Interviu cu dl. Constantin Căliman – director adj. Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar: “Asociația sportivă școlară trebuie să devina celula de bază a sportului românesc!”

calimanDumitru Graur: Domnule Căliman, n-am ieşit deloc bine la Olimpiadă şi este din ce în ce mai evident că plătim azi lipsa de interes pentru sport care a dominat societatea românească în ultimele decenii. Dacă vreţi, putem pleca de la nişte date concrete, furnizate de un sondaj IRES, care spun că 31 la sută dintre copii nu au practicat niciun sport în ultimele 12 luni, iar pentru adulţi situaţia este la fel de alarmantă, anume 32 la sută dintre bărbaţi şi 46 la sută dintre femei nu au făcut niciun fel de mişcare în ultimul an! Prin comparaţie, mai aflăm, procentul de “inactivi” din întreaga Europa nu depăşeşte 20 la sută…

Constantin Căliman: Din informaţiile pe care le deţin, numai 1 la sută din populaţia rurală a României practică azi susţinut sportul, iar în mediul urban avem 6 la sută. Dacă ne ducem pe zona elevi-studeţi, acolo unde desigur ar trebui să avem o masă mai mare, avem cele mai dezastuoase cifre. Iar rezultatele de la Olimpiadă nu pot fi decât rezultata practică a faptului de că 20 şi ceva de ani nu se mai acordă nicio atenţie sportului de masă. Mai exact, sistemul pe care-l avem în funcţiune nu este în stare să acceseze masa critică pe care ţara o furnizează, creând sportivi de performanţă. Aş merge mai departe şi aş susţine că de aici survin foarte multe alte lucruri: o stare generală de sănătate proastă a naţiunii, după care implicit avem probleme legate de performanţa economică – pentru că avem balanţa aceea de care noi nu ţinem niciodată seama: o naţiune educată şi sănătoasă îţi dă performanţă economică; nu ai o naţiune sănătoasă şi educată, nu poţi visa la performanţă economică… Şi de fapt ne învârtim într-un cerc vicios, în care numărul mic de practicanţi şi calitatea slabă a actanţilor, adică a sportivilor, dau o calitate slabă a spectacolului sportiv. La toate ramurile. După care, această stare de fapt conduce implicit la arene goale, fiindcă dacă nu există calitate nimeni nu mai vine la stadion sau în sală. Nu sunt spectatori, nu este interesată nici mass-media să promoveze sportul, iar nefiind promovaţi nu apar nici sponsori şi ne întoarcem de unde am plecat. La numărul extrem de mic de sportivi. Ca să ştiţi dumneavoastră, în ciclul preuniversitar avem 75.000 de elevi-sportivi din 3,2 milioane elevi câte există în ţara noastră. Din aceşti 75.000 numai 12.203 sunt sportivi legitimaţi. Atât! La nivelul universitar, din aproximativ 500.000 de studenţi avem în jur de 4.500 de sportivi, din care nu ştiu dacă sunt până într-o mie cu adevărat studenţi! Iar asta pentru că majoritatea cluburilor sportive universitare au legitimat şi juniori. Mai exact, din 4.466 de sportivi ai cluburilor universitare, 2.987 sunt seniori, iar diferenţa o fac juniorii. După părerea mea, juniorii nu au ce căuta acolo! Iar din cei 2.987 de seniori, abia până într-o mie sunt cu adevărat studenţi! Sistemul e extrem de prost organizat, iar noi chiar dacă am vrea să optimizăm acum situaţia, trebuie să mergem mai întâi la ciclul preuniversitar, de acolo trebuie începută treaba.

D.G.: Sigur, ajungem şi acolo. Dar vreau să vă propun să facem mai întâi o paralelă între ce avem noi şi numărul de elevi şi studenţi care fac regulat sport în alte ţări. Poate că numărul de 75.000 de tineri elevi-sportivi poate apărea oarecum suficient celor mai puţin în temă.

C.C.: În Franţa, de exemplu, sunt 6.200.000 din 12.000.000 de elevi, adică mai bine de jumătate sunt sportivi de performanţă. Pentru mine, cifra corectă de elevi şi studenţi care fac sport în România, dacă ne-am reorganiza, ar trebui să fie undeva la două milioane! Noi nu avem decât 75.000.

