Emil Grădinescu: „Eu sunt fericit că fotbalul românesc este la nivelul la care este acum, pentru că acum e cel mai bine! Se va duce în jos iremediabil”
Dumitru Graur: Dragă Emil, ne cunoaștem de cam mult timp, s-au făcut deja peste 30 de ani. Când ai început meseria de comentator de fotbal te-ai fi gândit că vei ajunge într-o zi să devii cel mai vârstnic comentator al momentului, decanul de vârstă cum se spune?
Emil Grădinescu: Băi, nu m-am gândit (râde). Chiar nu m-am gândit! Mă gândeam că pe la vreo 50 de ani să mă las, și să trec undeva în spate – ceva în producție, nu știu, poate la hârtii, sau poate la vreo conducere de redacție… Dar până la urmă nu s-a legat. Din mai multe motive: în primul rând că-mi place foarte mult ce fac. Îmi place și am și feelingul ăsta că… (face o pauză), că sunt acceptat, nu zic iubit sau apreciat, dar sunt acceptat. Lumea te acceptă, și asta-i foarte important, să te accepte lumea, să te tolereze. Pentru un comentator asta e important. În plus mi-am făcut deja un sistem de lucru, pot să-ți arăt ce bază de date am în computer, scoasă de mine, cu mânuța mea, culeasă de mine, nu copiată. Cred că am fișați o sută de mii de fotbaliști, români și străini. Când vrei, pot să-ți arăt. Intru, citesc, scot, sintetizez, pun totul într-un fel de tabel. Asta e baza comentariului. Părerea mea este că informația trebuie să ajungă la om la momentul potrivit, nici măcar o secundă mai târziu.
De obicei informațiile sunt servite telespectatorilor de-a valma, rostite într-un moment în care nu au nicio legătură cu faza sau cu vreun jucător anume…
(râde) Da, da. Păi cred că asta-i important, și asta diferențiază comentatorii. Când (subliniază) spui, ceea ce trebuie să spui. În rest, ce mai zic, în rest am „furat” la început, am „furat” cât am putut, de pe la tine, de pe la alții…
O ratare care a schimbat multe destine
Spune-mi pentru început, cum crezi că ți-a schimbat și ție destinul celebra bară a lui Bodin de la 11 metri, în meciul din 1993, de la Cardiff, cu Țara Galilor?
A, sunt convins că mi-a schimbat! Acum cred că eram cu totul altceva, căram niște casete pe undeva, prin TVR, luam EVS-uri (buletine de știri internaționale – n.n.), cum se zicea pe vremea aia… Pentru că, nu-i așa, unul dintre marii „vinovați” ai unui eșec al Naționalei este comentatorul. Normal, e acolo, e din cauza lui, el e vinovat. El și antrenorul. Și da, ai dreptate, bara aia m-a ținut în viață. A fost teribil. Mi-aduc aminte că în meciul ăla, cred că era minutul 89-90, așa ceva, deja galezii simțiseră că pierduseră totul, s-a tras cu o rachetă dintr-o tribună în alta. Și racheta aia a omorât un galez, tată, care era cu fiul de mână, l-a nimerit în gât și a murit pe loc. Noi am plecat spre aeroport, acolo am fost interceptați de poliție, opriți și interogați. A durat enorm. Țin minte că pe la 4 dimineața urla Vadim (Corneliu Vadim Tudor – n.n.) la Sergiu Celac, care era ambasador, să vină urgent de la Londra ca să deblocheze situația, că așa ceva nu se poate. Eram morți de oboseală, dar și dornici de șpriț, ca să sărbătorim, acolo nu puteam că nu prea se cădea. Și eu am ajutat la traduceri, ca să meargă treaba mai repede, m-am băgat și eu acolo, să ajut. Până la urmă ne-au dat drumul să plecăm. Peste vreo săptămână, eram la piață, aici în Domenii, vine un domn la mine, fusese și el la meci, și mă întreabă: ce mai faceți, dom procuror?! Procuror, de ce procuror? Păi nu ne-ați interogat dvs. la Cardiff?
