Interviu cu Dragoș Anastasiu – Președintele Grupului Eurolines România

Sportul a fost primul lucru care mi-a influențat viața

Pe domnul Dragoș Anastasiu, cunoscut om de afaceri și lider al unor inițiative civice de real succes l-am abordat în urmă cu câteva luni, propunându-i un interviu pentru Sport în România. Ne-a primit cu căldură în impozantul său birou de președinte al firmei Eurolines și am avut ocazia să discutăm pe îndelete. Apoi … a venit pandemia cu noul coronavirus și totul s-a blocat. Am fost nevoiți să amânăm cu câteva luni apariția interviului, dar el, foarte puțin modificat, vede lumina tiparului pentru numărul de față al revistei noastre.

Dumitru Graur: Domnule Anastasiu, sunteți un lider al stimulării procesului de educație a tinerei generații, fiind unul dintre fondatorii proiectelor „SuperTeach” și „Vreau să fiu antreprenor”, desfășurate prin Fundația Romanian Business Leaders. Vă rog să ne explicați care sunt mobilurile care vă îndeamnă în această direcție.
Dragoș Anastasiu: Vă dau un mobil cât de poate de pragmatic: din egoism!

Au!
De ce? Pentru că eu, dincolo de faptul că profesia mea e cea de medic, de 25 de ani fac business. Și fac business în România. Și-i cresc PIB-ul. Ca să pot face aceste lucruri am nevoie de oameni. Nu de oameni-oameni, am nevoie de oameni buni. Ce fel de probleme avem noi în ultima perioadă, zic eu în ultimii 15 ani, dar mai accentuat în ultimii ani? Odată: numeric nu mai avem suficienți oameni ca să acoperim toate necesitățile, pentru că mulți au plecat. Și-au plecat oameni în forță, ca să zic așa. Doi: școala românească nu mai livrează competențele de care noi avem nevoie. Școala românească nu pregătește încă tinerii pentru meseriile viitorului, ci eventual pentru cele ale trecutului. Și-i pregătește cu diverse aptitudini de tip matematică, fizică etc., etc., dar nu-i pregătește cu aptitudini de tipul, ca să vă dau un exemplu, „project management”, sau „team work”, sau „services” – de servicii. Câte ore de „servicii” se fac la liceu? Ca să înțeleagă măcar ce înseamnă serviciile? Deci nu avem nici numeric, nici calitativ suficienți oameni, și mai este și o treia componentă – și cea care este cea mai importantă: atitudinea. Presupunând că găsești oameni și presupunând că sunt și bine pregătiți, poate că avut parte de profesori buni, rareori au o atitudine pozitivă! Și atunci, noi ăștia care încercăm să facem treabă în țara asta, vedem că avem această problemă. Și ani de zile am spus: statul este obligat să ne livreze acești tineri, această forță de muncă, nu este de datoria mea să fac educație în țara asta; datoria mea este să fac business, turism sau orice altceva și să dau suficienți bani înapoi la stat, astfel ca el să facă educație, sănătate, infrastructură… În cele din urmă am înțeles că nu mai avem timp să așteptăm, dacă statul român nu face ce trebuie să facă, și atunci ne-am spus: hai să facem noi! Și așa cum v-am zis mai înainte, egoismul m-a făcut să mă implic mai mult. Bine, dincolo de egoism mie chiar îmi pasă de țara asta! Dacă nu v-aș fi spus asta mai înainte, ați fi zis poate „lasă vrăjeala”…

Nu mi-aș fi permis!
Eu m-am întors aici. Am trăit în străinătate și m-am întors să trăiesc pentru că vreau aici, dar am și o permanentă frustrare, să-i zicem, că nu ne atingem potențialul. Compania mea, industria mea turistică, țara, orașul și așa mai departe. Și am stat să mă gândesc dacă pot să stau și doar să aștept ca lucrurile să se îmbunătățească, inclusiv din punct de vedere politic? Și răspunsul meu a fost că nu, trebuie să mă implic. N-am cum altfel. Și atunci, unde să te implici? – la fundație. Ori fundația se cheamă educație. Eu pot să mă implic și altfel, spre exemplu a face bine bătrânilor bolnavi, sau copiilor defavorizați, ori a celor supradotați; în a face bine sportivilor … pentru că la noi cererile sunt în fiecare zi, vă rog să mă credeți, 10-20 … să ajut aia, să ajut ailaltă, fiindcă necesități sunt în țara asta nenumărate, ca peste tot de altfel. Dar am luat aici o decizie împreună cu colegii mei, să investim timpul și energia noastră în educație. Și în special în profesori! Ne dăm seama că ar trebui să investim și în părinți, pentru că degeaba cele 4-6 ore cu profesoul sunt în regulă, dacă acasă totul se dă peste cap. Deci, vrem să investim în profesori, în dascăli, în mentalitate. Cea mai bună mentalitate spune așa: cel din fața ta, adică copilul este o ființă, diferă de toți cei din jur, nu poți face pentru toți același lucru, ar fi ca și cum tu ca medic ai trata tot spitalul cu același medicament; educația trebuie personalizată, în fiecare copil există o măreție, există un dar și rolul tău ca dascăl este să-l descoperi. Pe copil trebuie să-l privești ca fiind la fel de important ca tine; fiecare copil este la fel de important ca și tine. Și numai tu, profesor, dascăl poți să descoperi acel „ceva” care se ascunde în fiecare copil.