D.G.: Şi altă ţară?

C.C.: Statele Unite: 40 de milioane! Elevi şi studenţi care practică sportul de performanţă! Aici se află forţa deosebită a sportului american. O precizare necesară: în accepţiunea noastră “sport de performanţă” este cel practicat de toţi cei care au o activitate sportivă continuă şi susţinută. Tineri care sunt înscrişi într-un club sau asociaţie sportivă, indiferent de nivelul competiţional. Restul sunt sportivi amatori, care nu fac sport decât ocazional, de regulă neorganizat, şi ei nu intră în statistica noastră. În rest, cred că şi Germania stă foarte bine, fiindcă are aceeaşi politică pe care o face Franţa; Italia la fel, Portugalia, nu mai vorbim de Olanda, care a venit din spate foarte tare în ultimii ani şi a obţinut rezultate (vezi şi concursul olimpic de gimnastică – n.n.) în sporturi în care nu avea tradiţie. Iar despre China cred că nici nu mai trebuie să vorbim!

D.G.: Astăzi, când am avut cea mai slabă participare a sportivilor noştri la o ediţie a Jocurilor Olimpice după o îndelungată vreme, mă gândesc că ar putea exista şi o parte bună a acestui dezastru. Poate că în fine societatea românească va conştientiza că este nevoie de o schimbare; că aşa nu se mai poate. Practic, mai jos de atât cu greu mai putem ajunge … poate doar la ediţia viitoare a Olimpiadei, ca să fiu răutăcios – şi astfel toţi factorii politici să-şi dea mâna pentru un proiect dedicat restructurării sportului românesc!

C.C.: De acord că o schimbare este absolut necesară. Dacă vreţi, istoria ne obligă la acest lucru, amintindu-ne de vremurile când cuceream medalii peste medalii. Eu cred că din ’90 a început declinul, iar o vreme am mai trăit din ce se construise înainte de 1990. Iar la Tokio, în 2020, fiindcă aţi adus vorba, nu se poate întâmpla ceva mai bun; vom fi şi mai jos. Dacă noi am începe astăzi un proiect de reorganizare, cred că în opt ani de zile vom ajunge oarecum în situaţia Braziliei şi a Turciei, poate chiar a Chinei, care aşteaptă rezultate după ce au făcut mari investiţii în sport. Abia după 12 ani, dacă am începe restructurarea anul acesta, ne-am putea gândi să culegem roadele. Timp de cel puţin opt ani trebuie să extindem aria de selecţie mai întâi, să avem mai mulţi performeri, sportivi de calitate şi abia după aceea să aşteptăm rezultate. Dar şi apoi sistemul trebuie realimentat în permanenţă, aducând noi şi noi generaţii de elevi la sport.

D.G.: Deja ştim că la noi lipseşte baza de masă a sportului, este un fapt binecunoscut, dar din păcate n-am izbutit să facem nimic în această direcţie.

C.C.: La noi “piramida” sportului este întoarsă cu fundul în sus. Noi nu mai avem o bază largă a piramidei, aşa cum ne învaţă toate manualele de teoria sportului, la noi baza a devenit un fel de tub (îmi arată desenul de pe planşetă, inserat alăturat – n.n.), cu un “phi” tot mai subţire, reprezentând drumul îngust spre vârful performanţei.

Un regulament care deja există, dar nu se aplică

D.G.: Ştiu bine că aţi gândit un proiect foarte bine structurat pentru regândirea sistemului sportiv românesc, plecând de la lărgirea bazei sale de masă, iar lucrul acesta m-a făcut în fapt să vă solicit acest interviu. Vorbiţi-ne vă rog despre acest proiect care ar putea să schimbe din temelii – e chiar bine zis “din temelii” – întreg sportul românesc.

