„România pentru Colamonici a fost ca ursul din bârlog care trebuie dezmorțit, trebuia scos din hibernare!”
Dumitru Graur: Domnule Alupei, sunteți un fost canotor de performanță, dublu campion mondial în barca de 4+1 a țării noastre, mai întâi la Racice, în 1993, pe când aveți 20 de ani, apoi în Scoția, la Strathclyde, trei ani mai târziu. Tot la Mondiale ați mai cucerit trei medalii: argint – la 8+1 și bronz – la patru rame, la CM de la Aiguebelette din Franta, în 1997 și un bronz, la 8+1, la CM de la Koln, din Germania, în 1998. Ați fost nu mai puțin de 8 ani un component de bază al bărcii masculine de opt plus unu. Asta, pentru ca cititorii noștri să știe cu cine stăm de vorbă. Acum sunteți antrenor și team manager al echipei olimpice de canotaj. Spuneți-ne pentru început în ce constă munca dvs. la acest lot?
Dorin Alupei: La ora actuală lucrez cu echipa națională și tocmai ne-am întors de la Campionatele Mondiale, unde lotul olimpic a obținut un set de medalii și o performanță extraordinară. La unele concursuri îndeplinesc funcția de team manager, omul care se ocupă chestiuni organizatorice, care ține relația cu federația internațională, astfel încât lucrurile să se desfășoare într-un mod normal la competițiile la care participăm. La lotul olimpic sunt antrenor secund, lucrez împreună cu italianul Antonio Colamonici, care este antrenorul principal.
Sportivii noștri se băteau cu șalupa de urmărire!
Atunci, haideți să vorbim puțin despre antrenorul principal Antonio Colamonici, de care se leagă toate rezultatele din ultimii ani ai canotajului românesc. Am aflat că dvs. l-ați propus, în 2017, să devină antrenorul principal al lotului de canotaj. Cum s-a întâmplat?
Eu am început activitatea ca antrenor federal la nivel de juniori, în 2005. Și am participat la o mulțime de acțiuni, conferințe internaționale ale antrenorilor de juniori. Așa l-am cunoscut pe Colamonici, în 2008, la o conferință de la Groningen, în Olanda, apoi în 2009 la Singapore, și acolo s-a închegat puțin relația de prietenie. Noi eram adversari la nivel de juniori și eram într-o concurență acerbă. Noi, cu Italia. Dar nu ne consideram adversari, eram prieteni, de multe ori făceam schimb de experiență, ne întrebam unul pe altul. La un moment dat, după câțiva ani m-a întrebat ce se întâmplă cu juniorii noștri, care se bat de la egal la egal cu cei italieni, de multe ori câștigam noi, și după aceea pur și simplu dispăreau din activitate. Așa cum poate știți, noi am avut o ruptură la nivel de seniori, masculin în primul rând, după 2001, când am câștigat ultima medalie de aur, și prima de fapt din barca de 8+1, canotajul masculin a dispărut ușor, ușor. Eram undeva departe, cum nu-i plăcea doamnei Lipă să spună că ne băteam cu șalupa (cea care urmărește cursa, mult în spatele concurenților! – n.n.), și încercam să găsim soluții. A început atunci un program la nivel de juniori II la federație. Era vorba ce cei care veneau la inițiere, să nu-i forțăm pentru rezultate. Am impus la un moment dat cluburilor să nu forțeze juniorii. Cei mici, de vârstă 16-17 ani nu mai participau la Mondiale și la Europene, fie ei chiar cei mai buni din țară. Nu doream să-i forțăm pentru rezultate. Pentru că am avut sportivi, la nivel de juniori, care au fost de trei, patru, cinci ori campioni mondiali, dar în momentul în care intrau la seniori nu mai făceau față. Ei erau deja „arși” pentru competiție. Din discuțiile cu Colamonici, el mi-a spus: „Să știi că aveți un potențial extraordinar. Sportivii ăștia, care se bat cu sportivii mei și au aceleași calități, este imposibil să dispară așa de pe firmament”. Ce-ar fi să facem un plan, l-am întrebat. Ce-ar fi să ne ajuți? Mă uitam cum discută el cu sportivii, cum făceau ei ședințele de pregătire, se vedea că erau o echipă unită. După aceea, în 2015, m-a invitat la o regată în Italia. El este la un club cu o tradiție de peste o sută de ani din Napoli, CRV se numește și printre membrii ai clubului, ca să vă dați seama la ce nivel se află, a fost și regele Juan Carlos al Spaniei. Și au o regată de o sută și ceva de ani. Se desfășoară pe mare, cu bărci mult mai grele decât cele pe care le folosim noi, iar jumătate din echipaj poate să fie formată din sportivi străini. La 8+1 trebuie să fie doi juniori mici, doi juniori mari, doi seniori și doi „masters” (să le zicem veterani – n.n.), sportivi care s-au lăsat de canotaj de cel puțin trei, patru ani de zile. Antonio mi-a propus să ia de noi juniorii, că-s foarte buni, ei vin cu seniorii, ca să facem o combinată. Și am câștigat concursul, a fost o bucurie extraordinară, iar sportivilor le-a plăcut foarte mult.
