Breaking News

Interviu cu dr. Radu Bidiugan – director al Institutului Național de Cercetare pentru Sport

„Sportul de performanță trebuie întotdeauna să fie expresia unei nații, a unei societăți care are o anumită bază și o anumită cultură sportivă!”

Dumitru Graur: Domnule director, trebuie să vă mărturisesc ceva: de obicei mă pregătesc cu câteva întrebări și teme de abordat înaintea interviurilor. De bine, de rău, după ani de experiență, îmi este destul de ușor să abordez cu interlocutorii aproape orice temă. De data aceasta mărturisesc că n-am știu de unde să o apuc, și vă citesc doar o scurtă caracterizare a personalității dvs.: „Dr. Radu Bidiugan este director al Institutului Național de Cercetare pentru Sport,  a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport în 1998 și și-a finalizat doctoratul, în același domeniu de studiu, în 2011, la Universitatea din Pitești. În teza sa de doctorat, „Rolul și importanța tehnologiei de navigație inerțială în sportul de performanță”, a dezvoltat o soluție de antrenament sportiv, utilizând tehnologie de navigație inerțiala (MEMS-IMU), realizând astfel o modelare multicorp bazată pe quaternioni, cu scopul de a putea fi utilizată prin metodologie de tip CASINOR”!
Dr. Radu Bidiugan: Exact.

Pentru mine este o limbă pe care n-o înțeleg. Vă rog să-mi explicați despre ce este vorba.
Trebuie să vă spun că eu mai încă o calitate, pe lângă cea de profesor de educație fizică, am o calificare de inginer pe zona de IT. Și pot astfel să înțeleg mai bine cum poate fi utilizată tehnologia în sport. În teza de doctorat este vorba de microelectronică și de unități de navigație inerțială, care la momentul respectiv erau o mare noutate. Ce fac unitățile de navigație inerțială, care în momentul de față se găsesc și în telefoanele pe care le folosiți? Ele măsoară accelerațiile pe fiecare dintre cele trei axe ale spațiului. Alături de ele se găsesc trei giroscoape, care măsoară rotațiile în jurul celor trei axe ale spațiului și trei magnetometre care măsoară partea de câmp magnetic, în așa fel încât atracția gravitațională să poată fi eliminată și să se facă corecțiile mișcării în funcție de rotația din spațiu. Cu ceva vreme în urmă totul era înglobat în niște cutii foarte mari care erau folosite în navigația maritimă, la submarine sau sateliți. Odată evoluând tehnologia, aceste unități de navigație au intrat și în partea comercială, cum vă spuneam mai devreme. Accelerometrele pot fi utilizate acum și pe zona de sănătate, de prevenție, pentru activități fizice. Iar eu m-am gândit cum am putea să folosim această tehnologie și în sport. Acum, chestia cealaltă, cu quaternionii – ele sunt patru numere care dau o rotație precisă a unui obiect, descriu rotația în spațiu a unui corp solid în jurul axelor. Sunt folosite în general în aviație. Quaternionii pe care i-am folosit eu sunt de fapt o reprezentare de același tip, însă în zona numerelor complexe, care elimină situații în care axele se suprapun și pe care i-am folosit în modelare în așa fel încât să pot pune un senzor pe braț, unul pe antebraț și luând datele de la ele am făcut modelarea în calculator în timp real. Cu alte cuvinte, aveam un corp în calculator desenat, care imita perfect rotațiile în jurul axelor pe segmente, unghiurile și toată mișcarea. Scopul era să pot să am informații despre mișcarea brațului în timp real, astfel încât să le pot muta în partea de CAZINO, adică „Ortezarea Informațională Asistată de Calculator”. Se introduce astfel un instrument de corecție sau de susținere, în așa fel încât să poți furniza informație despre mișcarea pe care persoana o realizează, să poți îmbunătăți controlul mișcării. Având informațiile respective, s-a mers mai departe și am dezvoltat o soluție de antrenament pentru box. S-a constatat la un sportiv că pe lovitura directă rămânea prea mult cu brațul întins. Pe principiul lucrului bine făcut, i-am cerut să facă zece execuții în care timpul în care stă cu brațul întins este de o anumită valoare. Dacă nu face zece execuții bune, poate să facă o sută! Deci, mă interesa calitatea execuției și nu volumul. O altă cerință era pe o lovitură de croșeu, că ducea cotul în lateral. Și, având partea de cinematică s-a făcut o evaluare a deplasării cotului în spațiu față de direcția de lovire și în momentul în care, pe lovitură, ducea cotul lateral apărea un semnal sonor și îl atenționa că execuția nu e corectă. E un exemplu cum poate fi utilizată tehnologia în sport.