În ’94, în Statele Unite, am fost împreună într-o cameră de hotel, privind uimiți cum Prunea ratează intervenția practic la ultima fază de joc, și Suedia ne elimina în sferturile de finală ale Campionatului Mondial. Ți-am spus atunci că România nu va mai avea niciodată o asemenea șansă, și mi-ai dat impresia că nu ești de acord. Din păcate, eu am avut dreptate!
Da. Bine, de vină erau și hormonii care apar la o anumită vârstă, și care încă mai există la o anumită vârstă (râde). Eram optimist, eram încrezător, încă aveam echipă, aveam valoare și astea au fost motivele mele. Acum, dacă stau să mă gândesc, totuși am trecut pe lângă niște momente care puteau fi valorificate mult mai bine. În ’96, cu bara lui Dorinel Munteanu (gol valabil în meciul cu Bulgaria la Euro 1996, nevalidat surprinzător de arbitru – n.n.), atunci probabil că am fi avut o altă traiectorie. După aia, în ’98, la Mondiale, un meci prost de tot cu Croația… Iar Croația a ajuns locul 3, și a fost la o mustață, la un vârf de ac să elimine Franța în semifinale. Dacă nu era Thuram, care a dat două goluri – și Thuram a recunoscut după aia că el nu dădea gol nici la antrenamente. Atunci a dat două și a întors meciul, după 1-0 pentru Croația.
În 2001, cu Slovenia, ai comentat?
(ușor trist) Le-am comentat pe toate. Toate nenorocirile! Au fost chiar trei meciuri cu Slovenia în anul ăla, un amical mai întâi, care s-a jucat pe zăpadă, tot la Ljubljana, și cele două meciuri de baraj. Tur-retur, când am pierdut calificarea la CM 2002, din Japonia și Coreea de Sud.
Vezi, și acolo a fost un moment de răscruce! Există probabil și în viață, dar acum ne referim la fotbal, momente de răscruce. Am vorbit de bara lui Bodin, eu pot să vorbesc de meciul pe care l-am comentat cu Danemarca, în ’89, când ne-am calificat la CM 1990, în Italia… Sunt momente în care ori te duci în jos cu fotbalul, cum din păcate am luat-o noi după 2002, ori prinzi un val și te duci cu el, și crește echipa, și are încredere.
Da, așa e. Atunci a fost golul ăla primit de Stelea, incredibil, omul ăla a vrut să centreze și s-a dus mingea în poartă. A mai fost „marele” arbitru Kim Milton-Nielsen, care ne ars grav de tot; un 11 metri la Mutu cum nu există mai clar și el nu l-a văzut. Apropos, în 2002 mergeam pe stradă prin Tokyo, îți jur, mergeam pe stradă pur și simplu și mi-arunc privirea într-un bar unde, deja era semi-întuneric, dar l-am văzut pe domnul Kim Milton-Nielsen, chiar la bar. Cei care erau cu mine, Ianțu și Vlad Enăchescu au vrut să mă oprească, n-au vrut să mă lase, dar eu eram prea hotărât. M-am dus peste el și i-am spus „domnule, ăla a fost 11 metri la Mutu!” Mi-a răspuns sec, cu „probabil că dumneata ai văzut mai bine”. Mi-a închis gura și asta a fost.
Dar cred că danezul avea un cui pe noi…
Da, da. De la meciul ăla cu Cehoslovacia, de la Kosice!
Exact, meciul ăla comentat de mine în care Milton-Nielsen a dat afară doi jucători de la gazde dar chiar și așa am pierdut cu 2-5, în iunie 93. Atunci a arbitrat pro-România pe față, dar cei din federație nu și-au ținut promisiunile față de el. Și ne-a ars cu prima ocazie. Ăsta-i fotbalul.
