a schimbat, văd că şi băieţii sunt foarte tineri. Să vedem cum vor decurge lucrurile.

Doamna ministru Ioana Bran a declarat nu cu mult în urmă că practicanţii diferitelor discipline sportive trebuie să respecte o „dietă” de 25 de lei pe zi pentru mâncare. Cum ajung aceşti bani pentru hrana unui canotor care munceşte 7-8 ore pe zi şi pierde minim 4 kg la un antrenament?!

Dacă a spus aşa, e într-o mare eroare. Un canotor se dezhidratează după un antrenament, şi ferească Dumnezeu să piardă din masa musculară. Însă hidratarea costă, nu poţi s-o faci numai cu apă chioară. Există tot felul de sucuri speciale, care rehidratează organismul, cu electrolizi, cu săruri minerale şi altele. Doamna ministru nu cred că ştie suma exactă, noi mâncăm mult mai mult de 25 de lei pe zi. Avem susţinere medicamentoasă de 30 de lei pe zi, şi toate astea costă. În plus, masa sportivului nu că trebuie să fie cum trebuie din punct de vedere cantitativ, trebuie să fie calitativ superioară. Avem un nutriţionist care stabileşte cum şi ce trebuie mâncat. Să vă spun ceva: când vorbim despre mâncare, astea sunt normalităţi pentru adversarii noştri, noi ne legăm de lucruri de care n-ar mai trebui să se vorbească în România după Revoluţie încoace. Noi nu mâncăm în exces, sportivii sunt permanent controlaţi, echilibrul dintre masa musculară şi stratul adipos dă greutatea, sunt teste specifice. Dacă ar fi graşi, n-ar putea concura. Din câte ştiu, noi avem 55 de lei în farfuria sportivului, plus costul de procesare, cam 20-25 la sută. Practic avem 70 de lei pe zi. Doamna ministru cred că a fost informată greşit. Cu 25 de lei nu mâncăm decât la micul dejun. Mai vreau să vă spun un lucru: oriunde mergem în străinătate, fie la un campionat mondial sau european, nu mai vorbesc despre Jocuri Olimpice, nu există porţie pentru sportivi. Fiecare se serveşte dintr-un bufet, unde există mai multe variante de mâncare şi ia de acolo cât doreşte. Aşa e normal.

Dacă totul va fi bine, în 2-3 cicluri olimpice ne revenim

Sunteţi optimist în privinţa rezultatelor canotajului românesc la viitoarea ediţie a Jocurilor Olimpice?

Sincer, da. Vorbesc de canotaj. Dacă nu mai renunţă sportivele şi sportivii, cred că o să descurcăm. Ne-am fi descurcat mult mai bine dacă nu s-ar fi lăsat câteva. Dar încet, încet ne reclădim. Iar băieţii sunt într-un avânt extraordinar şi sunt sigur că vor veni cu medalie de la Olimpiadă, şi chiar medalii frumoase. Cred că vom avea medalii şi de la fete, şi de la băieţi. Sper ca „8”-ul fetelor să reînnoiască succesul la Olimpiadă, la categoria uşoară sunt şanse mari pentru podium şi chiar la medalia de aur, şi de ce nu, un „peror” (dublu rame – n.n.) de medalie. Iar de finală, s-ar putea să fie şi 4 vâsle. Astea doar pentru lotul de fete.

Spre ce se îndreaptă sportul românesc, dle. Roman?

(ezită un moment) Eu aş spune aşa: dacă reuşim să refacem structurile sportului de masă în ţară, în următoarele două, trei cicluri olimpice (8-12 ani – n.n.), vom conta din nou, constant, aşa cum am fost înainte de Revoluţie. Noi suferim de pe urma dezorganizării sportului şcolar, suferim de dezorganizarea cluburilor şcolare sportive, sau dispariţia lor în mare majoritate. Apoi, a scăzut calitatea specialiştilor, şi aici trebuie să ne punem la punct cu o pregătire modernă, chiar şi eu trebuie să fac asta, nu trebuie să intrăm în rutină. Ori, dacă toate lucrurile astea se îndeplinesc, în acelaşi timp cu creşterea nivelului de trai, peste 2-3 cicluri olimpice o să avem constanţa performanţei. Pentru că poporul nostru e talentat, uitaţi, mă uit la canotaj: noi concurăm, o mână de sportive, cu ţări în care sunt mii de canotori şi canotoare. Selecţia la ei se face din mii de sportivi, iar la noi doar dintr-o mână de sportive. În lotul meu am 24 de sportive şi toate merg în competiţie. Lucrul ăsta nu-ţi prea dă voie să greşeşti; ai greşit, te costă. Pentru constanţă în performanţă îţi trebuie în primul rând baza de masă. Povestea cu piramida este în continuare valabilă. Cum vedeţi, eu am încercat să fiu cât se poate de optimist!

Mulţumesc, domnule Roman, şi vă urez mult succes în continuare.

Subtitlurile aparţin redacţiei

„N-am făcut niciodată un bilanţ. La Jocurile Olimpice sunt patru de aur şi cred, două de bronz. Sunt vreo 16-17 medalii la Europene, trei de aur la Mondiale şi multe argint şi bronz, n-am făcut niciodată socoteala. Cred că un bilanţ trebuie alcătuit abia la sfârşit şi n-am ajuns încă acolo”

„Cred că problema rentei viagere s-arfi putut reglementa foarte uşor. Ori să poată fi încasată după o anumită vârstă, ori să i se plătească sportivului în activitate o indemnizaţie de efort care să fie mai mare decât renta. Asta i-ar reţine pe sportivi în performanţă. Acum lucrurile se petrec exact pe dos, parcă e o invitaţie să te laşi de sport!”

„Dacă reuşim să refacem structurile sportului de masă în ţară, în următoarele două, trei cicluri olimpice, vom conta din nou, constant, aşa cum am fost înainte de Revoluţie. Cum vedeţi, încerc să fiu cât se poate de optimist!”