Revoluția în educație se face de jos în sus

Cum se poate face asta?
Cunoscând copilul. Deci netratându-l ca pe un vechicol, ca tu să-ți iei salariul, netratându-l ca pe un obstacol, că face gălăgie, neingnorându-l ci tratându-l ca pe o ființă umană. Și descoperindu-i adevăratele calități. Acesta este de fapt „SuperTeach”, prin care noi încercăm să lucrăm la mentalitatea dascălilor în acest sens. Și culmea este că am atins 10.000 de profesori până acum în conferințe. Unele dintre aceste conferințe și work-shopuri ating până la 1.300 de profesori. Ultima pe care am prins-o a fost la Oradea, cu 450. Urma Bacăul cu 700, dar am fost anulată. Au fost și Iașul că 1.200, Clujul cu 1.300 și așa mai departe. Din conferințe selectăm și facem cursuri de mentalitate deschisă, dacă vreți o să vă dau și cartea care stă la baza acestor cursuri, o să vă placă. Apoi, din cursurile de mentalitate deschisă selectăm din nou profesori și-i facem „trainers”, formatori-facilitatori. Avem deja vreo 40 de astfel de facilitatori în România, care pornesc dacă vreți bulgărele de zăpadă, fiindcă fac ei cursuri cu alți profesori. Așa se formează comunitățile de „SuperTeach” la nivel local și județean. Este dacă vreți o revoluție în educație, iar această revoluție nu vine de sus în jos, ea vine de jos în sus; ei, profesorii trebuie să facă revoluția, noi nu trebuie decât să le dăm un impuls și restul îl fac ei. Și culmea: să știți că funcționează. Am văzut oameni cu lacrimi în ochi care mi-au spus că le-am schimbat orientarea. Este ca un declic care se produce.

Și cu antreprenoriatul?
„Vreau să fiu antreprenor” este idea mea de șase, șapte ani și este al doilea lucru care mă preocupă foarte mult. În țara lui „vreau să se facă” suntem preocupați de spiritul antreprenorial. Aș putea spune că prima valoare a companiei noastre este spiritul antreprenorial. El are din punctul meu de vedere două componente importante: să-ți pese – în țara care n-a prevăzut cuvântul „păsător”, ci doar „nepăsător” – și să acționezi. Fiindcă degeaba îți pasă, dacă nu acționezi. Cum îți pasă? „Păi în fiecare seară mă uit la Antrena 3 și îmi pasă. Sunt implicat. Știu tot.” Ceea ce la tatăl meu, care are 83 de ani, e în regulă. El e implicat, lui îi pasă. Mă sună, comentăm… Dar nu mai e în poziția în care să și acționeze. Noi însă trebuie să acționăm. Deci, spirit antreprenorial înseamnă să-ți pese și să acționezi. Mergem și vorbim cu copiii și le spunem: nu trebuie să fiți toți antreprenori, nu vrem și nici nu se poate; ar fi o nenorocire să ai o țară numai de antreprenori. Dar trebuie să avem spirit antreprenorial, adică să-ți pese și să acționezi. Că poți fi manager sau orice altceva. Și aici e o carte pe care o recomand de fiecarea dată cu mare drag, să cheamă „Lider fără funcție” a lui Robin Sharma, v-o recomand, se citește foarte repede, care exact asta spune, că lidership nu are a face cu a fi șef, sau că ești pe locul doi sau zece; lidershipul pleacă din tine. Orice om poate fi un lider în meseria lui.