Știu că în acele preliminarii am bătut Feroe cu 4-0, apoi a urmat meciul cu Belgia, la București. Vai, ce-a fost acolo. Dac-ai știi ce condiții de comentariu au fost atunci pe „Steaua”! Stadionul era în reconstrucție și nu mai avea nimic, nici cabină de comentator, nimic. Au intrat cred vreo 50.000 de oameni pe stadion, iar noi am avut o masă pusă pe undeva pe coronamentul stadionului. Erau două mese, eu una, comentatorul belgian, cealaltă. Când s-a umplut stadionul, erau spectatori care stăteau în fața noastră, nu mai vedeam nimic. M-am uitat spre belgian și l-am surprins cum încerca să vadă ceva printre oameni, nu înțelegea cum de era posibil așa ceva. Și a trebuit să mă sui pe masă, monitorul era jos pe masă și eu în picioare. La pauză a venit la mine Tavi Iordăchescu, directorul de Programe din TVR, care m-a rugat să-l las și pe el să se suie pe masă. Am fost de acord. S-a suit el, dar s-au mai suit vreo trei (râde copios). Și făcea masa aia cu noi așa (arată un balans larg), și eu comentam. Dă gol Ilie Dumitrescu, dar în timp ce eu strigam gol, unul de lângă mine a deschis sticlă de Coca-Cola, și din generozitate și entuziasm, ca să sărbătorească mi-a băgat sticla aia în gură (râde cu lacrimi)… îmi curgea pe față în timp ce eu vorbeam, îți dai seama ce a ieșit acolo, ce sunete scoteam… N-ai trăit așa ceva!
Facem cea mai frumoasă meserie din lume!
Emil, de ce fotbal, când specializarea ta prin facultate este cea de economist?!
Da, am făcut Planificare economică. Și normal – cine n-ar alege fotbalul (râde) unei vieți la birou, adunând coloane de cifre și așteptând să se facă ora patru, ca să pleci acasă?
E cea mai frumoasă meserie din lume?
Clar, nici nu se discută.
În noiembrie 1997 ai comentat returul partidei dintre Bastia și Steaua, în Corsica. Din câte îmi aduc aminte, era s-o pățești rău, nu-i așa?
Da. Eu m-am dus acolo cu cele mai bune intenții, și-am văzut că există și riscuri la meseria asta. Cabina de comentator era amplasată cumva în vârful tribunei, dar în fața noastră erau tot felul de suporteri. Am aflat mai apoi că la Bastia, acolo suporterii sunt în general demenți. Exista chiar o poveste, nu știu cât e de adevărată, Bastia tocmai promovase în anul ăla, dar meciul decisiv pentru promovare s-a jucat pe stadionul acela, Furiani parcă-i spunea, și corsicanii ratau imens, nu intra mingea-n poartă. Și a coborât atunci un spectator, a scos pistolul și a împușcat mingea (râde). E posibil ca povestea să fie adevărată. Bun, și începe meciul. Ăia ne domină, apără Gherasim incredibil, n-am văzut în viața mea atâta inspirație, reflexe bune și pe fondul ăsta de ratări, una după alta, una după alta, dă gol Steaua, prin Cătălin Munteanu. Se suie ăștia iar pe noi, iar bară, alte ratări, încă o acțiune Steaua, iar Cătălin Munteanu, gol, 2-0. Atunci Cătălin, dacă-l prindea fundașul ăla, Mendy îl chema, dacă-l prindea cum a vrut rămânea probabil pe viață în cărucior cu rotile! Dacă vă uitați la golul ăla, pentru așa ceva trebuia băgat în pușcărie. Și eu am reacționat, că d-aia eram acolo. La primul gol mai cu jumătate de gură, la golul doi chiar entuziasmat, și-au început băieții să vină peste mine. Unul mi-a arătat cu cuțitul că-mi taie gâtul de la o ureche la alta (acum îi vine să râdă). A venit pauza și agresiunea a fost și mai violentă, au început să arunce cu tot felul de chestii – eu mi-am luat în cap un obiect tare, cred că era o pâine învechită, și-au venit repede stewarzii, au vrut să ne ia de acolo, să ne ascundă altundeva. Eram acolo împreună cu toată gașca de ziariști români, ne puseseră în aceeași cabină pe toți. Când au început să plece, eu am rămas pe loc, cutia de comentator era acolo, nu puteam să mă mișc. Și s-a uitat în spate Marius Georgescu, Dumnezeu să-l ierte!, și a zis: băi, unde plecați, dacă rămâne ăsta aici, îl mănâncă de viu! Și într-adevăr au rămas acolo, m-au acoperit. Bine în repriza a doua n-am mai avut ocazia să mai vociferez, pentru că s-au suit chiar pe noi, grav de tot, ne-au bătut 3-2, dar s-a calificat totuși Steaua, pentru că a avut gol în deplasare. Dar mi-a rămas într-adevăr o amintire!