Am vrut la început un sârb, dar ne cerea prea mult
Și cum a ajuns Antonio în România?
După 2016, când canotajul nostru masculin a avut un eșec groaznic la Mondiale, am luat locurile 12 și 13, am avut numai două bărci calificate în finale, iar la fete s-a luat o singură medalie, un bronz cu barca de 8+1, ne-am dat seama că trebuia să facem ceva. Și în vară, la Rotterdam, eram cu secretarul general Sandu Pop, discutam ce soluții să găsim și nu găseam niciuna. Hai să aducem un antrenor străin, dar pe cine? Am discutat la un moment dat cu un antrenor sârb, dar ăla s-a aruncat la niște sume pe care nu aveam cum să le susținem, nu aveam capacitatea. Dar discutând cu Antonio, el zice: măi, eu vin. Și suma pe care i-o ofeream era chiar mică. Dar, zicea, știu că voi aveți potențial. „România pentru mine este ca ursul din bârlog care trebuie dezmorțit, trebuie scos din hibernare!” O expresie interesantă. Sandu Pop s-a gândit că nu avem nimic de pierdut și merită să încercăm. A discutat cu doamna Lipă, ea a fost de acord, s-a votat în Comitetul Executiv al federației și Antonio a preluat băieții.
Doar băieții, la început.
Da, la fete era în continuare domnul Mircea Roman. Antonio a început destul de timid, cu un program care se baza cam pe aceleași principii mai vechi, ale lui Mociani (Victor Mociani, antrenorul de care se leagă succesele canotajului în anii ’90 – n.n.), chestiuni care nu s-au schimbat prea mult în canotaj, inclusiv periodizarea. Era totuși puțin diferit, fiindcă șapte zile din șapte eram în foc continuu. Doar duminică după amiază, liber. Dar, ce era interesant, o dată la trei săptămâni sportivii putea să plece acasă pentru o săptămână. Își luau cu ei un ergometru pentru a-și menține forma sportivă și transmiteau datele în fiecare zi. Erau deci trei săptămâni de încărcare și una de coborâre. Faptul că trebuiau să muncească șapte zile din șapte, că era un pic mai intens programul, pe unii i-a deranjat. Poate chiar unii dintre cei mai buni s-au lăsat. Dar sunt și sportivi care au rămas de la început cu Colamonici, de exemplu Marius Cozmiuc, care era deja după a doua Olimpiadă. Cu rezultate proaste însă, locul 12 și 13. Am și discutat cu Marius, era cu ochii în lacrimi. Dacă nu se schimbă ceva, mi-a spus, eu renunț. Și încet, încet lucrurile au început să se schimbe.
Câte antrenamente pe zi făceați?