Am început cu un autocar pe relația București – Frankfurt

Am aflat că la vârsta de 18 ani studiați medicina în Germania, unde v-a și prins Revoluția română. V-ați întors în România după șase ani, dar într-un moment nu foarte favorabil dezvoltării afacerilor. Cum s-a întâmplat?
M-am întors în România în ’95 și m-am întors mai degrabă dintr-o întâmplare. Intrasem deja în zona transportului de persoane și până la urmă una dintre legăturile făcute de mine pentru cei din țară a fost cu cea mai mare firmă de transport de persoane din Europa la acea vreme, o firmă germană care aparținea căilor ferate. Și așa i-am pus în legătură, au colaborat o vreme cu prietenii mei dar la un moment dat ceva s-a stricat și nemții au spus: „Știi ceva, noi pe tine te-am cunoscut, ori facem cu tine mai departe, ori n-o mai facem deloc”. Aveam altă meserie, eram în altă țară, dar ei mi-au propus să facem o firmă împreună în România. Eu am acceptat, mi-ar fi greu astăzi să vă spun de ce, poate a fost ceva de genul: hai să mă arunc într-o apă rece, să văd cum se înoată! Acum n-aș mai face-o, fiindcă a fost o nebunie, dar nu regret nimic. Înțelegerea era așa: ei puneau la dispoziție autocare, iar eu trebuia să organizez vânzările în țară, ceea ce nu părea foarte greu, fiindcă erau foarte mulți amatori de mers în Germania în acei ani. Dar era nevoie de vize, nu era ușor să ajungi la clienți, însă erau amatori mulți. Culmea e că eu veneam dintr-o zonă în care salariul meu de medic era în lunile bune 7.000 de marci, atunci când făceam foarte multe gărzi. Partenerii făcuseră și un research de piață, știți despre ce vorbesc, fiindcă și dvs. ați trăit timpurile alea, au aflat potențialul și mi-au zis că-mi dau 1.500 de mărci salariu. În România, în ’95, erau bani mulți. Ca să știți, numai chiria mea costa o mie de mărci în Frankfurt, și tocmai mi se născuse copilul; avea doi ani, iar fosta mea soție nu făcea altceva decât să stea cu copilul. Eram singurul aducător de fonduri acasă. Și totuși răspunsul meu a fost da. Pentru că m-am gândit, varianta nr. 1: Dragoș Anastasiu – medic în Germania, își face un cabinet, scrie pe ușă „Anastasiu”, să vină toți rușii, toți grecii… Erau momente altfel decât sunt astăzi cu străinii, nemții priveau că destulă reticență un medic străin. Astăzi dacă te cheamă „Anastasiu” e în regulă, să nu cheme „Hasan” sau „Mohammed”, acolo sunt alte probleme. Deci, m-am gândit, ori fac asta și o să fiu unul dintre mulții medici din Germania, sau a doua variantă: te întorci în România, te parteneriezi cu cea mai mare firmă de transport din Europa, ai 30 la sută, poți avea dividende dacă merge bine, și chiar dacă salariul între 7.000 – cu multă muncă și 1.500 e mare diferență, compensau dividendele. Și mi-am zis, hai să încerc și așa. Încet, încet ei au ieșit din combinație, dar mi-au dat autocarele în leasing. Și așa a început, cu un autocar pe relația București – Frankfurt în 1995, luna mai, fără alt suport, fără alte proptele, chiar fără să știu pe nimeni în România la momentul ăla.

Acum grupul Eurolines este format din 22 de companii, fiind din câte știu cea mai mare companie de transport internațional din România. În plus, dețineți franciza TUI TravelCenter din 2011, atunci când compania dvs. și-a îndeplinit strategia de business propusă, semnând un parteneriat strategic cu cel mai important jucător mondial din industria turistică.
Da, lucrurile cam așa stau. M-am bucurat că visul meu s-a împlinit.

„Arena leilor” a fost înaintea timpului său

„Arena leilor”, emisiunea de televiziune difuzată pe TVR 2 v-a făcut să deveniți o figură bine cunoscută în țară, dar din păcate emisiunea s-a întrerupt. Același format regăsim însă pe alte posturi de televiziune acum, audiența fiind foarte mare. Regretați că n-ați mai putut continua?
Știți cum e, eu nu regret nimic. Așa e stilul meu. Poate regret că n-am stat mai aproape de copilul meu, asta da. Dar în rest au fost deciziile mele, luate la momentul respectiv și cu care am mers mai departe. „Arena leilor”, care a durat dacă nu mă înșel vreo șapte, opt ani la TVR, a fost un capitol absolut excepțional al vieții mele. Nu pentru faptul că am devenit super-cunoscut, da și astăzi când mă duc la „SuperTeach” vin doamnele și-mi spun că mă știu de la „Arena leilor”, ceea ce este incredibil pentru o emisiune care a fost pe TVR 2, într-o zi de joi și cu o decizie a TVR-ului la final că audiența e mică și trebuie stopată licența. Aceeași licență a luat-o ProTV-ul, dar sigur ei au investit mult mai mulți bani și emisiunea rupe audiența. Poate nici nu seamănă emisiunile, aici e mai comercial, în timp ce la noi a fost pe primul plan educația antreprenorială. Nu asta și-a dorit să fie, dar așa s-a transformat emisiunea. Dar am să vă spun un secret: în primul și în primul rând eu sunt cel care s-a educat antreprenorial! De la colegii mei, „leii”: Marius Ghenea, Florin Talpeș, Mircea Tudor, Cristina Bâtlan – antreprenori excepționali. Talpeș e „Bitdefender”. Mircea Tudor e cel care a inventat scanerele în care intră și avioane și tiruri, iar dvs. treceți prin ele la Aeroportul Otopeni… Deci oameni excepționali, de la care eu am avut enorm de învățat. Șapte ani de stat acolo, am avut cel puțin o mie de business-planuri și împreună cu ei, văzând cum reacționează la fiecare plan, pentru mine a fost o școală extraordinară. Și cred că și pentru public. Pot spune însă că „Arena leilor” a fost înaintea timpului său. Atunci erau patroni, nu antreprenori, atunci nu se vorbea despre „business angels” (un „angel” încurajează micii antreprenori, în schimbul unor părți sociale cedate, să obțină finanțare din partea investitorului, primind un împrumut fără dobandă – n.n.). Nimeni nu auzise măcar despre ei, nu exista idea de „start up” și toată efervescența care există acum, și nivelul micilor antreprenori era foarte jos. Acum sunt excepționali. Tineri care merg pe zona de tehnologie și nu numai, și în diverse alte business-uri, care au învățat și sunt deja a doua, a treia generație de antreprenori. Gândiți-vă că noi am fost prima generație, și toți veniți din alte meserii. Dacă eu aveam la bază economia și înțelegeam ce înseamnă un bilanț, ceea ce-i un „profit & lost”, nu mi-ar fi stricat. Acum le știu, după 20 de ani. Eu am trecut prin ele ca autodidact, în timp ce acești tineri învață la facultăți, ne au pe noi câteodată ca mentori, deci este o cu totul altă situație.

