„Dacă în rugby erau banii care se investesc în fotbal, acum eram departe!”

Dumitru Graur: Îți mulțumesc că ai acceptat acest interviu, într-o perioadă deosebit de dificilă pentru tine, mă refer la programul de antrenamente în vederea Cupei Mondiale care se apropie. Apropos, câte antrenamente sunt prevăzute în această săptămână?
Mihai Macovei: Facem trei zile, cu o zi pauză. Cu antrenament de două ori, în fiecare zi. Dimineața și după-amiaza. Și la trei zile este pauză, cum avem azi. De obicei facem aici, la Arcul de Triumf, dar se mai întâmplă să fie și alte evenimente, și băieții s-au antrenat pe Ghencea (stadionul Steaua – n.n.). Nu-i plăcut, mai ales cu aglomerația pe drumuri în București.
Probabil a fost programat vreun meci de fotbal pe Arcul de Triumf…
Da, nu știu exact. Am înțeles că probleme vor fi și luni, că Dinamo o să joace aici (este vorba despre meciul Dinamo – FC Botoșani – n.n.), și ne vom duce din nou pe Ghencea să ne antrenăm. Se spune că noi stricăm gazonul pentru fotbal.
Ești de părere că pe stadionul Arcul de Triumf ar trebui să se joace doar rugby?
Nu, nu sunt de părerea asta. După mine aici ar trebuie să se joace orice sport. Nu este stadionul nostru. Iar pe orice stadion din țara asta ar trebui să joace toată lumea. În oricare oraș ai merge în România, stadionul ar trebui să aibă porțile deschise pentru toată lumea.

Colegii din cartier m-au dus la rugby

Știu că te-ai născut la Gura Humorului, acum aproape 37 de ani. Și sunt tare curios să aflu cum ai ajuns la rugby, prin ce întâmplare?
Da, a fost o întâmplare. Sau mai curând o conjectură de cartier, să spun așa. Au fost colegi, prieteni din bloc care au mers înaintea mea, mi-au propus să mergem împreună la un antrenament. Ca așa, între băieți, ne-am tras unul pe altul. Eram destul de mic, eram în clasa a treia.
Era echipă la Gura Humorului?
Era echipă, da, pentru copii. A fost înainte echipă de seniori, dar ea s-a desființat prin anii ’90. După vreo trei, patru ani au început însă să se facă din nou grupe de copii. A fost o idee foarte bună, acolo erau mulți copii care erau atrași de rugby, le plăcea jocul. Eu am început în 1996, împreună cu colegii mei de cartier, ei m-au dus prima oară la un antrenament. Și mi-a plăcut, am rămas în continuare.
Părinții cu ce se ocupau?
Tata a fost minier, a fost sudor în mină, iar mama a lucrat la filatură. Erau mai multe mine în zonă, iar tata a lucrat la Tarnița. Era sudor și a lucrat mai mult la suprafață.
În familie, n-a făcut nimeni sport, era viața oricum destul de grea…
În familie, nu. Aveam totuși un verișor care a jucat handbal la Suceava. Mie mi-a plăcut rugbyul de la început, dar mi-a plăcut și handbalul. Dacă aș fi avut ocazia să merg la Suceava, era acolo o clasă specială pentru handbal la Liceul Sportiv, dar eu am rămas pe rugby la Gura Humorului. Mi-ar fi plăcut să mă duc pe handbal. Mi-ar fi plăcut să joc inter, să pot arunca la poartă.
Culmea este că am văzut foarte recent că la categoria copiilor sub 10 ani, a câștigat trofeul, chiar pe Arcul de Triumf, o echipă din localitatea ta natală, iar din poze am observat că i-ai încurajat de pe marginea terenului. Sunt azi mulți copii la Gura Humorului care joacă rugby?
Da, am fost acolo. M-am bucurat că turneul a avut loc chiar aici, că au venit majoritatea echipelor din țară la categorii de vârstă mică. Și cred că au venit la București și pentru meciul nostru cu America (România – Statele Unite 17-31 – n.n.), iar băieții din Gura Humorului au câștigat primul loc la grupa de 10 ani. M-am bucurat mult pentru ei. Din ce am înțeles, au fost singurul club care a venit la categoria de 10 ani cu două echipe! Iar asta e un lucru bun, e bine că sunt copii care vor să facă sportul ăsta într-un număr mare la Gura Humorului.