Ai idee cam câte partide de fotbal ai comentat până acum?
Trebuie să fie cam 3.000, grosso modo. Alții zic c-ar fi mai multe. E greu de spus cu precizie, dar cam p-aici.
Spune-mi te rog care ar fi meciul cel mai important pe care l-ai comentat și pe care ți-l amintești cu cea mai mare plăcere.
Aici cred că tot la ăsta, cu Țara Galilor mă opresc.
Era în ’93, Emil, în noiembrie se fac 30 de ani de atunci!
E, ăsta îmi vine primul în minte. Pentru că într-adevăr a fost foarte important și pentru Națională, și pentru mine – și a ieșit bine! În rest îmi vin în minte tot felul de meciuri care s-au terminat prost. Sunt destul de multe, și aș vrea să le uit: 2-2-ul ăla cu Danemarca, arbitru fiind elvețianul Urs Maier, apoi 1-1 cu Norvegia la Oslo, cu nesimțitul ăla de Lubos Michel, care a dictat 11 metri pentru gazde la un henț făcut de lângă Chivu de, atenție, un jucător negru, Karew îl chema, n-avea cum să nu vadă! M-am întâlnit și cu el acum câțiva ani, își făcuse o echipă în Slovacia, era președinte, dar nu mai avea rost să-i reproșez. La vremea respectivă exista și o explicație pentru arbitrajul lui Michel. Încă era Lennart Johansson președinte la UEFA și încerca să ajute cum putea blocul nordic. Norvegia, Danemarca…
Da, așa se mai întâmplă în fotbal. Am pățit-o și eu în octombrie 1985, când echipa națională a pierdut pe fostul „23 August” în fața Irlandei de Nord, al cărei președinte era la momentul respectiv vicepreședinte al FIFA. Iar arbitrul întâlnirii, tot un danez, ne-a refuzat un 11 metri clar ca lumina zilei.
A fost 0-1 atunci, parcă.
Da. După care englezii au făcut un 0-0 de salon cu vecinii lor, nord-irlandezii, iar noi am pierdut calificarea…
Dacă vrei, în oricare meci poți găsi ceva bun de remarcat
Dar să mergem mai departe. La nivelul la care a ajuns astăzi fotbalul românesc, unele partide au devenit aproape de neprivit. Cum te simți în calitate de comentator la astfel de meciuri?
(face o pauză) Hmm. Încerc să iau partea bună, cred. Eu zic că în orice afacere există profit, există și pierdere. Totul e să vezi partea bună a lucrurilor (zâmbește). Și atunci mă concentrez: pe o preluare bună, pe o pasă ca lumea, pe o demarcare – deși astea nu au nici un fel de importanță în impresia generală asupra jocului. Dar încerc să mă leg de amănuntele astea, care până la urmă fac viața un pic mai agreabilă, în cele 90 de minute. Cam despre asta e vorba. În plus, eu încerc să mai bag niște mesaje în timpul meciurilor. Care, unele sunt reluate (în presa scrisă – n.n.) pozitiv, altele sunt reclamate la CNA, și din motivul ăsta am cam pierdut vremea. Noroc că cei de la CNA (Consiliul Național al Audiovizualului – n.n.) sunt oameni cu capul pe umeri și au judecat situația corect. Deci n-am avut niciun fel de probleme. Înfățișarea a fost online, nu m-am dus la sediul CNA, dar și așa a trebuit să stau de dimineață până mi-a venit rândul, iar de regulă nu-ți vine rândul în ziua aia. Nu-ți vine rândul nici ziua următoare, sunt multe cauze de judecat. Tu trebuie să fii acolo și să-ți susții poziția, să aduci argumentele tale. E interesul tău să stai acolo. Și sunt blocat așa. Vreo două, trei zile.
Pentru ce ai fost reclamat?
Pentru diverse mărunțișuri. De ce am spus că Steaua a jucat cu Dinamo de 75 de ori… chestii legate de palmares. Ei zic că nu, că FCSB nu e continuatoarea Stelei…
Și e?