Două antrenamente, dimineața antrenament specific, iar după masă unul fizic. La noi tot anul este împărțit în două perioade, macrocicluri. O perioadă de acumulare și o a doua în care intensitatea este cea mai ridicată. Făceam așadar dimineața antrenamentul specific, pe apă sau la ergometru, iar după amiază doar în sală. Ușor, ușor sportivii au început să prindă încredere, dar erau încă temători. Muncim prea mult, spuneau unii. Prima dată când au câștigat încredere în antrenorul principal a fost la regata de la Piediluco, o regată tradițională, la care participă 15-20 de națiuni în fiecare an. Aici își face de regulă Italia selecția pentru echipa națională. Eram siguri că dacă ne vom bate cu italienii și-i vom învinge, cu siguranță vom câștiga încrederea băieților. Și a fost un concurs extraordinar, băieții au câștigat, nu le venea lor nici lor să creadă, că se bătuseră cu medaliații cu bronz de la Rio și îi bătuseră în barca de patru fără cârmaci. Apoi a venit Campionatul European, unde sportivii noștri au luat medalia de bronz, 8+1 s-a calificat în finală, deja lucrurile începeau să se schimbe, oarecum. A venit anul 2018, în care barca de dublu rame, Cozmiuc și Tudose, a obținut medalia de argint la Mondiale, după 17 ani! Pfff, era extraordinar. Cum domnul Roman își anunțase retragerea, doamna Lipă a zis să-i dăm lui Colamonici și fetele, să facem un program unitar. Lucrurile s-au așezat, a venit Olimpiada de la Tokyo, cu trei medalii – una de aur și două de bronz. Două medalii la băieți! În două probe extrem de tehnice, dublu rame și patru rame. Nu se mai luase medalie la băieți din 1992, de la Barcelona. Era clar că asta este rețeta și că trebuie să menținem aceeași linie.
Canotajul a schimbat foarte multe destine
Astăzi canotajul a ajuns cel mai medaliat sport românesc, cel de care se leagă cele mai multe speranțe pentru medalii la Jocurile Olimpice de la Paris, anul viitor. Cum explicați?
A ajuns pentru că este efectul unor proiecte începute demult. Așa cum spuneam, încă din 2004, prin programe finanțate de minister, am decis să punem niște limite la nivel de juniori II, să nu participe la campionatele mondiale și europene, să nu-i forțăm. Apoi, este vorba desigur de muncă, de disciplină, lucru în echipă… Nu suntem perfecți, dar la un moment dat ajungem la un numitor comun și știm că toți să vâslim în aceeași direcție.
Cum ați denumi pluralul „toți”?
Toți începând de la antrenorii-selecționeri. Care fac o muncă extrem de grea. Ei fac inițiere, se duc din poartă-n poartă, din școală-n școală și încearcă să-i convingă pe copii, pe părinți că acest sport, canotajul, poate să le schimbe viața. Și au fost extrem de mulți copii al căror destin a fost schimbat prin canotaj. Vă dați seama: veniți de undeva, de la ”Cuca Măcăii”, sau de unde au fost găsiți, viziune, mentalitate, totul se schimbă. Indiferent de performanțele pe care le fac, viața lor se schimbă în bine.
Federația de canotaj a fost multă vreme condusă de marea campioană Elisabeta Lipă, devenită acum președinte al Agenției Naționale pentru Sport. Ea este așadar persoana care a schimbat totul, i-a motivat pe sportivi și pe antrenori, apoi l-a promovat pe Colamonici, dându-i deplină putere și încredere.
Elisabeta Lipă se impune prin puterea exemplului în primul rând. Ea este președinte din 2009 la canotaj și în fața sportivilor nici nu mai trebuia să deschidă gura, atât de stimată era și este. A fost mereu un imbold pentru sportivii din loturile naționale și este clar că asemenea valori trebuie prețuite din toate punctele de vedere. Și-a pus amprenta foarte mult asupra dezvoltării canotajului din ultima perioadă. Este o persoană pasionantă, care nu obosește niciodată. Și vrea să fie toată lumea la aceleași nivel, este ca o locomotivă care ne trage pe toți după ea.
Astăzi, rezultatele se văd, nu mai puțin de 11 bărci calificate pentru JO de la Paris, cu 44 de sportivi. O să vă rog să comentați succesul fetelor noastre și al băieților la ultima ediție a Campionatului Mondial, desfășurată recent la Belgrad.
