„Ca să o spun direct, dacă nu era Lipă aceste rezultate nu ar fi fost posibile!”

Dumitru Graur: Stimată doamnă, suntem desigur încă sub puternica impresie pe care a făcut-o canotajul românesc la ultima ediție a Jocurilor Olimpice, la Paris. Cum ați defini comportarea sportivilor noștri pe stadionul de sporturi nautice Vaires-sur-Marne?
Georgeta Andrunache: Trebuie în primul rând să vă spun că eu sunt mândră de evoluția canotajului la această a Jocurilor Olimpice. Îmi pare nespus de rău că n-am putut să fiu acolo, dar am trăit de acasă. Mai exact de aici, din birou, am urmărit toate cursele cu colega mea Viorica Susanu, ca și cu colegi mai tineri, Adelina Boguș – soțul Adelinei este antrenorul echipajului de dublu vâsle, campion olimpic -, Mihaela și Vlad Aicoboae … cred că am fost auziți din stradă! (se amuză) Eu aș spune că sportivii noștri s-au prezentat la Jocuri așa cum s-au prezentat la fiecare antrenament. Au tratat cu multă seriozitate și profesionalism toate etapele de pregătire, încât îmi era greu să cred că nu vor ieși aceste rezultate. Noi am urmărit mereu timpii, antrenamentele de acasă și acești timpi îndreptățeau speranțele noastre. Sigur, nu știam cam ce fac adversarii. Pe aceeași baltă, cum spunem noi, a evoluat puțin mai târziu și Cătălin Chirilă, dar aici a fost diferit. Și el este un profesionist, un tânăr de excepție, dar din păcate cred cu tărie că nu valoarea l-a dus pe acea poziție (primul loc în finala B – n.n.), ci doar neșansa unor condiții atmosferice. Nu l-a avantajat vântul, parcă de dreapta. El fiind stângaci cu vântul de dreapta, nu a reușit să stăpânească aceste condiții meteo. Din păcate, noi luptăm și cu vântul și cu valurile… Atât în canotaj, cât și în canoe.

Se mai întâmplă astfel de zile nefaste?

Da. În funcție de vânt – sunt sportivi care concurează mai bine pe vântul de față, alții pe cel din spate. Și mie îmi convenea mai mult vântul din spate (contrar direcției de înaintare a bărcii – n.n.), chiar dacă depuneam mai mult efort, față de cel din față, unde trebuie să ții barca mai mult în echilibru. Asta l-a dezavantajat foarte tare pe Cătălin, din câte știu avea o teamă de acest vânt, iar de ce ți-e frică, știți vorba, de aia nu scapi.

O echipă formată în opt ani de zile

Cu două medalii de aur și trei de argint, România a ocupat al 3-lea loc în clasamentul pe țări de la canotaj. Se putea și mai bine?
(zâmbește) Întotdeauna este loc și de mai bine, dar acum să nu-l mâniem pe Dumnezeu! România a fost în 2000 și 2004 prima națiune cu trei medalii de aur la canotaj, dar atât. Acum am avut două medalii de aur și trei de argint, și-am venit pe locul 3. Aurul face diferența, dar eu zic că este un rezultat extraordinar, și prin prisma faptului că avem o echipă tânără. Din câte știu foarte puțini canotori se vor retrage acum din activitatea sportivă. Este o muncă de opt ani, în care ușor, ușor s-a clădit, s-a format această echipă. O echipă tânără, care din punctul meu de vedere poate mai duce două ediții de Jocuri Olimpice. Sportivi la 23-24 de ani, e clar că abia de acum construiesc, deși sunt la o valoare de apreciat.
Nu credeți că ne-au scăpat printre degete vreo două medalii de aur?
Da, se poate spune. La dublu categoria ușoară, Ionela Cozmiuc și Gianina van Groningen – înainte de cursa lor eu am spus că nu pot veni mai jos de locul 2, dar se vor bate cu Anglia pentru aur. Și exact așa a și fost. Fiind de opt ani președinte a Comisiei tehnice olimpice și pentru sportul de performanță de la COSR am fost foarte atentă cu tot ce s-a întâmplat cu sportivii din loturile noastre olimpice. Am urmărit foarte atent evoluția acestor sportivi, dar m-am uitat atent și la concurența pe care o aveau. Nu m-am mirat văzând că englezoaicele au confirmat an de an, fiind mereu lidere. Ale noastre (Ionela și Gianina – n.n.) au avut un parcurs foarte bun, dar adversarele lor au fost mai puternice. La dublu vâsle, cu Simona Radiș și Ancuța Bodnar putem spune că este o medalie de aur pierdută, dar și una de argint câștigată! Au existat unele probleme personale în echipă, drept dovadă a fost locul 2 pe care s-au situat la Europene, cu două luni înainte de Olimpiadă, a existat un semn de cădere. S-a lucrat mult pentru redresare, putem spune că putea fi și mai rău – așa că trebuie să ne mulțumim cu performanța pe care au avut-o, o altă prețioasă medalie de argint.