Părerea mea, nu știu cât de mult contează, dar părerea mea e că indiscutabil este! FCSB este continuatoarea Stelei, ca o echipă care nu și-a încetat activitatea nicio secundă. Din 1947 până astăzi. Asta din punct de vedere sportiv. Nu mai mă interesează aspectele juridice, legale sau organizatorice. Așa, dacă stau să mă gândesc, câte echipe nu și-au schimbat forma de organizare, patronatul, finanțatorii, sunt n-șpemii de cazuri în fotbalul mare. Nu s-a pus niciodată problema că ar exista într-un fel o întrerupere, mă rog, de fractură între cele două echipe.
Pe vremuri, mă gândesc la perioada în care comentam și eu, era o excepție un comentariu din studio. Acum e invers, rareori se întâmplă să comentați de la fața locului, pe stadion. Care este diferența?
Oh, e indiscutabil mai bine să comentezi de la fața locului. Cu condiția ca stadionul ăla să fie într-adevăr bine făcut, să îți ofere condiții decente de comentariu. Lucru care la noi… acum în ultima vreme a început să se întâmple, dar până în urmă cu doi, trei, cinci ani erau doar câteva stadioane pe care puteai într-adevăr să spui: da, pot să comentez, e OK. În rest sunt niște condiții absolut mizerabile, și ca poziționare a comentatorului, și ca condiții de curățenie, condiții tehnice și așa mai departe. Acum este OK, dar ce vreau să spun este că acum crescând calitatea transmisiei, calitatea imaginii, calitatea celor care lucrează, calitatea regizorului, deja începi să te simți confortabil și din studio. Sigur că nu mai e vibe-ul ăla, nu mai e tensiunea aia pe care o resimți pe stadion, dar dacă încerci să tragi de tine și să-ți închipui că ești pe stadion, îți dai căștile alea la maximum să-ți spargă urechile (râde), atunci intri într-o atmosferă și cel puțin în meciurile astea, Liga campionilor, campionatul Angliei, al Italiei, Franței, Germaniei, Spaniei, care sunt făcute bine, le poți comenta din studio. E drept că ar fi și mai plăcut să fii acolo, să vezi meciurile alea mari… dar acum volumul de muncă fiind atât de mare și numărul de meciuri, nu-și mai permit televiziunile să pierzi o zi pe drum, o zi acolo, o zi la întors – dacă ai pierdut trei zile s-au dus nu știu câte meciuri.
Povești de neuitat, și de la Dinamo, și de la Steaua
În timp ce tu vorbeai de condițiile de pe stadioane, aș fi vrut să-ți pun o întrebare intermediară: cum era la Dinamo?
Oho! Am niște povești frumoase de la Dinamo, să știi. Întâi am comentat din tribună, din mijlocul suporterilor. Și am avut multe episoade, cu bătut în geam, înjurat… Am avut un episod dramatic cu Aurică Țicleanu (în postura de comentator secund – n.n.) la un Dinamo – Rapid. La 1-0 pentru Dinamo, se întoarce spre noi un fan de-al lui Dinamo, pe care de altfel îl știam din vedere și cu care cred că și vorbisem o dată, se întoarce și începe să urle, pițigăiat „Hei, hei, Grădinescule, îți pare rău, plângi!” Mă rog, nu l-am băgat în seamă. Se reia jocul, imediat dă Dinamo golul doi, și scena se repetă, urlă la mine ca un apucat, cu ochii ieșiți din cap, clar omul era zdruncinat. În spatele meu era un operator, cred că Banu îl chema, tip mare și solid. Măi, și l-a luat pe ăsta de revere și l-a aruncat cinci rânduri pe jos, așa cum arunci o haină. Pur și simplu a zburat prin aer. A căzut în brațele găștii sale, l-au prins ăia, după care ăia s-au ridicat și au venit spre noi. Era clar că veneau să ne ia gâtul. Și atunci am închis frumos microfonul, l-am luat pe Țicleanu, „Aurică, i-am zis, hai cu mine” și în timp ce se juca am plecat de la postul de comentator și ne-am ascuns undeva sub tribuna oficială, sunt acolo niște camere la parter. Am așteptat vreo cinci minute, au venit jandarmii și lucrurile s-au potolit. Dar cinci minute s-a jucat fără noi, putea să vină oricine la microfon și să spună ce vrea, dac-ar fi vrut!