De la filme de animație la profilul sportiv

Să înțeleg că este vorba despre o invenție?
Tehnologia în sine nu ne aparține. Electronica vine din zona de autoapărare, de la aerospațial, iar dezvoltarea în sine s-a făcut mai întâi pentru zona de animație: filme, desene animate, în care dorința era să se capteze mișcarea naturală a unui actor și să fie transpună în desenul animat. Iar lucrul acesta evident că este interesant și pentru sport; să poți să ai toată mișcarea unui sportiv în timp real, cu toate datele respective și să poți să analizezi unghiuri și diferite alte relații. Astfel de lucrări am făcut la mai multe sporturi, la gimnastică, balet, la scrimă, inclusiv schi alpin și îmi place să cred că am ajuns să avem o expertiză destul de bună în utilizarea echipamentului, în interpretare și prelucrarea de date. După partea asta, care e ca un spectacol, vine întrebarea: bun, și cum ajuți sportivul, cum ajuți antrenorul, ce informații îi dai?

Și cum îi ajutați?
În funcție de ce se dorește. Fiindcă în funcție de cerințe se pot face alte calcule matematice, în special pe zona de geometrie. Unul dintre ele este pe cea de mișcare în tenis. E parte din doctoratul lui George Cosac, de exemplu. O chestiune foarte deșteaptă, care e chiar de nivel internațional. În sensul că pe serviciu a făcut o identificare pe unghiurile dintre segmente, începând de la gleznă. Și ne-am uitat acolo la timpi. Din momentul în care începe să se modifice unghiul în articulație, când este viteza cea mai mare de modificare în unghi, iar toate datele au fost puse pe aceeași axă de timp. În felul ăsta s-a creat un „patern” de serviciu al fiecărui sportiv. Cu diferite particularități, care se văd. Dacă de exemplu unghiul la nivelul genunchiului se modifică mai lent, sau se modifică prea repede se vede, dacă împinge suficient în picioare, dacă are un transfer bun al forței și poți să-ți dai seama dacă pierde undeva în transfer către serviciu la nivelul trenului inferior sau nu. Cu alte cuvinte, sunt multe lucruri interesante. Din păcate ne lipsesc oamenii; și oamenii îi găsești greu și e nevoie de timp ca să ajungă să poată să lucreze cu echipamentele, să le înțeleagă, și în special să înțeleagă cum pot să ajute sportivii și antrenorii.

Măsurătorile biomotrice au fost întrerupte timp de 19 ani!

Între realizările fostului Centrului Național de Cercetare pentru Sport, tatăl INCS-ului, se aflau „simulatorul de condiții” și „proiectul biomotric”. Le continuați?
Acest centru a fost înființat în 1967, primul director fiind domnul Nicu Alexe, dacă nu mă înșel, un mare specialist. La momentul respectiv, dată fiind și linia politică, accesul la diferite echipamente din exterior era destul de limitat. Abordarea din țările comuniste a fost de încerca și dezvolta soluții proprii de asistență în antrenamentul sportiv de performanță. „Simulatorul de condiții” este unul dintre echipamentele care sunt emblematice pentru INCS, fiind dezvoltat de Pierre de Hilerin, Ducușor și încă vreo doi ingineri și care și-a adus contribuția, în special pentru canotaj. El este gândit să simuleze diferite medii și e utilizat în special în ceea ce înseamnă controlul neuromuscular. Având capacitatea de a simula diferite medii de opoziție (apa de exemplu – n.n.) și de a oferi informații în timp real pe calculator, îți permite să rafinezi mișcările și controlul neuromuscular, în așa fel încât să poți să treci la un alt nivel. Ca exemplu, poți să schimbi pe calculator densitatea apei; în bazin nu poți, pe calculator poți. Și atunci se poate lucra pe alte zone de efort, cu alte opoziții. Deci cu alte cuvinte este un echipament care îți permite să antrenezi anumite zone, să zic așa, pe care în realitate nu le poți întâlni.