C.C.: Regulamentul de reorganizare a sportului şcolar – şi de aici ar trebui să începem, după părerea mea – este la îndemâna Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, iar prin Ordin de ministru ar putea fi promovat în numai câteva zile! Noi avem acum în preuniversitar cluburile sportive şcolare, liceele cu program sportiv şi mai avem licee cu clase vocaţionale. Asta e toată baza sportului românesc – vă vorbeam de acei 75.000 de elevi-sportivi pe care-i avem, cei care fac sport continuu şi susţinut. Legea 69/2000 (Legea sportului – n.n.) dă dreptul înfiinţării asociaţiilor sportive şcolare şi universitare. Dar din păcate ele nu au fost nici înfiinţate, nici organizate corespunzător. Acum marea problemă este cea a finanţării. Pentru că orice am vrea noi, este imposibil de realizat fără finanţare. Aici am să fac o mică paranteză, spunând că sărăcia în care sportul românesc îşi trăieşte existenţa o regăsim în buzunarul fiecărui antrenor. Lucrurile nu mai pot merge aşa. Uitaţi-vă la Olimpiadă câţi antrenori români sunt la celelalte loturi naţionale, în special la gimnastică dacă vreţi, fiindcă oamenii au migrat spre sisteme care îi pot folosi la capacitatea maximă, plătindu-i corespunzător. Citeam undeva, zilele astea, că în China vor fi aduşi 600 de tehnicieni străini care vor antrena numai practicanţii sporturilor de iarnă, astfel încât China să se prezinte cât mai bine la următoarele ediţii ale Jocurilor! Şi antrenorii români au migrat încet, încet spre alte ţări, au ajuns şi prin Canada, prin Italia sau Germania, fiindcă oamenii s-au dus la mai bine, nu putem noi să-i condamnăm, atâta timp cât noi nu am fost în stare să-i punem să muncească pe un salariu atractiv. Fiindcă la 1.100 sau 1.200 de lei, cât are un profesor de educaţie fizică debutant, nu poţi avea pretenţia de la el să-ţi găsească o nouă Nadia Comăneci, fiindcă omul acela este şi dezinteresat şi, din păcate, calitatea resursei umane este îndoielnică.

Să mărim masa critică a sportului

D.G.: Dar ceilalţi profesori au mai mult?!

C.C.: Debutanţii, nu. Dar aici vă spun că profesorii de matematică-fizică, sau cei de română, mai au şi alte posibilităţi. Profesorul de educaţie fizică, dacă nu trăieşte sportul ca pe o profesie în care să pună şi suflet, nu va face nimic. Şi sunt şi profesori de genul acesta, care caută şi se zbat să găsească sponsori, să descopere copii, din păcate tot mai puţini sunt aceia. După mine, şi aici putem vorbi şi despre egalitatea de şanse (pe tot cuprinsul ţării – n.n.), cred că ar fi extraordinar dacă am înfiinţa câte o asociaţie sportivă şcolară în fiecare unitate de învăţământ din sistemul preuniversitar, şi câte una pe universitate. Să începem pentru primul an să-i finanţăm per capita (pentru fiecare elev sau student – n.n.), pentru că nu am niciun sistem deocamdată; dar le facem un regulament, astfel încât începând din al doilea an să fie finanţaţi în funcţie de numărul de sportivi legitimaţi şi în funcţie de rezultate. Astfel încât, dacă faci un regulament care să ducă într-o competiţie şcolile între ele, şi universităţile, inclusiv directorii de şcoli şi rectorii vor fi interesaţi, şi vor acorda importanţa cuvenită sportului. Altfel, dacă vom fi pasivi în continuare, vom avea curţile şcolilor şi sălile de sport închise, fiindcă nu interesează pe nimeni, nimeni nu pune vreo presiune pentru practicarea sportului. Şi iată care va fi rezultanta: mărind masa critică, automat o să avem un campionat şcolar naţional pe categorii de vârstă, un campionat naţional universitar – probabil de slabă calitate în primii ani, dar care va creşte încet, încet, cu venirea din preunivesitar a unor tineri mai valoroşi. Noi am gândit în profunziume acest nou sistem, ne-am gândit să acordăm burse de la trecerea dintr-o categorie în alta, burse sportive. Şi să formăm scoutingul. Pentru că în momentul în care vom finanţa unitatea de învăţământ şi în funcţie de numărul de sportivi şi de rezultate, ei vor fi interesaţi să aibă în şcoală elevi campioni, dar şi inteligenţi. Ceea ce nu prea avem, ca naţiune, la ora asta. Dacă ne uităm la promovabilitatea examenului de Bacalaureat, stăm foarte prost.