Noi ne-am dus cu gândul ăsta. Vă dați seama că toți sportivii care au participat la Campionatele mondiale au avut în minte calificarea pentru Paris. Acesta a fost obiectivul principal, nu câștigarea de medalii. Chiar discutam într-o ședință și cu doamna Lipă ca medaliile să fie un bonus pentru cei care intră în finală, obiectivul principal fiind calificarea olimpică. Din această cauză, pe la băieți – și la fete – am riscat și-am și sacrificat medalii. Anul trecut, echipajul de dublu rame masculin (Marius Cozmiuc și Sergiu Bejan – n.n.) a ieșit campion mondial, dar anul acesta a dublat, a tras și în „opt”. Patru rame, de asemenea, și ei au dublat. Vă dați seama, noi cu opt oameni am calificat trei bărci! La fel s-a întâmplat și la fete. Unsprezece echipaje, era un vis frumos când am plecat. Speram, dar știam că va fi greu. Doamna Lipă ne tot spunea: „Zece pentru România”! (râde) Știu că a fost o discuție în culise cu Antonio, i s-a spus că trebuie să calificăm și „opt”-urile, Antonio a zis că nu știe, să vadă cum va fi acolo. Vă dați seama, un antrenor își face calcule din toate punctele de vedere. E vorba de numărul de înscrieri la start. Cu cât sunt mai multe echipaje, cu atât e mai greu. La proba de dublu vâsle au fost 32 de echipaje la start. După serii, băieții ăștia (Ciprian Tudose și Florin Arteni – n.n.) au intrat în sferturi, apoi semifinale și finală. Știam că șansele la medalii sunt extrem de reduse, fiindcă în această probă sunt cei mai puternici sportivi, în simplu și în dublu de regulă sunt cei mai puternici, dar ai noștri au avut capacitatea să își canalizeze toată energia spre calificare. Am avut emoții până în ultimul moment, când au trecut linia de sosire, chiar dacă au fost pe locul 7 ei au calificat barca pentru Olimpiadă. Vă asigur că la anul direcția va fi către medalii. Vom concentra valorile în așa fel încât să fie dispuse în ambarcațiuni cei mai buni sportivi, pentru a obține medalii cât mai multe și mai frumoase. Pentru la Jocurile Olimpice, la probele la care nu se poate dubla, există proiectul să extragem de la lotul de tineret pe cei mai buni și chiar dacă nu o să facă performanțe extraordinare, pentru ei experiența loturilor olimpice va fi un lucru extraordinar pentru următoarea Olimpiadă, cea de la Los Angeles. Acesta este motivul pentru care ne-am dorit să calificăm cât mai multe echipaje, ca să creăm o legătură, să fie ca o punte între generații.
Fratele mai mare nu m-a vrut la canotaj, zicea că-i prea greu
Dar dvs. cum ați ajuns la canotaj? Sunteți născut în Moldova, la Cristești, lângă Botoșani, acum 50 de ani. Cine v-a selecționat pentru canotaj?
Eram la un liceu de matematică-fizică din Botoșani. Fratele meu mai mare, Mihai, făcea deja canotaj la Dinamo. Și profesoara de sport din liceu mi-a spus că este un antrenor de la Orșova care face selecție pentru canotaj, dacă vreau să-l întâlnesc. Eram într-o pauză. M-am dus, era Cristian Mariș, antrenor de juniori, cu numai cinci ani mai mare decât mine, m-a măsurat, aveam deja 1,93 m la 16 ani și m-a întrebat dacă nu vreau să fac canotaj. Vă spun sincer, până la acea vârstă eu o singură dată ieșisem din județ, într-o tabără la Suceava. Mi-a plăcut idea. L-au sunat însă pe fratele meu, iar el nici n-a vrut să audă. Mi-a spus că eu sunt la un liceu greu, la canotaj se muncește mult și nu prea mai ai timp de învățătură, să-mi vad mai bine de școală. Dar eu, nimic, m-a decis să plec. M-am suit în tren și am plecat la Orșova. N-am luat cu mine decât o valiză tip „diplomat” cu cărți de matematică și fizică, mi-o luase fratele meu, eram tare mândru de ea. Știu azi că am făcut cea mai bună alegere. Sincer, dacă m-aș mai întoarce o dată în timp, aș face aceeași alegere.
Cât de mult s-a schimbat canotajul față de perioada în care ați fost sportiv activ?