La echipa națională există o relație foarte bună între bătrâni și tineri

Acum câteva zile, în meciul cu Statele Unite ai jucat pentru a 104-a oară în selecționata stejarilor, al cărei căpitan ai fost de foarte multe ori. Ai așadar o carieră prodigioasă în spate. Spune-mi câte ceva despre debutul tău, ca și despre cum este să joci peste o sută de meciuri pentru selecționata țării tale?
Țin minte că am debutat la națională împreună cu Florin Vlaicu și cu Cătălin Dascălu, fostul centru de la Steaua, care acum s-a lăsat. Eu și Dascălu suntem din același oraș natal, tot din Gura Humorului era și el. Florin e de o seamă cu mine, iar Cătălin cu doi ani mai mare. Am debutat toți trei într-un meci cu Ucraina, chiar la Kiev am jucat atunci (Ucraina – România 3-33, în preliminariile pentru CM 2011, din Noua Zeelandă – n.n.). Mi-aduc aminte că erau în echipă majoritatea băieților care jucau în Franța, noi toți trei am fost rezerve, în repriza a doua am intrat. Mi-aduc aminte că am primit multe încurajări din partea băieților la debut, cu Sorin Socol, care era atunci căpitanul echipei naționale, cu toți cei din generația mai mare decât noi, chiar a fost o susținere pentru noi. La echipa națională întotdeauna a fost o relație bună între cei bătrâni și tinerii care veneau din urmă.
Iar despre cele 104 meciuri pentru echipa națională?!
Ei, e destul de greu acum. Știți cum e, acum la bătrânețe au început să scârțâie toate! Au început să doară toate. Îmi trebuie mai multă precauție la antrenament, la recuperare. Trebuia să fiu foarte atent la astfel de lucruri, mai ales acum.
Nu, întrebarea era alta: cum se văd cele peste o sută de meciuri privind în spate. Cum se văd?
Sincer să fiu, au trecut repede. Dacă e să dau filmul în spate, au trecut foarte repede. Anii trec, fără să-ți dai seama. Dar mă bucur de fiecare moment. Că am ajuns să fac 104 meciuri pentru Frunza de Stejar, și cred că asta contează cel mai mult. Să te bucuri de fiecare meci.
Spune-mi ceva despre spectatorii care au fost pe stadion la meciul cu SUA.
Eu mă așteptam la asemenea asistență. N-am mai avut de mult atâția spectatori, cred că de la meciul cu Argentina, de anul trecut, când s-a inaugurat stadionul, și atunci a fost plin. Ne simțim mândri când vedem că vine atâta lume. Și pentru că erau mulți copii, ăsta a fost punctul pozitiv, cred că jumătate de stadion au fost copii.

O victorie ca cea cu Canada la Cupa Mondială te marchează pentru întreaga viață!