În concurs, uneori mă întrecem și pe mine!

Aș vrea să reamintim că sunteți cvintuplă campioană olimpică la canotaj: ați câștigat două medalii de aur la Sydney, în 2000, alte două la Atena, 2004, și încă una la Beijing, în 2008. Tot în China ați mai obținut o medalie de bronz, devenind astfel – cu 6 medalii olimpice – una dintre cele mai galonate canotoare din România. În fapt, numai Elisabeta Lipă vă întrece!
Nu mi-a plăcut niciodată să fac clasamente. Nu e genul meu să văd unde mă situez, eu mi-am făcut treaba în primul rând pentru mine. Sunt mândră de ce am realizat, dar nu m-a interesat niciun clasament. Mi-a plăcut competiția întotdeauna. Cum am mai spus și cu alte ocazii, eu acolo, în competiție, am fost cea mai bună. Nu în antrenamentele de acasă. Am trăit, mi-a plăcut să mă întrec cu cei mai buni și de multe ori m-am întrecut și pe mine (zâmbește). Am fost o sportivă care reușea să-și stăpânească emoțiile. Evident că emoții există, dar cred că pentru mine ele au fost constructive. Și mă simțeam bine în competiție. Erau și zile când nu mă simțeam chiar bine, dar tot bine mă simțeam (zâmbește), că așa trebuia să fie.
În fapt, sunteți foarte apropiată de Elisabeta Lipă…
Da, suntem vecine (zâmbet), ea este nașa de cununie, este și nașa de botez al copilului. Da, pot spune că suntem foarte apropiate! Nici nu-mi place vreun alt termen de comparație. Noi am fost colege, am fost prietene, deja avem un grad de rudenie și atât.
Să continuăm: mai aveți în palmares 5 medalii de aur, 4 de argint și două de bronz la Campionatele Mondiale, iar la Europene sunteți triplă medaliată cu aur. Acolo sus, în Moldova profundă, comuna Sulița, satul Dracșani, din Botoșani, v-ați născut pentru canotaj?!
Nu știu dacă m-am născut pentru canotaj, cert este că m-am născut pe malul iazului! Și contactul cu apa mi-a fost ușor, accesibil. Știam să înot, n-aveam frică de apă, pot spune că mi-a plăcut apa întotdeauna. Dar în 1989, când am fost selecționată, la 13 ani, nu știam ce înseamnă canotajul. Dar doamna Elena Iacob, care m-a selecționat, mi-a explicat atât de frumos – că e vară, că e soare, că-i pe apă cu bărcuța, pentru mine suna foarte frumos. Și chiar așa a și fost.