O, s-a schimbat mult. În primul rând aspectul bazelor sportive. La lotul olimpic noi ne desfășurăm activitatea la CSN Snagov, acum se numește și „Elisabeta Lipă”. Acolo există un director foarte inimos, doamna Adela Alexe, care s-a implicat foarte mult. Am avut vizite din „afară” și ne-au zis că o asemenea bază se ridică la cele mai înalte standarde. Sportivii au un confort acolo. Singura chestie care este deranjantă pe lacul Snagov sunt bărcile cu motor.
Soția dvs., Angela Alupei, este dublă campioană olimpică și mondială, iar toată cariera a fost la Dinamo. V-ați întâlnit la Snagov?
Da, ne-am întâlnit la Snagov. Mai bine ne-am cunoscut la lotul de tineret, la Năvodari. Făceam antrenamente, mergeam la refacere la Eforie, la bazin, se mai făceau mici petreceri la zile de naștere. Și ușor, ușor am început să vorbim. Ea este tot din Moldova, ca și mine, s-a născut la Bacău. A durat o perioadă și abia prin ’95 am luat lucrurile mai în serios, iar în ’97 am cerut-o de soție. Acum este coordonatorul secției de canotaj de la CSM București.
Canotorii sunt obișnuiți cu munca de mici
Vă pun o întrebare grea, aș zice: de ce majoritatea canotorilor noștri provin din Moldova? Ce are în plus această regiune istorică a Românei față de celelalte zone?
Nu știu. Fiecare zonă are specificul ei. Când se duc la selecție, antrenorii se uită în primul rând după statură. Sunt calitățile specifice unui sport ca al nostru. Apoi, cred că este și toleranța la muncă, la stres, poate să fie o chestie care vine de undeva din trecutul nostru. Cei mai mulți suntem veniți de la sate, din zona rurală. Oameni obișnuiți cu munca, inclusiv munca câmpului. Au fost și două cazuri de sportivi din București, chiar medaliați la mondiale, de prin Maramureș și Olt, dar undeva cam la 90 la sută sunt din Moldova.
Și dumneavoastră ați muncit la câmp, când erați copil?
Pff. Păi îmi amintesc și acum cum la cinci ani mergeam în pădure cu tata și strângeam lemne, ne asiguram traiul. Vara, în vacanțe, noi mergeam la câmp ca să ne creștem animalele pe care trebuia să dăm la stat, erau cu contract. Primeau părinții niște bani și din ei ne cumpărau rechizite, haine. De fapt hainele le purtam de la frații mai mari, eram șase frați la părinți. De la Cristești făceam zilnic naveta la liceu. Iarna, când nu circulau autobuzele, făceam 14-15 km pe jos la școală, plecam de la ora 5 dimineața. Cred că lucrurile astea m-au ajutat la canotaj. Și așa s-a întâmplat cu toți cei veniți din Moldova. De acolo vin Elisabeta Lipă, Geta Andrunache, Viorica Susanu, Doina Ignat, Marioara Popescu, Valeria Răcilă-Van Groningen Simona Radiș, Ancuța Bodnar și multe, multe altele…
Ca antrenor federal, știu că în sarcina dvs. s-a aflat o atenție sporită spre juniori și tineret. Există destui canotori tineri, de perspectivă în sportul românesc? Mă refer la generația de mâine, care va trebui să preia ștafeta de la seniorii de astăzi.
Din fericire încă mai facem față provocărilor. Dar să știți că este din ce în ce mai greu. Vorbesc deseori cu antrenorii selecționeri, merg prin țară, vin cu liste de 50-60 de tineri, și la un moment dat vezi că-și dau acceptul doi sau trei. Patru, cinci maximum. Restul refuză. Sau sunt situații în care vin și văd că nu le place mediul. E de muncă, e vorba de ordine, de disciplină și se lasă. Mai sunt și unii care revin, avem exemple, chiar canotori medaliați. Dar într-adevăr este din ce în ce mai greu. Mai și pleacă oamenii din țară, și-și iau copiii cu ei. Ușor, ușor cam dispare baza de selecție. Și am avut și situații în care părinții ne-au întrebat cât le dăm ca să ne dea copilul pentru canotaj. E cam și cum și l-ar fi vândut.