La Cupa Mondială care se apropie, vei participa pentru a doua oară la marea competiție a rugby-ului. Ce sentimente te încearcă?
Sentimente de bucurie. Fiindcă în 2019 nu am participat (echipa României a fost sancționată pentru folosirea unor jucători fără drept de joc – n.n.). Mi-aș fi dorit foarte mult să particip în 2019, la Cupa Mondială din Japonia. Dar se vede că Dumnezeu m-a ajutat să mai prind totuși încă o Cupă Mondială, asta din Franța. Sper să ajung acolo sănătos și să pot juca cât mai multe minute pentru țară.
Ți-aș propune să ne aducem puțin aminte de meciul de la Leicester, în octombrie 2015, când România a obținut prima sa victorie la o Cupă Mondială, 17-15 cu Canada, după ce am fost conduși cu 15-0. Cu un anume Mihai Macovei, care a marcat ambele încercări ale selecționatei noastre!
Da, îmi aduc bine aminte. A fost un meci dificil, cu o primă repriză în care nu ne-a ieșit nimic din ce ne-am propus. Cătălin Fercu a luat un cartonaș galben, o piesă foarte importantă pentru echipa națională, și am început să ne clătinăm. Am luat două încercări și am intrat cu 0-15 la pauză, nu ne-am fi așteptat niciodată la așa ceva. Fuseseră înainte, cu un an sau doi, alte două meciuri cu ei, în care noi am învins, tot la limită, dar i-am învins. Ambele meciuri au fost atunci la București și-au fost două meciuri strânse, am câștigat greu. În paranteză fiind spus, în 2017 am jucat din nou cu ei, chiar în Canada și de data asta i-am bătut mai ușor! Așa că înaintea meciului de la Leicester aveam două victorii cu Canada, cele de la București și noi credeam că suntem favoriți. Veneam și după un meci bun cu Franța (Franța – România 38-15, meci disputat pe Stadionul Olimpic din Londra – n.n.), apoi o partidă mai nereușită, dar totuși OK cu Irlanda (Irlanda – România 44-10, meci care stabilea un nou record de spectatori la o Cupă Mondială – n.n.), în care am dat și noi un eseu, și venea al treilea meci, cu Canada, unde eram încrezători că vom avea și noi o victorie. Aveam echipă bună, cu o grămadă bună, dar în prima repriză nu ne-a ieșit nimic din ce doream, din ce exersasem la antrenament. La pauză a avut antrenorul (galezul Lynn Howells – n.n.) o discuție cu noi. În acea zi se întâmplase să moară mama antrenorului secund Marius Tincu, iar el totuși a rămas cu noi, nu s-a dus acasă. A rămas să ne susțină la meci. Chiar vorbeam cu băieții: dacă omul ăsta a ales să rămână cu noi și mama lui este moartă acasă, noi chiar nu avem niciun motiv să nu ne facem treaba cum trebuie pe teren… și cred că acolo a fost declicul, ca în repriza a doua să ne revenim. Au venit cele două încercări ale mele, dar știți că efortul a fost colectiv, la rugby altfel nu se poate, și apoi transformarea lui Vlaicu în ultimele minute, prin care am întors rezultatul. Și a fost ceva de neuitat. Un asemenea meci te marchează pe viață, și cred că acolo s-a unit și mai tare echipa. La meciul cu Italia eu am fost suspendat, dar echipa a fost foarte aproape de un rezultat bun (Italia – România 32-22, la Exeter – n.n.). Eu am fost citat după meciul cu Canada și m-au suspendat pentru meciul cu Italia.
Cum vine asta, se poate?
Da, așa e regulamentul. Te poate cita și după joc, dacă observă ceva neregulamentar. La o „spontană” se vede că n-am curățat cum trebuie, l-am lovit pe unul și meritam cartonaș galben. L-am primit după meci și m-am ales cu o suspendare. Mi-ar fi plăcut să pot juca și cu Italia, mă simțeam în formă. Dar cum spunea, grupul s-a unit și mai tare după Canada și am fost foarte aproape de o surpriză cu Italia. Băieții au făcut un meci bun, contează foarte mult când grupul este unit, când joacă unul pentru celălalt.