D.G.: Pentru ce ar fi atât de interesaţi?

C.C.: Pentru că vor primi bani ca finanţare pentru sport, va fi un segment important de finanţare din partea statului şi doi, automat, în momentul în care cei de la liceu vor veni şi vor căuta cei mai buni sportive, începând de la clasele a VII-a, a VIII-a, vor depune şi eforturi pentru ca “Popescu Ioan”, care-i bun la nataţie, să vină la ei. Discută cu părinţii, discută cu el, iar sportivul va avea probabil de ales între două-trei colegii. Aşa cum se întâmplă lucrurile în America, dacă vreţi. În interesul sportului şi al sportivului. După care, numărul mare de practicanţi va conduce implicit la competiţii mai multe, unde vor asista spectatori; în prima fază părinţii, rudele, dar încetul cu încetul atenţia va fi transferată spre acest fenomen. Fiind mai mulţi spectatori, automat vor creşte şi punctele de audienţă în media; dacă mă întrebaţi pe mine, ar trebui să existe un segment din media care să acorde importanţa cuvenită sportului şcolar şi universitar.

Concept nou privind importanţa industriei sportului

D.G.: E greu de crezut aşa ceva…

C.C.: Trebuie să discutăm şi despre alte beneficii ale noului Regulament. Fiindcă putem lua în discuţie ceea ce se numeşte “industria sportului”. Un concept pe care noi am început să-l popularizăm. Este un concept care în celelalte state este perfect funcţional, în Statele Unite, Franţa, Germania şi alte state dezvoltate. Fiindcă, mai mulţi sportivi înseamnă mai mult echipament sportiv; şi o concurenţă implicită între producătorii de echipament sportiv. După care, automat un campionat naţional şcolar va însemna transferuri de echipe, transport, cazare, masă şi aşa departe, toate subdomenii ale economiei care gravitează în jurul ideii de activitate sportivă, se vor dezvolta. Dacă noul Regulament de organizare a sportului şcolar se va aplica, ne gândim că s-ar putea crea în jur de 350.000 de locuri noi de muncă! Nu ştiu care alt domeniu, la ora actuală, poate veni cu o asemenea ofertă. Fiindcă, dacă creăm locuri de muncă, trebuie să ne gândim şi la cei care se află în jurul echipelor. Aici noi am greşit enorm în ultimii 25 de ani: din sărăcie am mers înspre sărăcie, şi am eliminat din staff-ul tehnic tot ce putem elimina; am lăsat doar un antrenor pentru o echipă. Dar pe lângă antrenor mai avem nevoie de un secund, mai avem nevoie de un psiholog, de un kinetoterapeut, avem nevoie de mulţi tehnicieni în jurul echipei. De asta vedem alte echipe care se deplasează la competiţii cu un staff tehnic foarte puternic şi noi nu înţelegem de ce or fi aşa mulţi. După care, iei bătaie şi când te întorci acasă începi să înţelegi; ai văzut că psihologul avea locul lui, determinat, în echipă şi făcea muncă de consiliere, kinetoterapeutul nu era singur, mai avea încă două ajutoare… şi aşa mai departe.

D.G.: Cred că aţi îndreptat niţel discuţia spre vârful sportului de performanţă…

C.C.: Nu neapărat. Eu insist ca şi la o asociaţie sportivă şcolară să existe cât mai mulţi astfel de tehnicieni. Nu mai spun că noi avem o problemă cu medicina sportivă. În afară de faptul că nu mai avem policlinici sportive, şi nici medici cu specialitatea medicină sportivă, eu mă gândesc ca în fiecare unitate de învăţământ, dacă o să avem o asociaţie sportivă şcolară, acea asociaţie, împreună cu cabinetul medical şi un un medic sportiv, sau măcar un asistent, să supravegheze de aproape sportivii de performanţă. Pentru o şcoală de 800 de elevi, cel puţin patru vor face probabil sport de mare performanţă; acesta este idealul spre care noi ţintim.

D.G.: Nu este prea mult spus, sport de performanţă pentru aceşti elevi?