Ce se întâmplă la sfârșitul săptămânii pe lacul Pantelimon?
Se va ține Campionatul balcanic de canotaj de juniori, un eveniment important. Sunt secretar general al asociației balcanice din 2005. Doamna Lipă a făcut niște lucruri extraordinare de când a fost președintele nostru. Și-a dorit enorm să facem o pistă de canotaj, cât mai aproape de București, să fie accesibilă. Și așa am căpătat susținerea Primăriei de la Pantelimon (primar Marian Ivan – n.n.), s-a făcut o pistă cu zece culoare, există și o bază pentru vestiare, magazii pentru bărci, sunt toate facilitățile necesare pentru desfășurarea unui campionat balcanic în cele mai bune condiții. În plus, sunt plăcut surprins să văd că pe lacul Pantelimon nu are voie nicio șalupă cu motor, numai bărci. Și mi se pare normal să fie așa. Lacul Snagov, care mi se pare cel mai frumos lac din zona Bucureștiului, este distrus în fiecare zi. Îmi aduc aminte că în ’89, când am ajuns eu prima dată, noi beam apă din lac, apă curată. Se vedea fundul lacului perfect, tot brădișul. Acum lacul e vâscos, șalupele scot tot nămolul la suprafață. Pești morți de asemenea.
Piediluco, lacul perfect pentru pregătirea de iarnă
Sportivii noștri se antrenează trei, patru luni pe an în Italia. Acolo găsesc cele mai bune condiții pentru antrenament și recuperare. Este acesta unul dintre secretele canotajului românesc?
Nu e niciun secret, dar cu siguranță face parte din cumulul de factori care ne facilitează performanța. Acum nu se mai întâmplă atât de des să înghețe lacul Snagov, dar în iarnă e cam greu să-ți mai poți desfășura activitatea. E frig, vânt, uneori apa îngheață. Iar noi trebuie să avem continuitate pe apă. Am găsit acest loc, lacul Piediluco, în zona Umbria, la 130 km de Roma, într-o zonă extraordinară de munte. Tot Colaminici ne-a dus acolo, în momentul în care a început să antreneze și fetele. Era nevoie de o locație pentru cel puțin 50 de sportivi și cu tot stafful tehnic, 70 de oameni. A fost sprijin puternic din partea federației, cu surse de la COSR și de la minister și ne-am antrenat acolo trei luni, chiar și patru câteodată, cum a fost în anul preolimpic. Și anul trecut am plecat în noiembrie și am stat până în martie. Dar planul a fost bine conceput, să nu fie sportivii stresați. Se pleacă în noiembrie, în decembrie vin acasă două săptămâni de Sărbători, lucrează ceva, ceva în timpul liber, ca să nu iasă complet din formă, în februarie se mai vine încă o săptămână acasă, iar în martie ne întoarcem. Acest program este conceput foarte bine de sportivi.
Pe vremea dvs. se stătea 11 luni pe ani la Snagov!
Da, 11 luni. Din care o lună, cam 3-4 săptămâni mergeam în pregătire la munte, doar fizic. Era foarte greu, să știți. Aveam o altă structură a ciclului săptămânal, aveam miercurea și sâmbăta după amiază liber, și duminica liber, dar concursurile de canotaj se desfășoară de regulă în week-end, așa că le aveam de multe ori ocupate. Erau alte vremuri.
Colamonici a început să vorbească românește?
A început și să știți că vorbește destul de bine! A dat și un interviu zilele trecute la TVR, imediat după finale și a răspuns în limba română. Totuși cu fetele vorbește în italiană, avem un translator un băiat excepțional, fost canotor. După ce s-a retras a stat opt ani în Italia, are carnet de antrenor și l-am cooptat în staff. Marius Băcăuanu se numește. Face o traducere perfectă, fiindcă el chiar știe despre ce este vorba, cunoaște termenii din canotaj.
La concursurile mari, emoțiile fac diferența
Care sunt bărcile pe care dvs. le considerați favorite pentru medaliile de aur la Jocurile Olimpice de anul viitor?