Francezii își aduc aminte și astăzi de meciurile pe care le aveam cu ei

Este foarte important ca România să participe la astfel de competiții, sunt reacții pozitive în lume.
Pentru jucători este de asemenea foarte important. La asta ne gândim de când începem sportul, de mici. Că facem sport individual sau colectiv, este la fel. Cei de la sporturile individuale speră să ajungă la un campionat mondial sau la o Olimpiadă. Așa e și la noi, la noi Campionatul Mondial este cel mai sus. Fiecare copil se apucă de sport ca să ajungă cât mai sus, nu doar să joace în campionatul intern sau în spatele casei. Pentru că ăsta e visul fiecărui copil, să ajungă cât mai sus. În plus, este deosebit de important să se audă de România. Și cum poți să o faci? Doar prin sport. Este cel mai simplu și cel mai frumos, prin sport. Când se ridică tricolorul sus și se vede roșu, galben și albastru – e România!
În istoria sportului nostru sunt meciuri memorabile ale naționalei de rugby. Nu știu dacă tu ai putut să le vezi vreodată, măcar parțial, poate pe You Tube sau din alte înregistrări…
Când am jucat opt ani de zile la Colomiers, în Franța, am văzut mulți voluntari, francezii le spun „benevoli”, oameni de 70-80 de ani care vin să ajute clubul fără să primească nimic în schimb. Vin de plăcere. Și sunt mulți, am văzut grupuri de câte 10-15. Iar când stăteam la masă cu ei, luam prânzul sau cina împreună, stăteam de vorbă și povesteau de meciurile pe care le-am avut, la Auch și altele, spuneau că înainte România a avut echipă bună, se bătea cu Franța. Avem și acum, ziceam, nu ca înainte dar avem și acum. Pe atunci erau meciuri tari, spuneau ei, când venea România aici se simțea. Vreau să spun că suntem și acum încă bine văzuți.
Bine, în Franța rugbyul este ca o religie.
În multe orașe, mai ales cele din sud, rugbyul este pe primul loc. De departe. Dacă de duci la Toulouse, care are o bună echipă de fotbal, acolo tot rugbyul este pe primul loc. Mă uitam și acum la echipa lor națională, zilele astea s-a antrenat la Capbreton (comună din sudul Franței, în apropierea Oceanului Atlantic – n.n.) și au venit la antrenament aproape 10.000 de oameni, copii și părinții lor, să vadă echipa Franței la antrenament. Ăsta e un lucru formidabil.
Dacă n-ai fi făcut rugby, ce alt sport ți-ar fi plăcut să faci?
V-am spus, mi-ar fi plăcut să fac handbal. Mi-a plăcut mult, și-mi place handbalul. Îmi place să mă uit, nu scap niciun meci când am timp. Mie mi-ar fi plăcut să joc inter, îmi plăcea bătaia acolo, la mijloc. Le-am jucat pe amândouă la un moment dat, și handbal și rugby. M-am oprit pe la 18 ani, când am rămas numai pe rugby.

Nu se poate face comparație între rugbyul din Franța și cel de la noi

Ești de mai bine de 10 ani jucător în sudul Franței, mai întâi, conform Wikipedia, la Sporting St. Nazaire, apoi la Massy Essonne, apoi la US Colomiers, iar astăzi jucați la Rugby Club du bassin d’Arcachon în La Teste-de-Bush, la malul Oceanului Atlantic. Astea sunt toate echipe din liga a II-a.
Da, dar este o ligă foarte tare. Sunt foarte mulți internaționali care joacă acolo, din Noua Zeelandă, de peste tot. Orice echipă din liga a doua franceză ar putea câștiga multe campionate din alte țări. Nu mă întrebați de România, că nu există comparație. Bugetul federației franceze este de 120 de milioane de euro, la noi nu știu dacă avem un milion. Și încă noi mai facem performanță, așa cum o facem noi, suntem între primele 20 din lume cu echipa națională. Cu banii care sunt și cu structura care există, încă suntem cu capul deasupra apei.

Te-ai stabilit definitiv în Franța, împreună cu familia?
Vrem să ne stabilim definitiv. Mai am încă un sezon cu echipa de club și după aceea am vrea să ne stabilim acolo. Avem o casă pe care ne-am cumpărat-o la Colomiers, am dat-o la închiriere și acum stăm cu chirie în La Teste-de-Bush. Avem în plan să mai cumpărăm o casă și să ne stabilim cu copiii acolo. Am depus actele și pentru cetățenie. E tare frumos, e oceanul foarte aproape. Pentru copii e bine, este cald, e cel mai bine.
Câți copii aveți?
Doi băieți.
Și fac rugby?
Cel mare face rugby. Acolo la Teste, la Rugby Club du bassin d’Arcachon. Sper să iasă ceva bun din el. Să-mi calce pe urme, cum se zice.
Am înțeles că te vei retrage din echipa națională după Cupa Mondială. Te tentează să începi o carieră de antrenor. Și unde?!
Da, am spus asta. Am și făcut în Franța o școală de antrenori și aș vrea să rămân cumva la echipa de club. Am vorbit să încep un proiect de la anul, cu managerul care e acolo, să mă ajute, să mă ia pe lângă el și să mă formeze.
Și rugbyul românesc ar avea nevoie de un astfel de antrenor, transformat dintr-un jucător exemplar!
Ei, sunt antrenori în țară destui.