C.C.: În ştiinţa sportului, sport de performanţă înseamnă să-ţi propui ca în fiecare antrenament sau concurs să devii mai bun, mai performant. Să alergi cu o secundă mai repede, să sari cu câţiva centimentri mai departe sau mai sus, să-ţi îmbunătăţeşti permanent performanţele. Să alergi 100 de metri, este deja o performanţă. Sau să înoţi două bazine. Ceea ce nu se întâmplă desigur în sportul de masă, de tip loisir, unde practicanţii fac sport din pură plăcere, fără intenţii de performanţă.

D.G.: Deci sportul de performanţă poate începe şi din clasa a IV-a.

C.C.: Nu, din clasa zero! Noi aşa trebuie să gândim sistemul. Iar ramurile de sport sunt şi ele organizate pe categorii de vârstă, masculin, feminin, pe grupe …

O strategie de dezvoltare pentru 16 ani

D.G.: Din câte înţeleg de la dumneavoastră, asociaţia sportivă şcolară trebuie să devină celula de bază a sportului românesc! Dar va fi nevoie totodată de infrastructură. Avem atâtea terenuri şi săli de sport?

C.C.: Avem, în mare parte. Iar prin strategie, care ne lipseşte din păcate, putem gândi la o dezvoltare. Atestată şi prin Regulamentul pe care vrem să-l promovăm şi pe care eu personal l-aş vrea implementat chiar de la începutul noului an şcolar.

D.G.: Dar, încă o dată, este nevoie de bani! De unde aceşti bani? Am avut prilejul să consult documentul în 76 de pagini intitulat “Strategia naţională pentru sport şi tineret în România, 2016-2032”, pe care aţi alcătuit-o împreună cu mai mulţi specialişti. Aţi inclus aici şi proiectul de finanţare a sportului. Puteţi detalia?

C.C.: Sportul ar trebui să devină politică de stat. Iar eu mă gândesc că o finanţare cu 1 la sută din PIB pentru sport ar crea suficienţi bani şi pentru asociaţiile sportive şcolare şi pentru resursa umană care ar trebui antrenată în acest domeniu. La finanţare avem o gândire de cam câte procente ar trebui alocate fiecărui subsistem. Şi mă gândesc că sportul şcolar, cu masa critică pe care vrem s-o accesăm, ar trebui să beneficieze de circa 60-70 la sută din această sumă! Avem 5 la sută pentru cercetare, avem 25 la sută pentru infrastructură, alte 5 la sută să meargă la COSR, care trebuie să se ocupe direct de sportul de mare performanţă, lucrurile sunt bine aşezate. Însă mai întâi trebuie rezolvată problema organizatorică, adică celula lucrativă – vehiculul spre normalitate, aşa cum denumesc eu asociaţia sportivă şcolară şi universitară, ca să devină lucrativă. Pentru asta avem nevoie de resursă umană, să putem să ne gândim la nişte programe de pregătire, astfel încât banii să fie cheltuiţi eficient, la o infrastructură adecvată, astfel încât să putem anticipa ceea ce putem face pentru următorii cinci-zece-douăzeci de ani, şi bineînţeles ne gândim şi la şcoli de tip nou în aglomeraţiile urbane, fiindcă multe dintre şcolile pe care le avem, aşa cum sunt ele construite, nu mai pot fi upgradate. Sunt unele şcoli, de exemplu Şcoala 11 din Kiseleff, nu are cum să mai fie dotată nici cu sală de sport, nici bazin, nici teren, nimic. Am să vă dau aici exemplul Vienei, care în 2003 a făcut lucrul acesta: a făcut şase şcoli noi în zona metropolitană, dotate cu toată infrastructura sportivă, a închis un număr de şcoli din zona central, care nu mai puteau fi modernizate; copilul e luat cu autobuzul dimineaţă de la ora 8 din faţa uşii, şi este adus la 4 după amiaza, pregătit, învăţat, culcat, redat familiei pentru socializare. Şi bineînţeles că astfel de şcoli ar trebui să aibă pistă de atletism, stadion, bazin de înot, sala de gimnastică, absolut tot.

D.G.: Dumneavostră vorbiţi despre 1 la sută din PIB care ar trebui alocat sportului, în integralitatea sa. Care este în momentul de faţă procentul pe care îl alocă statul activităţii sportive?

C.C.: 0,025 la sută. Atât şi nimic mai mult.