Cu fetele din cantonament s-au legat prietenii pe viață

Ca o paranteză, câți ani ați „locuit” la Snagov?
Oh, nici nu-mi mai aduc aminte câți au fost la Snagov. Eu în ’89 m-am apucat de canotaj și la un moment dat am spus că eram „multi-licențiată”. Mai întâi am fost la un liceu din Botoșani, apoi am trecut la cel sportiv, că nu făceam față, m-am mutat la un liceu din București, am continuat la Năvodari și am terminat la Orșova! Pe unde am fost cu lotul de canotaj. Așa că nu numai la Snagov am stat așa mult, dar din ’89 și până în 2012 am tot stat prin cantonamente.
11 luni pe an?
(gânditoare) Da, aproximativ 11 luni pe an. Și s-au legat niște prietenii foarte strânse. De altfel și pe soțul meu l-am cunoscut tot în cantonament. Nașii tot în cantonament. Este viața pe care ne-am ales-o și am urmat-o de bună voie. Nu există păreri de rău.
Am înțeles că v-ați întors chiar ieri de pe meleagurile natale. Cum mai viața la Sulița?!
Mă duc mereu cu drag acasă. Din păcate ajung destul de rar, cel mult de două ori pe an. Dar chiar mă trage pământul, am ambii părinți acolo, sunt bine, mai am și alte rude, verișori și oamenii sunt atât de primitori. Mă duc cu drag, și cu frică în același timp, pentru că totdeauna mă întors cu niște kilograme în plus (râde), sunt bune bucatele la mama. Altfel, la Botoșani există acel club la care am fost și eu, CS Botoșani, cu o secție bună de canotaj.
De fapt, așa cum se știe, marea majoritate a canotoarelor noastre provin din Moldova. Aveți o explicație pentru această evidență?
Nu știu dacă e ceva științific sau nu. Cred că genetic în Moldova sunt mulți oameni înalți. Pentru că în canotaj avem nevoie de anumiți parametri: să fie înalți, să aibă brațele lungi, personal cred că ăsta este motivul. Pentru că oameni puternici mai sunt prin țară. Băieți de 2 metri și fetele în jur de 1,80. Este primul criteriu. Poate în Moldova se face mai bine selecția. Dar Marin Enache (câștigător la dublu vâsle alături de Andrei Cornea – n.n.) este din Gorj, dacă nu mă înșel, iar Tanța Burcică e de aici, de la Sohatu (jud. Călărași – n.n.) și nici nu este așa o mare înălțime…
Aveți mâini foarte frumoase. Mai sunt palmele bătătorite?
Da, le puteți vedea (întoarce palmele). Și m-am lăsat în 2012! Astea rămân pe viață, dar nu mă deranjează. Mă deranjau atunci, când erau rupte. Erau bătături cu sânge și carne vie pe care le ai în prima perioadă a anului. Imediat ce începi să ieși pe apă. Cât lacul este înghețat și nu poți să ieși pe apă, nu faci acea răsucire a vâslei și rămâi doar pe ergometru, nu faci bășicile alea. Când ieși pe apă și faci zilnic mii de răsuciri cu palmele pe ramă, atunci faci răni. Până se bătătoresc! (râde)

La Jocuri se întâmplă mereu surprize, unele foarte plăcute

Care dintre actualii sportivi din canotajul românesc, fete și băieți, vă impresionează cel mai mult?
(face o pauză) Ei, n-aș putea să spun, mi-e greu să fac o selecție între ei. Acum la fete toate sunt duble medaliate, n-ai cum să faci o diferențiere între ele. Și să știți că programul este același, toți muncesc la fel. Și toți sunt la fel de serioși. Dar da, aș putea să spun că acest echipaj de dublu vâsle la băieți (Cornea şi Enache – n.n.), unde nu avem tradiție, pentru mine a fost o surpriză, chiar una foarte plăcută. Eu mereu am spus că la Jocurile Olimpice apar surprize atât plăcute, cât și cele neplăcute. Din fericire pentru noi, acest succes al băieților a suplinit medalia de aur pe care o anticipam la fete (Radiș și Bodnar – n.n.). Enache a avut rezultate anterioare bune în probele de vâsle. A fost medaliat în proba de simplu la juniori și o vreme a continuat în simplu. Apoi a trecut în dublu și în patru. A calificat echipajul de patru anul trecut. Dar ei, toți de acolo, sunt o echipă. Și au înțeles că performanța nu poate fi făcută în mod forțat. Performanță faci dacă vrei. Împins de la spate, nu faci performanță! Pentru performanță ai nevoie de un plan de pregătire bine gândit, un plan pe care îl mai și modifici dacă este nevoie, când lucrurile nu merg.
Totuși succesul lui Cornea și Enache a fost pentru mulți o foarte mare surpriză!
Nu și pentru noi. Recunosc că nu mă așteptam să fie campioni olimpici, dar eram sigură că vor fi acolo. Știam timpii lor, evoluția lor de acasă. Și la noi fiecare antrenament este filmat, înregistrat în baza de date. Și se fac procentaje la fiecare antrenament. Se calculează cât la sută reprezintă timpul înregistrat față de recordul probei. Ei, băieții ăștia doi erau primul echipaj românesc la antrenamentele de acasă, luând în calcul procentajul. Erau chiar peste sută la sută față de recordul probei!