Din păcate am pierdut meciul-test cu selecționata Statelor Unite și urmează alte două teste la fel de dificile, cu Georgia și Italia, ambele în deplasare. Cum privești noua participare a stejarilor la Cupa Mondială din Franța?
Este foarte bine că federația a făcut efort și a perfectat cele trei meciuri test pe care le susținem acum (cu SUA, Georgia și Italia – n.n.). Sunt meciuri grele și pot să spun că este pentru prima oară când avem trei meciuri atât de tari în pregătire. Italia și Georgia sunt în primele 12 din lume, dacă nu mă înșel. Plus echipa Americii, care este locul 18, adică în înaintea noastră. A fost un prim meci în care nu ne-a ieșit ce am vrut, cred că ne-a lipsit puțin agresivitatea, nu ne-am regăsit, i-am lăsat pe ei să vină peste noi și cred că acolo s-a jucat meciul. S-a făcut diferența în prima repriză, când a fost 21-0. A doua repriză ne-am trezit cam târziu, deja luasem 31 de puncte și era prea greu, să recuperezi 31 de puncte într-o repriză este tare greu. Dar eu zic că ne putem schimba, nu poți să reglezi toate lucrurile doar într-o săptămână. Mai exact, n-am avut decât zece zile până la primul meci-test. Ar trebuie să ne corectăm, și-ar fi perfect dacă am face asta până la Cupa Mondială. Cu Georgia a fost o echipă schimbată, staff-ul a decis să mergem în aceste meciuri test cu două echipe diferite, fiindcă suntem 40 și ceva de jucători în cantonament. Selecția finală se face la sfârșit, după meciurile test și vor rămâne numai 33 de jucători care vor forma lotul pentru Cupa Mondială.
Am văzut că ai declarat la un moment dat că nimeni nu are postul asigurat, că trebuie să lupte pentru el.
Chiar asta e, nici eu, nici Surugiu (și el trecut de 100 de selecții – n.n.) nu avem posturile rezervate. Trebuie să ne dăm interesul și să ținem steagul sus, fiindcă altfel cei din spate vin și imediat ți se duce locul.

Ca să creștem trebuie să ne întoarcem spre copii, și asta în orice domeniu am vorbi!

Trebuie să reținem că dintre toate sporturile de echipă masculine din România, numai rugbyul este calificat la un campionat mondial. Pe vremuri se mai califica și fotbalul, acum acolo este dezastru! Cum ați vedea posibilă totuși creșterea rugbyului românesc?
Așa e, din păcate. Din păcate suntem singura echipă masculină care este calificată. Mi-aduc aminte de handbal, ce echipă de handbal aveam odată, nu avea nicio problemă să se califice la mondiale. Cu fotbalul ce să mai spunem. Dacă aveam noi banii din fotbal, cred că eram departe! Dacă se făcea investiția care se face la ora actuală în fotbal, acum eram departe, eram sus. Ca să creștem o văd necesară o mare investiție în tineret, pentru că de acolo vine resursa, Dacă n-avem copii, nu avem cum să avem pretenții. Acolo trebuie să fie primordial, să fie baza rugbyului românesc. Ați văzut, așa e peste tot: dacă nu ai tineri, totul se duce, vorbesc de orice domeniu, nu doar în sport.
Nu mai sunt copii?
Din câte știu eu, nu prea mai sunt, pentru toate categoriile. Ar trebui să avem minimum 10 echipe pe fiecare categorie de vârstă, de la 6 până la 18 din doi în doi ani. Nu în chiar toate orașele din țară, dar să încercăm să avem minim zece echipe pe categorie, pe țară.
Te rog să-mi spui cu ce ai compara Cupa Mondială de rugby, dacă vorbim de marile competiții sportive mondiale.
Din ce știu eu, ca rating și ca vizualizare este a treia din lume, după Cupa Mondială de fotbal și Olimpiada. Se zice că în Franța se vor depăși toate ratingurile din istorie. Sunt convins că așa va fi, fiindcă Franța știe să facă evenimente mari. Cred că o să fie nebunie. Mai ales că Franța acum are o echipă bună, cu pretenții să câștige Cupa Mondială. Ar fi doar a doua echipă europeană care reușește asta, după Anglia. Și eu zic că se poate, fiindcă au suport de peste tot, toate autoritățile îi susțin. Eu cred că dacă nu o să aibă multe accidentări și o să meargă cu echipa de bază până în finală, o să pună mari probleme oricărei echipei, Australiei, Noii Zeelande, tuturor.
Ce speranțe putem avea noi la Cupa Mondială?
Speranțe prea mari nu sunt, acum trebuie să fim realiști. Ce ne-am propus noi, ca grup de jucători și federația la fel, este să învingem Tonga, la ultimul meci. Dar o să fie destul de greu. Pentru că după noua regulă, dacă nu joci pentru o țară în care ai evoluat timp de trei ani, poți juca în naționala țării natale. Și așa Tonga a recuperat foarte mulți jucători din Australia și Noua Zeelandă. Și la Samoa e la fel, au recuperat întreaga linie întâi din grămadă. Va fi greu cu Tonga, dar avem speranța că o să câștigăm.