Cu Steaua nu ai?
Stai, că am și la Steaua! Era Steaua – Dinamo, iarna ’92-’93, cred. Meciul ăla care trebuia să fie aranjat, așa se convenise, dar n-a mai ieșit aranjamentul fiindcă i-a căzut mingea în picior lui Ilie Dumitrescu și a dat gol în minutul 87, a fost 1-0 și a ieșit mare scandal. Dar, înainte de meci, domnul Alin Savu, fostul baschetbalist, care era pe vremea aia ofițer de presă la Steaua, un tip rău, ranchiunos, m-a făcut „varză” în programul de meci. Nu vorbisem în viața mea cu el. M-a făcut „securist”, că sunt cu Dinamo, că „ochii albaștri”… Îți dai seama, lumea a cumpărat biletul, și-au luat și programul, că se dădea cu bilet cu tot, și toată lumea știa că meciul e comentat de un securist cu ochii albaștri. În timpul ăla, Ghencea fiind în reparații, am comentat de la tribuna a doua, dintr-un „prepeleac” d-ăla, un fel de cabină telefonică pusă pe patru piloni. Foarte fragilă, m-am suit acolo cam cu frică. În fine, se termină meciul 1-0, galeria vine de la peluza Sud, și exclamă: uite-l pe ăla, uite-l pe securist! Și au început să zgâlțâie, băi frate, doamne, mă dădeam cu capul și mă loveam de pereții ăia de sticlă, mă mir că nu s-au spart… Are Arkadi Stugațki, în „Țara norilor purpurii”, o expresie: „ca o broască într-o minge de fotbal”, așa eram eu. Nu știu cum am scăpat, m-au lăsat în pace până la urmă. Îți dai seama că am coborât și m-am dus direct la Alin, care era în sală cu ziariștii, l-am făcut în toate felurile, lucru care bineînțeles că tot mie mi-a cășunat, că el m-a înjurat în continuare, m-a înjurat prin ziare, nu m-a iertat o clipă.
Jucătorii străini sufocă fotbalul românesc
Cum vezi azi fotbalul românesc, crezi că mai are posibilități de creștere?
Eu sunt fericit că fotbalul românesc este la nivelul la care este acum, pentru că acum e cel mai bine! Se va duce în jos iremediabil.
Mai jos de aici?
Da, sigur. Acum suntem cel mai bine. Atenție, bucurați-vă! Dacă lucrurile continuă în halul ăsta suntem sortiți să ajungem în urna a patra, urna a cincea. De ce? Suntem liga cu aproximativ 40 la sută străini. Aproximativ, hai să zicem 30-40 la sută străini. Îmi este foarte clar, n-am nicio dovadă, dar simt asta, străinii sunt aduși în scop „patrimonial”, adică vin toți liberi de contract, nu circulă bani prin bancă, primesc salarii, dar din salariile alea o parte se întoarce la cine trebuie, și sufocă, ca niște buruieni, sufocă fotbalul românesc, mă refer jucătorii care ar putea într-adevăr să se afirme. Acum, să zicem că eu sunt un investitor, am niște bani și vreau să investesc într-o Academie de juniori. Și îmi fac business-planul. Deci, eu produc jucători, dar trebuie să și vând. Păi unde să-i vând, fratele meu? Dacă FC U Craiova a avut ieri șapte străini, CFR opt … Nu prea am piață, piața este ocupată de jucători străini. Pentru că așa e mersul. Ce fac, atunci? Mai am eu entuziasm, și energie, și resurse să fac o afacere ca lumea, adică să închiriez terenuri cu iarbă, să aduc un antrenor bun pentru copii și juniori, să-i dau vreo 3.000 de euro pe lună, nu! Hai s-o facem din sărăcie, așa: hai că jucăm și pe mochetă (teren artificial – n.n.), hai că-l iau pe ăla de pe stradă ca antrenor și-i dau 2.500 de lei să-mi antreneze copiii și juniorii, și vedem; dacă iese, bine, dacă nu o las, dar măcar n-am pierderi mari. Din cauza asta trebuie neapărat restricționat accesul străinilor în liga I, ba chiar și în liga a II-a ar trebuie să se întâmple asta; mai cu seamă în liga a II-a. Să știi că măsura luată de fostul ministru Novak, în esență era bună. Dar nu așa, de pe azi pe mâine! Le dai un an de zile, doi ani le dai, dar apoi nu mai discuți decizia, așa facem! Măcar 40 la sută să fie români. În toate sporturile.