Visul copilăriei a fost să devin fotbalist

Ați făcut vreodată sport, domnule Anastasiu?
Da, am făcut volei de performanță! De fapt, am făcut mai multe sporturi. În clasa a IV-a spre a V-a am avut o ceartă absolut urâtă cu părinții mei, fiindcă eu aș fi vrut să mă înscriu la Liceul Mihai Viteazul,unde începând din a V-a era școală de fotbal. Ori eu făceam fotbal, eram portar, iar dacă mă întreba cineva ce vreau să devin în viață, era clar că trebuie să devin fotbalist. N-aveam niciun dubiu. Când mi-au zis părinții: „bâz d-aicea, treci la învățătură!”, a fost prima mea tragedie în viață. Am rămas atunci la Școala nr. 56 și apoi am intrat la liceu prin examen. În toată această perioadă am făcut mereu sport, dar legitimat la un club, nu doar pe stradă. Dacă nu m-au lăsat la fotbal, am făcut un an jumate handbal, eram conducător de joc, îl visam noaptea pe Gațu, era perioada cînd noi le dădeam lecții de handbal la toți. După handbal am început să joc volei, dar foarte serios! Adică două sau trei cantonamente pe an, care-mi mâncau sufletul. Eram la Școala sportivă nr. 1, SSE 1, iar grupa noastră era în divizia națională de juniori. Jucam cu Steaua, jucam cu Dinamo, SSE 2, aveam meciuri în fiecare sâmbătă sau duminică, mergeam prin alte orașe… Și am jucat volei până la 18 ani, când am plecat din România. Mi-aduc aminte că și cutremurul din ’77 m-a prins în sală, la antrenamentul de volei. Făceam antrenament și la un moment dat toată sala s-a scuturat. N-am să uit niciodată că în clasa a XII-a antrenorul mi-a spus: „Dragoș, tu dacă nu ajungi în Națională, eu mor!” Și eu, care știam că urma să plec din țară, mama era deja în Germania, i-am spus: Să nu ziceți niciodată asta, dom‘ profesor, fiindcă s-ar putea să muriți!

Și v-ați întrerupt cariera sportivă plecând din țară…
Da, așa s-a întâmplat. Dar sunt în continuare un om sportiv…

Asta-i următoarea întrebare: aveți vreo 22 de firme în grupul de business pe care îl conduceți, sunteți și președintele Camerei de Comerț Româno-Germane, ca și a altor fundații. Când aveți timp pentru toate?! Practicați vreun sport de întreținere?
Da, timp ai – trebuie să ți-l faci. Noi toți avem timp, trebuie numai să-l prioritizăm. Am norocul că de firme se ocupă diverși manageri, în unele sunt chiar co-antreprenor și nu sunt foarte implicat în zona operațională. Sunt mai degrabă mentor, mediator. Observator, supervizor. Iar toate acestea sunt lucruri care mă împlinesc și mă energizează de timp. „SuperTeach”, „ Vreau să fiu antreprenor”, camera de comerț, Asociația Națională a Agențiilor de Turism (ANAT), Coaliția pentru dezvoltarea României – cu care peste o oră trebuie să fim la Guvern, ca să încercăm să salvăm industria ospitalității, turismul și transportul. Deci, lucrurile astea pe mine mă încarcă și din fericire am timp pentru toate. E adevărat că ziua mea – unii ar spune de muncă, eu zic „de joacă și de fan” – este între opt și, de obicei, douăsprezece noaptea.