Snagov pentru mulți dintre noi înseamnă „acasă”

Și totuși, la un moment dat canotajul românesc a intrat într-un regres vizibil: nicio medalie olimpică la Londra, în 2012, o singură medalie la Rio, în 2016 și un singur aur la Tokyo, acum 3 ani. Cum s-a redresat „barca” în anii care au urmat?
Barca s-a redresat după o muncă titanică, dar o muncă pe care n-au depus-o doar sportivii, ci o întreagă echipă. Ca să spun direct, ipocrit ar fi cel care nu ar înțelege că dacă nu era Lipă aceste rezultate nu ar fi fost posibile. Elisabeta este o mână de fier. Unii-i spun că e locomotivă. Cred că e mai mult decât o locomotivă, urnește tot ce stă în cale! (râde) Ea a avut un curaj fantastic, și a muncit enorm. Iar eu pot spune mai bine decât oricine acest lucru. Fiindcă locuim aproape în aceeași curte, ne desparte doar un mic gard. Uneori ne beam cafeaua dimineața și-mi spunea că azi nu mai vrea să facă nimic. Intram în casă, dar la un moment dat vedeam pe fereastră că pleacă. Și o întrebam unde se duce, că spusese că nu se duce nicăieri. „Mă duc la Snagov”. Niciodată nu s-a relaxat, ca să nu spun că s-ar fi detașat vreodată de ce înseamnă locul acela. La Snagov a fost mereu „acasă” pentru noi, e locul lor acum (actualii sportivi – n.n.), și a fost suflet, parte din tot ce s-a întâmplat în canotaj. Și la fel cum sportivii merită aplauze, la fel merită și Elisabeta! S-a implicat permanent, de la a fi prezentă, a ieși pe apă în șalupă, să vadă ea mai de aproape cum se vâslește, la ce mănâncă, să se asigure că au tot ce le trebuie. Nu știu câți președinți de federații au fost atât de implicați pentru bunul mers al lucrurilor. Lipă a fost 100 la sută.

Dacă îți setezi singur obiectivele, ele vor fi mai ușor de atins

Care credeți că a fost meritul lui Antonio Colamonici, pe care Elisabeta Lipă l-a adus acum șapte ani la cârma lotului național de canotaj?
Cred că Antonio a avut, pe lângă munca de antrenor și o muncă de psiholog, sau de pedagog, nu știu cum să-i spun mai bine. Antonio i-a făcut să conștientizeze, să înțeleagă că trebuie să muncească de bunăvoie, și că dacă nu este făcută treaba cu maximum din ce se poate, nu poți să-ți atingi obiectivele. Atunci când îți setezi singur obiectivul este mai ușor de atins, decât atunci când ți-l impune cineva. Și cred că marele rol pe care l-a avut Antonio a fost acesta, de a-i determina să facă de bunăvoie. Au făcut antrenamente singuri, când erau acasă. Pentru că plecau „în vacanță” – mă rog, o așa-zisă vacanță, fiindcă se antrenau în fiecare zi –, timp de o săptămână din patru de cantonament. Atunci erau liberi, dar de fapt își făceau antrenamentul complet, pe ergometru sau pe bicicletă, uneori alergare, dar corect, conștiincios, iar datele se transmiteau antrenorilor. Și nimeni nu a chiulit, să știți! Atât de bine a știut să-i conștientizeze că performanța de face de bunăvoie. Și, cum se vede, a reușit.
Una dintre ideile lui Colamonici a fost schimbarea locului de cantonament, de pe tradiționalul Snagov pe lacul Piediluco, în Italia. Suntem a treia putere din lume la canotaj, dar stăm încă foarte rău la baza materială. Cum s-ar putea remedia lucrul acesta?
Totuși, nu Antonio a adus schimbarea. Chiar dacă noi aveam cea mai originală pistă de canotaj (la Snagov – n.n.), iarna în România lacul îngheață și e destul de frig. Trebuie mers, cum spunem noi, la apă caldă. Pe vremea mea, nu-mi place expresia, dar acum o folosesc, mergeam în Grecia, mergeam în Turcia, am fost și în Italia, dar nu la Piediluco. Antrenamentele de vâslit iarna pe apă, nu pe bac sau ergometru, sunt necesare și nu numai noi o facem, o fac toate națiunile care contează în canotaj. Antonio, fiind italian, ne-a prezentat această locație, care s-a arătat a fi mai bună decât cele cunoscute de noi. Ce-i drept, înainte nu stăteam trei luni în cantonamentul de iarnă, cum se face acum.
Este și un cost mare al acestor pregătiri.
Eu nu știu dacă medaliile de la Jocurile Olimpice ar trebui să le măsurăm în bani. Să te bați cu națiuni precum Statele Unite, Australia, Marea Britanie, Noua Zeelandă sau Canada, mari puteri – nu știu dacă este mult ce-am investit sau puțin. Eu am convingerea că celelalte națiuni investesc mult mai mult decât noi! Și totuși suntem peste multe dintre ele. Cred că din mai multă dorință, mai multă … nevoie. Chiar dacă în canotaj sunt condiții bune acum, mai bune decât atunci când eu concuram – stăm mult mai bine pe nutriție, pe tot ce înseamnă refacere, stăm bine pe alimentație, sunt lucruri care s-au îmbunătățit vizibil -, dar să știți că tot departe suntem de națiunile pe care le batem!
Revin la baza materială, la lipsa a unei piste de canotaj competitive!
De cam un an de zile a reușit Federația Română de Canotaj să inaugureze o pistă olimpică pe lacul Pantelimon. Mai e de lucru, dar am convingerea că federația, împreună cu doamna Lipă (acum președintele ANS – n.n.), vor reuși să o aducă la standardele internaționale cerute de marea competiție. Pentru că este ambițioasă și a declarat de multe ori că nu se lasă până nu vede pista realizată.
Am înțeles că se dorește chiar organizarea unui Campionat Mondial la Pantelimon!
Da, avem șanse. Când făceam eu sport, mă întrebau diferite adversare de ce noi nu organizăm ceva în România, că și-ar fi dorit să vină la noi. Le răspundeam că noi nu avem pistă (râde) și nu mă credeau; nu este posibil la câte medalii și rezultate aveți, cum să nu aveți pistă de canotaj? Era de necrezut pentru ele.