Educația se face la rugby de la cele mai mici vârste

Am o întrebare directă pentru tine: este rugbyul cel mai frumos sport din lume? Nu e doar un sport de golani practicat de niște gentlemeni?
Pentru mine este cel mai frumos, acum poate că sunt subiectiv. Este combinația cu de toate: trebuie să fii și isteț, și puternic, și un pic „golan” (zâmbește), este un melanj de calități și de stări diferite. Dacă vreți, trebuie să fii un „golan”, dar șlefuit. Cele mai importante lucruri sunt respectul și disciplina. Și așa sunt crescuți de mici rugbyștii de educatorii lor. Această educație se face de la cele mai mici vârste.
Rugbyul nu este totuși un sport popular în România. Din păcate!
Nu e, și e păcat. Pentru că avem istorie. Și au fost orașe în care se juca mult rugby, ca Bârladul, Petroșaniul, Constanța, cu o istorie bună. Iașul, de asemenea. Mă uit acum la Iași, nu mai au nimic. Suceava, la fel. În Suceava nu au niciun sport. Nici fotbal, nici handbal, nici volei – nimic. Nu se vrea în orașul ăla! Am auzit că la fotbal l-au adus pe Goian, dar au început să-l de-e după ei, să facă măgării și băiatul a plecat, le-a zis că nu se bagă în prostiile lor.
Văd că încă urmărești sportul românesc.
Cât de cât, da. Am observat însă că suntem buni mai ales la individual. Acolo încă se fac performanțe. Am observat că la canotaj sunt rezultate foarte bune, iar mulți sportivi sunt chiar din zona mea, de la Suceava. Cred că mentalitatea cu care cresc sportivii este altfel pe partea de nord a țării. Mai realistă și mai muncitoare. Au fost și vremurile cum au fost înainte, și educația de mici a contat mult. Ne-am învățat cu munca de mici și cred că asta a contat. Mi-au plăcut de asemenea fetele de la tenis de masă. Iar acum, cu Popovici, toată lumea știe de el. Chiar îmi spunea vecinul din Franța despre el și așa am început să-l urmăresc și eu. La handbalul fete mă uit cu plăcere, avem echipe bune. Fotbalul mă interesează mai puțin, dar îmi place ce a făcut Hagi la Constanța. Dacă am fi avut în fiecare oraș un om ca Hagi, gândiți-vă unde era fotbalul azi. Mi-aduc însă aminte cu plăcere de meciurile din ’94 de la Campionatul Mondial, eu nu aveam decât opt ani, tot orașul a ieșit pe stradă noaptea, era ceva nemaivăzut la Gura Humorului. Au fost vremuri pe care din păcate nu le mai trăim azi.

Din câte am înțeles, după Cupa Mondială ai de gând să te retragi.
Da, cred că mi-am făcut datoria față de echipa națională. Am fost puțin emoționat la meciul cu Statele Unite, fiindcă era ultimul meu meci la Arcul de Triumf. Dar acum a trecut, s-a scris deja pagina. Este o pagină care a trecut, mă uit înainte.
Nu-mi rămâne decât să-ți doresc mult succes, să fie scoruri cât mai strânse și să învingem Tonga!
Vă mulțumesc.

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 116 al revistei „Sport în România”

Fotografii: Sabin Malisevschi