Cum „fan”? Chiar toată ziua?
Păi de exemplu azi mă duc la Denise Rifai (atunci la Realitatea TV – n.n.), e muncă sau nu e muncă? Eu zic că nu e muncă. Mă duc la „SuperTeach” – și am avut 21 de sâmbete în doi ani. E muncă? După mine, nici asta nu e muncă.

Pentru că vă face plăcere.
Da, clar. Hai să vă spun ceva: eu nu mai muncesc de foarte mult timp! Deși sunt agitat și sunt mereu p-aici, pe colo, eu nu simt că muncesc. Foarte rar port ceas. Azi nici nu știu de ce l-am luat, dacă mă uit bine, nici nu merge! Îl am doar pentru că mi-am luat pantofi maro. Dar altfel nu am ceas. Eu sunt gestionat aici de o asistentă (Ioana Peticilă – n.n.) care îmi zice: acum trebuie să pleci, acum trebuie să vii, acum du-te încolo, acum vino încoace… și în rest, totu-i fan. Altfel nu merge.

Ce vârstă ați făcut?
55

Sunteți încă tânăr, după mine. Bun, și când aveți timp de ceva sport?
Joc tenis, deși am avut în ultima perioadă ceva probleme cu genunchiul. Fac schi. Puteți să mă puneți să fac orice cu mingea! Volei, evident. Baschet. La Liceul Mihai Viteazul aveam Cupa LMV. Și aveam meciuri mai întâi pe clase, și apoi pe liceu, competiții sportive. Făceam foarte mult sport în curtea școlii. Erau terenuri de baschet, de volei, de handbal și două săli! Iar eu eram tot timpul la sport. Iar când mergeam acasă, eram la sport cu tot blocul. P87 împotriva blocului P8, împotriva lui P4, meciuri de fotbal pe viață și pe moarte. Mai aveam și țurca și încă alte jocuri, noi nu stăteam în casă pe atunci. Ce nu mi-a plăcut niciodată e partea asta fără minge: dacă mă pui să alerg, pe mine asta mă omoară. Așa erau cantonamentele. Când intram la minge – ore în șir. Dar pregătirea fizică nu-mi plăcea deloc. Acum merg mult pe bicicletă. Vara, în proporție de 60 la sută vin la firmă pe bicicletă. Știu să înot, dar mi se pare plictisitor, să tot te învârți într-un bazin. Sau cu bicicleta la sală…

Eu am o întrebare pe care o pun adesea interlocutorilor mei: v-a ajutat sportul să deveniți omul care sunteți în momentul de față?
Sunt trei lucruri în viață care m-au marcat profund: Germania, anii pe care i-am trăit acolo, Medicina – pentru că am înțeles că viața nu este despre mine, ci despre ceilalți, zi și noapte și Sportul. De fapt cred că sportul a fost primul lucru care mi-a influențat viața. Am învățat ce înseamnă echipă, ce înseamnă eșec, e înseamnă succes, cum e când tu ești foarte slab în ziua aia, dar echipa să câștige, cum e când tu ești excepțional în ziua aia și echipa pierde. Ce înseamnă suferință – când ne trezea antrenorul Constantinescu dimineața la cinci să alergăm prin munți, nu înțelegeam de ce trebuie să facem asta, de ce nu ne trezea la șapte? Și dăi, și dăi… Nu-mi plăcea să alerg, după aia la sală eram primul. Astea sunt lucruri care m-au marcat pentru toată viața. Clar. Și m-a mai marcat ceva: faptul că de la 16 ani am rămas fără părinți în casă, eu cu fratele meu, care este cu patru ani mai mare și a trebuit să mă descurc singur. Tata nu mai stătea cu noi, iar mama plecase în Germania pentru noi! Aveam o sumă pe lună și trebuia să ne descurcăm. Și ne-am descurcat.

Aș vrea ca toți românii din diasporă, inclusiv sportivii, să fie mai aproape de țară