Canotajul este cel mai greu sport, după ciclism!

Patru dintre componentele bărcii de 8+1, este vorba despre Ancuţa Bodnar şi Simona Radiş, de la dublu vâsle și de Ioana Vrînceanu şi Roxana Anghel, de la dublu rame, au „dublat” probele, cum se spune. Efortul lor a fost uriaș. Vă întreb, este normal acest lucru, sau înseamnă o „sărăcie” în lotul nostru? În alte țări se întâmplă acest lucru?
Da, se întâmplă și la alte națiuni. Și eu am „dublat”, deși este greu pentru un sportiv să concureze în ambele probe. Am auzit în ultima vreme destule comentarii răutăcioase, sunt destui cârcotași, că n-au fost decât șapte bărci în concurs la 8+1, eu nu intru în asemenea polemici, dar am fost deranjată. Pentru cine nu știe, canotajul este un sport de anduranță și de forță, până la colaps! Au fost multe cazuri când sportivii efectiv au leșinat în barcă, la sosire. Am citit undeva că, după ciclism, canotajul este cel mai greu sport din câte există. N-a fost din „sărăcie”, am spus mai devreme că este o generație tânără și s-au căutat cele mai bune echipaje pentru momentul respectiv. Și n-au dublat doar cele patru de care ați amintit, au dublat toate opt din barca de 8+1. Au fost acolo și cele din echipajul de 4 rame, care a venit pe locul 4, acum au fost în cea de opt, medaliate cu aur. Și să știți că mai sunt națiuni care dublează. Este greu, dar este varianta cea mai de succes.
Care este diferența dintre „strocul” bărcii și celelalte componente ale echipajului?
Fiecare număr din barcă, de la numărul 1 la numărul 8, chiar și cârmaciul are un rol foarte important. În echipajul de opt, numărul 1 e ciocul bărcii, cea care trece prima linia de sosire. Eu de cele mai multe ori am fost numărul 1. Ștrocul era numărul 8, Doina Ignat, un adevărat lider în barcă. Unul care te trezea și noaptea ca să vâslești, dacă era nevoie. Din față, vedeam cum vâslesc toate celelalte. Forța trebuie să fie cât se poate de egală între patru rame de pe stânga și cele patru de pe dreapta. Cea din ciocul bărcii cumva trebuie să aibă grijă și la echilibrul bărcii. Se spune că ștrocul impune ritmul, mijlocul e motorul, iar ciocul e tehnicul bărcii. Iar cârmaciul are un rol la fel de important, aproape la fel cu cele care vâslesc, nu doar ține cârma. Totul se face în echipă.
Mai am o nelămurire, ca nefiind specialist în canotaj. Am văzut cel puțin o cursă în care sportivii noștri aveau pe finalul cursei cele mai multe lovituri în apă, dar viteza lor de deplasare nu creștea. Cum se întâmpla asta?
Pe vremuri i se spunea acestui sport „canotaj academic”, acum e doar canotaj. Pentru că se vâslea elegant, barca parcă plutea pe apă. În canotaj nu este suficient să vâslești repede, în forță. Trebuie să dai bărcii acea alunecare, fără a afunda ramele sau vâslele prea mult în apă. Altfel, îți pui frână singur. Tehnica este foarte importantă în canotaj. La recentele Jocuri, fetele de la dublu vâsle, proba în care am concurat și eu, mergeau spre 38-40 de lovituri pe minut. Eu când am concurat cu Doina Ignat, sau cu Veronica Cochelea, mă duceam și pe o cadență destul de mare, peste 36. În schimb, când am concurat cu Veronica Susanu mergeam la 32 de lovituri pe minut. Nu e atât de important numărul de lovituri pe minut, ci eficiența, alunecarea pe care o dai bărcii. La o lovitură mai lungă, cum făceam noi, nu puteai da multe lovituri pe minut, dar noi preferam astfel de lovituri, sunt mai grele, dar mai eficiente. Mai tehnice, dacă vreți.