Și proiectul biomotric?
Proiectul biomotric de asemenea are o istorie lungă. A fost inițiat din dorința de a se cunoaște mai mult despre populația școlară a țării. El a început prin 1971-72, când a avut loc prima etapă a proiectului. Se dorea să se realizeze o imagine asupra unor informații legate de populația țării. Valori antropometrice (înălțime, greutate), ca și de nivelul de motricitate a populației, ca alergarea de rezistență, de viteză, săritura în lungime, tracțiuni. Astfel de cercetări s-au desfășurat de-a lungul timpului în mai multe etape, până în 1997, când au fost întrerupte. Nu s-a mai întâmplat nimic până în 2016, când cu sprijinul doamnei ministru Elisabeta Lipă s-a reluat demersul și s-a semnat un protocol cu Ministerul Educației. S-a reușit astfel o nouă etapă de măsurători în 2017-2018. Au fost făcute măsurători de la clasele I până la XII. Bateria de teste, atât măsurătorile antropometrice cât și cele de motricitate, au suferit și ele unele modificări, astfel încât să putem avea o bază de informații inclusiv pentru selecția pentru sportul de performanță. La momentul respectiv demersul era gândit nu doar pentru corecția metodelor, ci și biomotric, pentru validarea politicilor naționale de sănătate, că de fapt asta ar trebui să fie în esență programul.

Corecție?
Da. Pentru că o politică de sport presupune totuși un plan de acțiuni. La momentul la care se realizează politica de sport îi putem spune momentul T zero. Strategia tematicii este gândită pentru 10 ani, pentru 15. Măsurile care sunt cuprinse într-o astfel de strategie au evident efecte în timp. Și ai nevoie de instrumente care să măsoare, să zic așa, efectele concrete ale politicii de sport. De exemplu, să-mi propun să vin cu o politică de sport care să reducă numărul persoanelor supraponderale. Am măsura, o aplic. Dar în același timp trebuie să am un instrument cu care să-mi validez măsura. Cu care să pot vedea dacă s-a schimbat sau nu ceva.
Înțeleg că este mai mult vorba despre sănătatea populației.
Da (zâmbește). Este o abordare pe care eu o susțin. În mod normal, sportul în primul și-n primul rând ar trebui privit ca și factor social. Iar aici discutăm despre ce înseamnă partea de sănătate, despre formarea de caractere, efectiv despre construirea unei nații. În momentul în care se discută despre o strategie de sport având ca obiectiv exclusiv sport de performanță, din punctul meu de vedere este greșit. Sportul de performanță trebuie întotdeauna să fie expresia unei nații, a unei societăți care are o anumită bază și o anumită cultură sportivă!

Fără cluburi private sportul românesc nu are cum să progreseze

Ceea ce la noi nu prea se întâmplă! Noi avem mai curând vechiul model sovietic, care strânge câțiva campioni într-un fel de bulă, îi îndesăm cât putem, pentru ca ei să aducă rezultate…
Dacă vreți puteți să o luați ca o opinie personală, dar după mine din păcate sportul nu a evoluat timp de 30 de ani, am rămas cu aceleași metode din sistemul comunist. Și-am să vă exemplific concret. În anul 2000 a intrat în vigoare Legea sportului, federațiile aparținând de MTS au devenit de drept privat, în schimb marea majoritate a structurilor interne din aceste federații, cluburile, care de fapt constituie elementul de bază funcțional pe care este constituită asocierea, respectiv federația, sunt în continuare în sistemul public. Deci cu alte cuvinte, față de ce era înainte, între minister și aceste cluburi s-a interpus o organizație de drept privat (federația – n.n.), care trebuie să gestioneze, chiar fără să aibă calitatea necesară, un sistem care este bugetar! Deci după părerea mea în asemenea condiții sportul nu are cum să progreseze. Atâta timp cât nu este susținută dezvoltarea de cluburi private, cu posibilitatea unei concurențe directe între cluburile private și cele de stat, ca să zic așa, nu vom putea construi absolut nimic. În continuare, în sistemul respectiv se va urmări doar performanța sportivă, iar sistemul va fi în continuare unul care va fi vitregit de fonduri. În permanență va funcționa fără prea multe capacități, în care un oarecare președinte de federație este obligat să se ducă la un club, să zicem cu zece secții din zece discipline, și să-l roage pe directorul respectiv să suplimenteze fonduri pentru sportul lui. Și directorul o să-l întrebe: de la care altă secție să dau?