A surprins foarte plăcut implicarea dvs. în proiectul RePatriot, cel al stimulării revenirii în țară a cetățenilor români – în special a tinerilor – care se află în străinătate. Ați și semnat un protocol cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român pentru atragerea sportivilor tineri care locuiesc în alte țări și pot face parte din loturile României. Cum de v-ați gândit la asta?
Acum să fac o glumă: degeaba ne-am chinuit noi cât ne-am chinuit, că între timp ne-a „ajutat” coronavirusul să se întoarcă toți acasă. Asta e o glumă, proastă evident. Eu sunt repatriat, așa cum știți, cu dublă cetățenie română și germană. Cred că în nenorocirea care s-a produs cu România – fiindcă o țară să piardă 4-5-6 miloane de oameni, nu știm exact câți sunt, într-o perioadă relativ scurtă este o nenorocire. Dar această nenorocire are și părți bune – noi antreprenorii vedem în general părțile bune. Așa cum și această întoarcere a românilor în țară din cauza coronavirusului are părți bune, bine că se întorc. Pentru că astfel au contact cu noi și cu realitatea de azi din România, fiindcă o parte nu mai au contact cu realitatea de azi, au plecat acum cinci ani sau zece, nu prea mai știu ce în țară. Și vă spun că noi antreprenorii vedem în diaspora o mare comoară. Și evident că avem nevoie de ea. Ne-am gândit: ce să facem?, ce să facem? – păi haide să-i conectăm în primul rând mental cu țara! Nu neapărat să se întoarcă fizic, pentru că ăsta e ultimul pas, dar până atunci dintr-un critic al României să devină măcar un neutru. Fiindcă foarte multă lume din diaspora vorbește acum critic despre România. Și pe drept cuvânt câteodată, ca să fim sinceri. Ei n-au plecat de bine, au plecat tocmai pentru că au fost critici. Deci mai întâi măcar neutri, iar mai apoi să înceapă să vorbească frumos despre România. Și uitați-vă la turism: gândiți-vă că fiecare „diasporean” aduce un turist pe an în România – un prieten, un vecin, un coleg de serviciu, dar măcar unul – am avea 5 milioane de turiști numai din asta. Adică dublu decât avem acum! (Statistică înaintea situației pandemice – n.n.) Și dacă s-ar mai întoarce și ei, „disporenii”, să facă aici concediul în România, am avea 10 milioane… Un calcul matematic care nu se întâmplă niciodată, dar așa, ca simbol, ca imagine este interesantă, nu? Eu personal aduc cel puțin 20-30 de oameni pe an în România fără niciun fel de probleme, doar din povești, din hai-hai, vino să-ți arăt… Nu firma mea, eu Dragoș Anastasiu, din relațiile mele personale. Oameni de afaceri cu care mă văd, foștii mei colegi de la spital… Anul trecut a venit aici fostul meu șef de la spital, are acum 85 de ani și s-a recăsătorit. Îl revedeam după 25 de ani.

Bun, și sportivii?
Așa am ajuns și la sportivi. Pentru că iarăși avem o comoară acolo, se nasc mulți copii, dar și pleacă mulți acolo. N-au cum să nu fie la fel de talentați ca cei de aici, și sunt acolo la diverse cluburi spaniole, italienești, germane… de ce n-ar fi în Naționala României? La orice sport. Dar la fotbal vedeam cel mai bine lucrul acesta, exemplul lui Pușcaș (George Pușcaș – n.n.), despre care nu cred că a fost vreodată în campionatul românesc. Și mulți alții. Și atunci am zis așa: în primul rând să creăm awareness (conștientizare – n.n.), adică părinții și chiar copiii să se gândească la lucrul acesta. Competiția este mai dificilă în Italia sau Spania, să se gândească la România. E mai ușor să se gândească la echipa națională a României, decât să fie în echipa Spaniei. E o șansă. Și aici intervine și antreprenoriatul românesc, care pe de o parte încearcă să le deschidă ochii celor din afară și pe cealaltă parte vine la COSR, la domnul președinte Covaliu și îi propune să vedem care sunt pârghiile, inclusiv cele financiare, pentru a-i aduce. Iar noi antreprenorii să ne ocupăm de viața lor de după.

E, interesant!
Pentru că poți să te duci la părinții lor și să le spui: trimiteți copilul în România la echipa națională (pe diferite categorii de vârstă – n.n.), pentru că noi îi vom asigura o dezvoltare personală pentru viața de după (la încheierea vieții sportive – n.n.) în sens de antreprenor sau de manager, dacă au calitățile necesare pentru aceste meserii. Asta e partea de business de care ne ocupăm: de awareness, de mers în străinătate, de vorbit cu părinții… și de partea post-sportivă, iar voi – dragi federații, Comitetul Olimpic și Sportiv Român și așa mai departe – treaba voastră, duceți-vă acolo și descoperiți-i. Apoi ne ocupăm. Ce mai facem tot noi, este că-i punem în legătură. De la Nadia Comăneci care are școală de gimnastică și care e imposibil să nu aibă acolo și vreo două, trei fetițe românce, la Marcel Răducanu, care are școală de fotbal, și e foarte probabil să aibă și el doi, trei români… Că sunt români și nu sunt rupți de România. Nu se pot rupe niciodată de România.