Sunt sigură că la Los Angeles va fi mai bine decât la Paris!

Sportivii clubului Dinamo, al cărui vicepreședinte sunteți, au obținut 7 medalii la ultimele Jocuri. Sunt cele două ale lui David Popovici, plus cele 5 medalii de la canotaj, ultimele împreună și cu ceilalți sportivi din bărcile laureate. Este un rezultat meritoriu, dar pe care vă rog să ni-l explicați.
Având în vedere că Dinamo a avut 37 de sportivi calificați la Paris, eu zic că a fost o muncă grea și a managementului, nu doar a sportivilor. Este un obiectiv îndeplinit, aș zice chiar depășit. Eu am spus înainte de Jocuri, și am spus-o cu convingere, că la această ediție se vor dubla, cel puțin, rezultatele de la Tokyo. Și nu întâmplător am spus-o, fiindcă am ținut evidența competițiilor, de-a lungul anilor, pentru fiecare sportiv și am știut că nu ne vom face de râs.
România s-a clasat pe locul 23, în topul celor 84 de națiuni care au luat medalii la Jocurile Olimpice de la Paris. Față de locul 46 de la Tokyo am înregistrat un progres vizibil. Credeți că sportul românesc este pe drumul el bun acum?
Da, și o spun cu tărie. Pentru că vin din spate niște copii excepționali. Vine din spate o generație de excepție la scrimă, eu cred că vor fi următorii medaliați olimpici, să nu zic campioni olimpici, sunt niște sportive foarte bune la atletism, vin niște copii buni la lupte, eu zic că viitorul arată bine. Să nu uităm de David Popovici, care de asemenea e foarte tânăr. Este o muncă pe care Comitetul Olimpic și Sportiv Român o susține de mulți ani, vorbesc despre centrele olimpice pentru juniori, centrele olimpice pentru tineret, burse olimpice – susținute 12 luni din 12, an de an. Și la această ediție a Jocurilor Olimpice, dacă nu mă înșel undeva la peste 90 la sută dintre sportivi vin din aceste proiecte ale COSR. Și chiar dacă se investește mai mult în sportivii care merg la Jocuri, chiar dacă sunt evidențiați cei care sunt acum medaliați, ochii noștri, ai celor de la cluburi și federații, de la COSR de asemenea, sunt îndreptați și spre viitorii campioni. Dacă nu-i crești la timp pe cei mici, nu te vei bucura de rezultate la edițiile viitoare. Eu sunt o susținătoare a tinerilor și am mare încredere. Vă spun cu tărie că următoarea ediție a Jocurilor Olimpice va fi o ediție mai bună decât cea de la Paris!
Așa să ne audă Dumnezeu! Vă mulțumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Dumitru Graur și oublicat în numărul 128 al revistei „Sport în România”

Fotografii: Sabin Malisevschi