Ministerul subvenționează cluburile prin intermediul federațiilor, nu-i așa?
Depinde de cine este forul tutelar. Dacă sunt CSM-uri care sunt în subordinea MTS primesc finanțare directă. Dacă sunt LPS-uri sau CSS-uri sunt în sistemul de educație și primesc finanțare de la Ministerul Educației, și dacă nu mă înșel sunt considerate unități de învățământ. În timp ce toate celelalte din subordinea ministerului (MTS – n.n.) sunt instituții publice. De unde și toate limitările legate de funcționarea administrativă. Și atunci ne uităm că vrem, dar nu există instrumentele potrivite care să ducă la o dezvoltare a sportului. E vorba de legi. O actualizare a Legii sportului ar fi binevenită. În același timp, o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă sportul astăzi în România din punct de vedere financiar, la fel ar fi binevenită, dar nu știu în ce măsură se și dorește. Fiindcă ar trebui să fie privit nu doar Ministerul Tineretului și Sportului, ci tot ce înseamnă ban public care se duce spre sport. Prin intermediul primăriilor, al diverselor ministere pentru instituțiile pe care le au în subordine. Și atunci am constata că fondurile sunt foarte mari! Doar că nu e un efort unitar, cu o direcție de dezvoltare în sine a sportului, ci mai degrabă un efort segmentat, în care fiecare încearcă să susțină sportul din aria sa de competență.

Din curtea lui, să zicem așa…
Și atunci revenim la ce ar trebui să fie sportul. Cum să spun, fiecare disciplină sportivă are niște valori pe care le cultivă. Din punctul meu de vedere un copil, un tânăr ar trebui să practice mai multe sporturi. Fiecare dintre ele își poate aduce contribuția la formarea lui ca individ. În așa fel încât atunci când devine adult să aibă o anumită cultură legată de practicarea sportului și de un stil de viață sănătos.

Înțeleg că date profilului biomotric au fost colectate din 2016 și apoi centralizate în institutul dvs. Ce ați făcut apoi cu ele?
Avem prelucrările de date, pentru partea de statistică descriptivă, din câte știu sunt deja publice la nivel național. Întregul concept biomotric a fost regândit în așa fel încât cadrele didactice, inspectorii școlari, autoritățile la nivel județean să poată avea acces la informații pe zonele lor de interes. Dacă de exemplu o școală dorește să vadă care este nivelul său la potențialul biomotric, sau dorește să-l compare cu o altă școală să poată să o facă. Dacă la nivelul unui județ se dorește o politică de sport, să poată beneficia de datele din domeniul respectiv.

Și credeți că s-a preocupat cineva de așa ceva?!
Noi am gândit-o. Dacă cineva accesat informațiile, este o altă problemă (râde).

Nu cred că modelul suedez ar putea funcționa în România

Domnule director, am o întrebare pe limbă: cum stăm cu fibra națiunii, fiindcă dvs. cam asta ați măsurat până la urmă?!
De stat eu zic că suntem undeva peste (supraponderali – n.n.), spre obezitate clar. Există desigur o diferențiere de vârste, care cred că dă un trend: dacă la nivelul primelor clase de învățământ lucrurile sunt ceva mai echilibrate, cam începând cu clasa a IV-a sau a V-a tind să scape de sub control, să se ducă spre obezitate. Pe de altă parte, valorile pe care le avem arată clar această tendință. Însă nu poți să analizezi valorile fără să te uiți la cauze. Adică tot ce înseamnă contextul actual social, posibilitatea de a face mișcare, mentalitatea părinților, absolut tot. Deci totul influențează. În momentul în care vrei să ai o națiune sănătoasă, trebuie să te uiți în primul rând ce înseamnă ca societate. Deci dacă vrei sport pentru sănătate trebuie să te uiți la societate și să intervii, să vezi despre ce este vorba. Noi, la nivelul institutului avem acum vreo cinci proiecte în derulare, proiecte internaționale. Unul dintre proiecte este pe o linie de finanțare a Comisiei Europene pe programul Horizont, respectiv COST – cooperarea la nivel european cu dezvoltarea pe partea de știință și tehnologie – și își propune identificarea factorilor care blochează sau facilitează practicarea exercițiilor fizice la nivel european. Se identifică diferite măsuri în favoarea practicării sportului. Dar toate asemenea proiecte se adresează problematicii întregii Uniuni Europene, nu poți să te duci și să ceri finanțare pentru un proiect care privește doar țara ta. La noi sunt foarte multe chestiuni care țin de mentalitate, de modul în care suntem noi ca oameni în România, de modul în care gândim și cum vedem lucrurile, care sunt foarte specifice…