Nu?
Niciodată! Nu te poți rupe niciodată de România. Am trăit 15 ani acolo și știu foarte bine. Nu te poți rupe. Uite, fiică-mea este născută în Germania. Dacă o întrebați – dacă vreți o sunăm chiar acum, o să vedeți că vorbește românește perfect –, și dacă o întrebi „ce ești tu, nemțoaică sau româncă?”, o să spună că ea e româncă. Deși vorbește germana perfect, ca o nemțoaică. Și alte încă vreo patru limbi.

Deci legăturile rămân.
Nu se poate să nu rămână. Ai părinți, ai bunici – bine, la a nu știu câta generație se duc. Dar dacă le ții vii, ele rămân. Și asta încercăm cu „RePatriot Sport”, noi pe partea antreprenorială de conștientizare și de post-sport, iar Mihai Covaliu și toate federațiile lui pe partea sportivă, facem un parteneriat. Dacă vreți, e din aceeași categorie – nu mai așteptăm să facă statul, hai să facem noi, să ne implicăm personal în toată treaba. Că dacă am sta să facă statul, v-aș întreba: câte scrisori a trimis primarul Sectorului 1 tuturor „disporenilor” care au plecat din sector; nu știu, am luat la întâmplare un exemplu. Sau cel din Buzău? Din Galați… Scrisori în care să spună așa: măi Gigel, ai plecat de aici, de la noi, știm că ți-au rămas rudele aici; dar să știi că noi avem nevoie de tine, uite te invit la zilele Diasporei, să-ți strâng mâna. Semnat olograf, primarul din Buzău, nu știu… De câte ori s-a întâmplat lucrul ăsta? Cât de greu este să faci lucrul ăsta? De ce nu ne uităm la Irlanda, ce a făcut cu diaspora? Noi am adus aici pe cel care a condus timp de zece ani „diaspora Ireland” – o entitate. Ne-a făcut cursuri, l-am ținut aici două zile, ca să încercăm să înțelegem cum au făcut ei. Și vorba lui: aici nu e că ne copiați. Copiați-ne! Că nu ne concurăm.

Stăm și ne plângem ca babele că n-avem infrastructură

Ca fost președinte al Asociației Naționale a Agențiilor de Turism, sunt sigur că îmi puteți spune că România are un potențial uriaș, din păcate nevalorificat. Când vor învăța și autoritățile lucrul acesta, creând infrastructura necesară?
În primul rând vreau să vă spun că nici nu vreau să mai aud cuvântul „potential”, dar să-l mai și rostesc. Cu adevărat avem, numai că principala noastră piedică suntem chiar noi. Poate o să râdeți, dar eu nu cred că principalul vinovat sunt autoritățile, și cu atât mai puțin infrastructura. Cred că noi suntem vinovați, ca industrie. Pentru că n-am știut niciodată să avem o voce puternică, pentru că n-am știut foarte mult timp – desi lucrurile s-au mai dres în ultima perioadă – să ne pregătim profesional pe servicii, în așa fel încât să fie outstanding (remarcabil, excepțional – n.n.), adică oricine vine la noi să zică „mama, ce mișto e aici!” Vă invit la „Green Village” (pensiune turistică din Deltă – n.n.), unde chiar încercăm să facem lucrurile bine… Și atunci, neavând o voce și neavând nici standardele ridicate în industrie, lucrurile s-au lălăit. Autoritățile, ce trebuiau să facă? – imagine pentru România. Acum o să ziceți că iar sunt provocator și spun că n-aveam nevoie de infrastructură. Sigur că am avea nevoie, sigur că ar ajuta – dar eu spun așa: noi suntem unde suntem astăzi. Potențialul nostru este aici (mâna puțin ridicată). Statul și infrastructura ar putea să ne aducă aici (mâna mult mai ridicată). Între unde suntem și infrastructura necesară avem spațiu de creștere. Mult. Și nu creștem! De asta spun: cu infrastructură cu tot ne putem duce la potential; dar până în infrastructură avem spațiu! Și stăm și ne plângem, unii pe spinarea celorlalți ca babele, bocim că n-avem infrastructură… De fapt nu căutăm vinovatul în noi, ci în altcineva. Ceea ce este tipic uman. Ca să conchid, statul este dator să facă imagine României, pentru ca să aducem imaginea la nivelul realității. Într-un fel noi avem un mare avantaj din lipsa imaginii. Pentru că străinii care se mai nimeresc pe la noi sunt uluiți și pleacă cu „wow”! Realitatea pe care o văd este peste imaginea cu care erau obișnuiți. Cifrele cresc, dar mult prea puțin. De acea am frustrarea aia că nu ne atingem potențialul. Pentru că împreună cu statul am putea face imagine. Și aici noi pledăm pentru un parteneriat public-privat. Prin Organizația Română de Turism, care să gestioneze fonduri de imagine pentru România. Și chiar dacă fondurile sunt puține, noi le vom cheltui mai bine. Și am dat și soluții aici: taxa hotelieră. Toți acei bani să se strîngă în acel parteneriat public-privat, statul să ne vegheze cu atenție, dar atât, să ne lase pe noi să facem promovarea, fiindcă știm mai bine. Hellvig (Eduard Hellvig, directorul SRI – n.n.) a anunțat-o public că se face, Ponta a anunțat-o public, Orban a zis că e OK să s-o facem, dar încă nu s-a mișcat nimic.