(face o pauză) Întrebarea este mai grea decât cea cu sportivii care vin din Moldova (râde). Dacă o luăm statistic, barca noastră de dublu vâsle are 27 de curse de când n-a mai fost învinsă. Simona Radiș și Ancuța Bodnar sunt mari favorite, n-au mai pierdut din 2020. Simona are niște calități native extraordinare. Dacă reușești să îmbini aceste calități cu un program bine pus la punct, cu o echipă medicală și de recuperare foarte bună, atunci șansele de a ajunge la o medalie sunt foarte mari. Radiș cu Bodnar sunt cele mai puternice sportive din lotul olimpic, au și recordurile naționale la ergometru; într-un an l-a avut Ancuța, și după aceea a venit Simona și i-a bătut recordul. Dar ele au și capacitatea de a transforma acea forță brută de pe uscat pe apă. Ca să facem o paralelă, băieții care au luat medalie la patru rame fără cârmaci la Tokyo (Mihăiţă Ţigănescu, Mugurel Semciuc, Ştefan Berariu și Cosmin Pascari – n.n.), cred că din punctul de vedere al forței brute sunt cei mai slabi pe ergometru, fac și peste 6 minute, dar din punct de vedere tehnic sunt excepționali, sunt foarte tehnici și foarte motivați, sunt sportivi de concurs. Iar la Olimpiadă, la concursurile de acest gen, factorul emoțional face diferența. Toată lumea este foarte bine pregătită, diferența o fac emoțiile și concentrarea. Aș spune că și barca de 8+1 a băieților are șanse. Noi la Bled, la Europene am pierdut medalia de aur la patru sutimi în fața Marii Britanii. Care a câștigat și acum, la Mondiale, dar sportivii britanici n-au dublat nicio cursă. Ei veneau în finală după două curse, iar ai noștri după șapte! Vă dați seama cum se simțeau? Și au fost „acolo”, chiar dacă au ieșit pe locul 4, diferența n-a fost decât de o secundă și jumătate, și sub o secundă de locul 3. La fete, 8+1 a luat anul trecut medalia de aur ștroc fiind Simona Radiș, dar a existat o pauză de 45 de minute între dublu vâsle și 8+1. La Belgrad n-au fost decât 15 minute, practic o cursă după cealaltă, imposibil de dublat. Dar este îmbucurător faptul că „optul” s-a descurcat și în această situație și a izbutit să obțină medalia de aur cam cu același timp. La Olimpiadă se va face dublarea fără nicio problemă, cu siguranță vom căuta cele mai bune soluții, ca să fim cât mai aproape de medalii. Nimeni nu poate să facă niște predicții în acest moment. Există un plan, sunt niște idei și încercăm să ținem steagul sus, să mergem în direcția bună.
Aveți două fiice care fac volei. De ce nu le-ați încurajat spre canotaj?
Din păcate, canotajul în București, la nivel de inițiere, este zero. Totul se desfășoară la Snagov. Cluburile din București, Olimpia, Triumf, Steaua, Dinamo au secții la Snagov. Fetele mele au început să practice sportul foarte devreme, și le-am încurajat. Le-am dus la înot, apoi pentru îndemânare le-am dus la scrimă, dar pe la opt ani nu aveam unde să fac canotaj cu ele. Am ieșit pe apă, ele au vrut, eu cu cea mică într-o barcă de dublu, soția cu cea mare într-o altă barcă, dar mi-a părut rău că n-am avut ocazia să le duc undeva în București, măcar din curiozitate să facă.
Într-o vreme se făcea canotaj pe lacul Herăstrău. Erau acolo o mulțime de baze sportive: Triumf, CSS, Dinamo, Voința, parcă și Rapid aveau baze de antrenament. Acum la marginea lacului sunt numai cârciumi. Asta-i România de azi! Dar haideți să spunem o vorbă bună, de final pentru canotajul românesc. Sunteți optimist?
Normal că suntem optimiști, și eu și toți cei care suntem implicați în acest proiect. Lucrurile merg bine, dar nu trebuie să ne culcăm pe o ureche. Fiindcă performanța asta de la Belgrad ne obligă la foarte mult, trebuie să țineam steagul sus.
Doamne ajută. Mult succes!
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 117 al revistei „Sport în România”
Fotografii de Sabin Malisevschi