Deci, n-am putea prelua, să zicem, modelul suedez.
Nu cred că funcționează. Nu putem prelua o strategie din oricare țară nordică, în contextul în care acolo există deja un sistem de sport de masă foarte bine pus la punct, pe care noi nu-l avem, și să preluăm sistemul de performanță de acolo. N-o să funcționeze, n-avem pe ce! Mai mult, dacă ne uităm inclusiv la Ungaria: strategia Ungariei este la fel, e gândită pe un context social-economic. Nu știu în ce măsură se va potrivi cu ce se întâmplă la noi. Acolo există o anumită dorință de promovare a unor discipline sportive.

Recent, domnul ministru Eduard Novak a declarat că exact asta vrea să promoveze în politica sa!
Este foarte bine, este lăudabil. Sper să aibă înțelepciunea, și cred că o are, de a se uita ce fac vecinii noștri unguri. Dar sistemul Ungariei este cu o susținere politică, cu o susținere și o voință politică! Ceea ce la noi nu există. Deci am identificat o primă problemă, cea a susținerii politice. Pe de altă parte, acolo sunt investiții masive în infrastructură. În special pe bazine de înot, săli și multe alte facilități, pe care noi doar le visăm. De aia spun, că ne dorim să preluăm o politică, dar nouă ne cam lipsește baza. Sunt convins că orice politică de sport este binevenită și ne poate ajuta să înțelegem mai bine anumite lucruri care poate nouă ne scapă, însă, la sfârșitul zilei, când trebuie gândită o aplicabilitate pe zona de sport, trebuie gândite niște lucruri care să se potrivească cu condițiile noastre.

interviu-radu-bidiugan-

Image 2 of 7

Și INCS a contribuit la zestrea de medalii a canotajului!

Vă propun să ne întoarcem puțin spre sportul de performanță. Și o să mă refer la ceea ce se cheamă „misiunea” institutului dvs., citez: „Susținerea sportului de performanță românesc prin intermediul mijloacelor specifice de cercetare-dezvoltare. Participarea activă la dezvoltarea domeniului ştiinței sportului prin implementarea de soluții inovative. Promovarea valorilor europene ale sportului şi activităților fizice, aşa cum sunt ele înscrise în Cartea Albă a Sportului (2007)”. Cum faceți?
Sunt multe de spus, să le luăm ușor. Marea parte a activității institutului într-adevăr se adresează sportului de performanță. Iar aici vorbim desigur despre asistența științifică. Ce presupune asta? Presupune utilizarea zonei de cunoaștere obținută în cercetare, ca transfer către zona practică. Cu alte cuvine, la nivelul unui lot partea de asistență științifică, prin intermediul unor determinări – și aici discutăm utilizarea unor tehnologii, a unor echipamente de măsurare, obținerea de informații specifice/date – pe baza cărora să se poată realiza acea diagnoză. Această diagnoză trebuie să ofere antrenorului informații legate de direcțiile de acțiune la nivelul lotului, modul în care planul de pregătire să se modifice. În sportul de performanță avem cum știți partea de planificare-periodizare. Pe diferite perioade, în funcție de ce interesează. Evident, acel plan de pregătire se face, să zicem, pe o perioadă de un an de zile. Dar nu este un plan care rămâne bătut în cuie. De multe ori antrenorul lucrează mai mult subiectiv, fiindcă nu are informații palpabile, măsurate, legate de nivelul de adaptare a sportivului la efortul solicitat. Antrenorul doar presupune că un set de exerciții care este lucrat în timpul unui antrenament produce anumite modificări la nivelul sportivului. Însă este doar o presupunere, fiindcă dacă nu măsori nu poți să știi. Aici vine partea de asistență științifică, care poate să măsoare efectele antrenamentului pentru sportiv – fie că sunt efecte fiziologice, sau biochimice, cu echilibre sau dezechilibre –, în așa fel încât putem spune dacă exercițiile utilizate se potrivesc sau nu, ori dacă sportivul se găsește la momentul respectiv acolo unde își dorește antrenorul. Exact asta este zona unde institutul intervine, foarte specific. Noi avem în general două tipuri de intervenții la loturi. Sunt intervențiile care sunt planificate, în care antrenorul știe cam în ce perioade își dorește măsurători, să vadă dacă perioada de încărcare a produs efecte sau n-a produs. El poate să-și adapteze astfel planul de pregătire. O altă posibilitate este să măsurăm când se închide o perioadă de pregătire, ca să știm ce a acumulat sportivul și cu ce trece în etapa următoare. Însă, dacă se măsoară la finalele perioadei nu mai poți să intervii în pregătire, perioada s-a închis, poți doar să tragi o concluzie. Acestea sunt intervențiile planificate. Celălalt tip de intervenție este pe situații, nu știu dacă să le spun excepționale. În care se constată că apare o plafonare, o involuție sau o anumită problemă pentru un sportiv sau la un lot. Și atunci suntem solicitați să intervenim și să aducem puțină lumină, să vedem dacă au fost greșeli de ordin metodic, ce ar trebui făcut astfel încât să se corecteze și să se pună lucrurile pe direcția cea bună.