Domnule Anastasiu, sunteți un om de afaceri de mare succes, extrem de ocupat. Aveți timp să urmăriți sportul românesc?
Da, urmăresc sportul românesc, cum nu? Mă uit la handbal, la Cristina Neagu, mă uit la Simona Halep. Dar aici am o problemă: mi-e foarte greu să mă uit, de emoții. Mă mai uit pe telefon, dar de obicei mă uit la reluări, noaptea. Sunt apropiat cu Gică Popescu și mă cunosc cu Hagi. Sunt prieten bun cu Tecău și cu Hănescu. Cu Mihai Leu de asemenea, fiindcă am avut echipă de raliu. Eurolines a avut și echipa de futsal în divizia A, iar eu am fost președintele Comisiei de futsal la FRF, sub Mircea Sandu. Mă știu bine cu Burleanu și cu Adi Mutu. Sunt apropiat de sport. Cum v-am spus sportul pentru mine a fost primul lucru care m-a marcat în viață.

x

Domnule Anastasiu, am început acest interviu cu puțină vreme înaintea stării de urgență determinate de virusul COVID-19 și vă propun să-l continuăm acum. Ca primă întrebare, cât de mult credeți că a avut de suferit economia României în această perioadă?
A avut mult de suferit. Mult. Atât din punct de vedere al psihicului antreprenorului, cât și al angajaților și al colaboratorilor. A fost desigur o suferință mondială, dar românescă în primul rând, pentru că suntem o economie vulnerabilă, n-avem multe resurse. Una e să zdruncini un gigant precum Germania și una este să zdruncini România. Am avut de suferit și vom avea de tras până să ne revenim. Nu va fi ușor. Pot spune mai multe despre zona „HoReCa” (hoteluri, restaurante, cafenele; turism în general – n.n.), care a fost prima lovită și acum e ultima care revine la normal. Ba nu pot să zboare avionele că oamenii trebuie să intre în carantină, ba nu putem da drumul la restaurante în interior… E o situație delicată. Dar trebuie totodată să vorbim și despre o chestie bună, și anume spiritul celor care lucrează în turism. Noi avem oameni în general optimiști, veseli, primitori și vor trece peste momentele delicate. Vom vedea.

Vă așteptați la proporțiile pe care le-a avut această pandemie?
Nu, exclus. Am și declarat în mai multe ocazii că mie lucrurile mi s-au părut exagerate. Înțeleg că atunci când e vorba de sănătate, ea trebuie să fie pe primul plan, dar eu cred că s-a exagerat puțin cu măsurile. Acum sigur că nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi luat măsuri atât de stricte cum s-au luat. Am citit de curând că există aprecieri sumbre, că ar fi putut fi 80 de milioane de infectați, 3 milioane de decese și așa mai departe. Nu vreau să intru cu nimeni în contradicție, dar dacă analizăm cifrele deceselor petrecute an de an cu gripa, de oricare fel ar fi ea, se pot găsi lucruri mai interesante decât pot să le spun eu. Dar, încă o dată, eu nu critic autoritățile, politicenii din toată lumea, nici măcar televiziunile, nu e treaba mea, asta a fost, așa am gestionat, lucrurile nu arată atât de rău în România și trebuie să ne bucurăm de asta. Și să mergem mai departe, acum nu ne mai ajută cu nimic să ne uităm în spate și să ne certăm cine a avut dreptate. Eu zic că aș fi acționat altfel, dar probabil când ești politician și ai pe umeri responsabilitatea se poate să reacționezi altfel.

Cum vedeți viitorul?
Dacă vorbiți de turism, eu cred că va mai dura până să ajungem la ce a fost acum vreo patru luni sau anul trecut. O să dureze probabil doi, trei ani, o să rămână ceva obiceuri schimbate, dar nu mă aștept ca noi să renunțăm de tot la obiceurile vechi și să schimbăm radical lucrurile. Văd deja din primele week-end-uri de turism că lumea deja uită și se întoarce la vechile obiceiuri. Va fi greu pentru România, nu va fi ușor, pentru că sunt foarte multe țări de jur împrejurul nostru și care au acționat substanțial, dar sunt optimist, fiindcă românul nostru de sorginte latino-balcanică, nu uitați că suntem în țara lui „hai că merge și-așa”, cumva vom merge mai departe și vom trece și de asta! Vom avea de suflecat mânecile și sper că o vom face cu succes.

Vă mulțumesc, domnule Anastasiu.