Legea există, dar nu prea ține nimeni cont de ea. Așa-i în România!
Gândește-te ce e la handbal la fete, ce e la CSM București. Numai Neagu este româncă! Ai avut-o pe Bazaliu, super-jucătoare. Ai ținut-o rezervă și s-a fleșcăit, n-avea cum să progreseze.
De unde crezi că ar trebui început pentru redresarea fotbalului nostru?
Asta e clar: opriți-i pe străini. Există măsuri care se iau prin Belgia, prin Olanda: salariu minim. Minim, nu maxim, salariu minim! 150.000 de euro pe an. Și atunci te mai gândești de două ori când vrei să-l iei pe un ciudat de fotbalist și să-i dai 150.000. Sau mai bine nu-l iei, ori dacă iau, iau unul bun. E drept că la noi și așa se pot „întoarce”: îi dai 150.000 și îți dă înapoi 75.000…
Care ar fi diferența dintre meciurile televizate din Premier League, de exemplu și cele din fotbalul românesc?
A, e diferență imensă! De valoare, de spectacol, de atmosferă. Bine, singurul lucru care ne ține cumva la egalitate, dacă nu cumva chiar mai sus la nivel de audiență față de Premier League este implicarea asta emoțională a fanilor, a suporterilor echipelor, sunt niște lucruri care se întâmplă în România și ne interesează, prin urmare. Dar calitativ este incomparabil. Cu alte cuvinte, audiențele sunt mult mai bune la meciurile noastre interne, decât la cele din străinătate. Și întotdeauna a fost așa. Ții minte că eram la Antenă când s-a jucat în aceeași zi finala Cupei României și finala Cupei Angliei. Am „rupt” atunci Cupa Angliei.
Sper să mai pot comenta vreo patru, cinci ani de acum înainte
În octombrie vei împlini 64 de ani. Ești pensionar?
Da.
Pensionarule! Câtă vreme crezi că vei mai putea comenta?
Păi o să comentez câtă vreme îmi va face plăcere să mă pregătesc pentru meci. Ai văzut documentarea mea. După mine, e fără egal. Ca să mă întreacă, ar trebui ca cei mai tineri să aibă mai întâi o asemenea documentare.
Cât timp te pregătești pentru un meci?
Există meciuri pe care le pritocesc o zi întreagă. Adică mă scol dimineață și pe la șase seara zic gata, hai că ajunge, e prea mult. Sunt unele meciuri pe care e bine să le pregătești, mai ales astea slabe, Trebuie să le pregătești cu atenție, pentru că sunt foarte multe momente în care trebuie să spui ceva interesant. Meciurile bune, meciurile tari, alea se comentează singure. Și acolo nici nu e bine după părerea mea să vii cu prea multe informații adiacente. E bine să te ții de el, și să fii atent în general. Știi ce se întâmplă? Ei bine publicul, suporterul român, consumatorul de meciuri de televiziune este insensibil – am constatat asta, și sunt convins – este insensibil la cantitatea de informație pe care i-o aduci. Dar dac-ai spus cumva greșit un nume, sau ai greșit interpretarea unei faze, atunci e nebunie. Se mai întâmplă totuși și așa, dacă nimerești o vorbă deșteaptă, un joc de cuvinte, o idee frumoasă, lumea te ține minte. Deci contează mult mai mult spontaneitatea, decât pregătirea unui meci. Dar pregătirea e baza, fără ea nu se poate. Așadar, voi mai comenta atâta vreme cât îmi va face plăcere să pregătesc meciul și să mă încălzesc la gândul că seara voi avea un meci de comentat.
Emil, îți doresc succes și să comentezi în continuare, mulți ani!
Îți mulțumesc. Probabil o voi mai face încă patru, cinci ani.
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 115 al revistei Sport în România
Fotografii: Sabin Malisevschi