Dați-mi vă rog câteva exemple dintre colaborările pe care le aveți.
Da, cu plăcere. Poate cea mai bună colaborare pe care o avem este cea cu canotajul. De departe. Îmi aduc aminte că am avut o excelentă colaborare cu domnul Mircea Roman (fostul antrenor al lotului de canotaj – n.n.). Înainte de competiție, cu vreo două luni și ceva, s-au făcut undeva la 300 de teste de biochimie. Probele de sânge se luau dimineața, au ei echipamentele necesare la bază, și se trimiteau pentru interpretare și diagnoză la noi. Și până ieșea pe apă, dl. Mircea Roman avea informații concrete despre fiecare sportiv, unde se găsește și cât de mult poate să lucreze cu fiecare. În așa fel încât antrenamentul din canotaj era în permanență la un prag de maxim pentru sportivii din lot. Deci acesta a fost modul în care s-a lucrat și în care s-au obținut medaliile. Apoi, bineînțeles, gimnastica, avem o colaborare lungă; boxul, natația… foarte muți sportivi s-au antrenat pe simulatorul de condiții.

Vă pun o întrebare grea: cam la ce nivel ați compara cercetarea din sport în România față de alte națiuni?
N-aș compara-o. Și am să vă spun de ce. Punctual. Poate mulți o să mă judece și o să mă contrazică, dar eu spun că noi nu prea avem cercetare în sport! La nivelul institutului partea de cercetare este efectiv cercetarea în casă pe care o desfășurăm, întrucât nu avem linii de finanțare, o facem noi în interior, cu posibilitățile pe care le avem. Alte tipuri de cercetări sunt la nivelul doctoratelor. Și cam aici se oprește totul. În mod normal, la nivelul MTS noi ar trebui să avem un program sectorial de cercetare. Care să adreseze două direcții principale de cercetare: sportul de masă și sportul de performanță. Sportul de masă ar trebui să vină cu informații și să identifice metode sau soluții legate de ce înseamnă componenta de sport în context social, de sănătate și cealaltă, tot ce înseamnă partea de sport de performanță. Deci, cum pot să ajung ca să obțin performanțe pe diferite domenii. Spun asta pentru că abordările în știința sportului sunt interdisciplinare; ai nevoie de medicină, ai nevoie de fiziologie, ai nevoie inclusiv în zona de cercetare de ingineri electroniști, matematicieni, fizicieni, statisticieni… ai nevoie de o gamă largă de specializări, care toate vin și-și aduc contribuția la performanța sportivă.

Și înțeleg că nu există finanțare pentru astfel de proiecte.
Nu există, deși ar putea obține ministerul (MTS – n.n.) de la Ministerul Cercetării. Pe baza unui protocol încheiat între cele două ministere s-ar putea finanța un program de cercetare sectorial în cadrul programelor naționale de cercetare. Sportul nu este un domeniu fundamental, nu se va regăsi niciodată ca domeniu în cadrul programului național de cercetare. La fel sunt și alte domenii: Ministerul Muncii, MApN, MAI și altele, care au astfel de programe de cercetare sectoriale. Din păcate, la sport nu există așa ceva. Ne dorim, acordăm tot sprijinul pentru realizarea unui astfel de proiect și a unei linii de finanțare, care ar trebui să fie deschisă. În așa fel încât nu doar institutul să beneficieze de fonduri, ci și universitățile sau alte structuri care au activitate de cercetare în sport și pot să deruleze astfel de activități. Deci, soluția există, am propus-o la minister în trecut, o s-o propun în continuare și sper ca la un moment dat să găsim sprijinul necesar.

Domnule director, vă urez mult succes!

leave a reply