D.G.: Înseamnă că solicitaţi o sumă de 40 de ori mai mare! Ar putea statul roman să susţină un asemenea efort financiar?

C.C.: Dacă vrea, poate! Şi gândiţi-vă în felul următor, că acest proiect este o investiţie a naţiunii române în timp. Pentru că este o investiţie nu numai în infrastructură, nu numai în consolidarea unor subdomenii ale economiei care ar trebui să crească, aducând la rândul lor o contribuţie la PIB-ul naţional. Aşa cum în Germania, spre exemplu, trebuie să ştiţi că aproximativ 17 la sută din PIB (şi ce PIB! – n.n.) este dat de industria sportului. Deci, dacă investim astăzi 1 la sută din PIB, mă gândesc că în patru, cinci, şase ani am putea ca şi noi să avem un income la PIB de 3-4 la sută. Pentru că automat se vor dezvolta şi celelalte activităţi economice legate de sport.

Trebuie să pornim de la grădiniţă şi de la clasa 0

D.G.: Mă întorc la “Strategia naţională de dezvoltare”. Cum aţi caracteriza-o în câteva cuvinte pentru cititorii noştri?

C.C.: Deci, în primul rând ea ca document nu are nicio valoare dacă nu are anexat un plan desfăşurat de acţiune. Pe timp scurt, mediu şi lung. Din această “Strategie” trebuie extrase pe fiecare linie – resursă umană, financiar, buget, infrastructură – cu prioritizarea dezvoltării, dar trebuie să fim şi realişti. Fiindcă am vrea noi să ajungem în patru ani să ajungem Statele Unite, dar nu o să ajungem niciodată. E prea mare diferenţa. Investiţiile în sine din zona preuniversitară-gimnazială o să însemne cea mai mare pondere din acest efort financiar şi gândirea mea către resursa umană şi infrastructură, aici trebuie accentuat. De ce? Pentru că este imposibil să creşti în zona liceală sau la universitate. Mai bine facem o piramidă sănătoasă, începând cu clasele foarte mici, practic cu grădiniţa – clasa zero, până la clasa a patra. De aici trebui să pornim.

D.G.: A porni, după mine ar însemna competiţii şi antrenamente zilnice, chiar dacă la început în joacă. Eu personal m-am săturat de formula: hai să susţinem sportul de masă. Care “sport de masă”? Un cros o dată-de două ori pe an nu înseamnă că ai sprijinit sportul de masă, e doar o minciună pe care ne-o spunem de atâţia ani. Sunteţi de acord?

C.C.: Noi avem în preuniversitar Olimpiada naţională a sportului şcolar, la clasele 0-V, avem Olimpiada Gimnaziilor, la V-VIII şi la cursul liceal, dar din păcate vin foarte mulţi copii, mai ales la faza pe localitate, sau pe judeţ, însă odată pierzând, ieşind din competiţie, ei nu mai practică niciun sport decât peste un an de zile… Ori asociaţia asta sportivă şcolară pe care vrem s-o reînfiinţăm – eu îi spun drumul spre normalitate – indiferent dacă rămâne pe mai departe într-o fază sau nu, copiii legitimaţi la ea trebuie să continue pregătirea. Iar campionatele astea sportive şcolare ar trebuie regândite, după părerea mea. Să fie faza pe judeţ şi cea zonală, cel puţin până în luna martie a anului şcolar, după care turneele finale undeva în zona aprilie-mai-iunie. Copiii legitimaţi trebuie să aibă minim două, trei antrenamente pe săptămână – atenţie, antrenamente, nu ore de educaţie fizică! -, de minimum 90 de minute, coordonate de specialişti, de profesori sau antrenori cu calificare şi cel puţin o competiţie, la sfârşit de săptămână.

D.G.: Dacă nu se supără pe noi cineva, trebuie să spunem că acest sistem a existat într-o vreme în ţara noastră, şi nu poate nimeni să ne suspecteze că suntem nostalgici…

C.C.: Exista şi nu mai există. Noi am distrus până şi sistemul naţional de selecţie şi promovare prin sport. Iar acum tragem ponoasele. În ce priveşte strategia de dezvoltare pe termen mediu şi lung ar trebui aprobat de către Parlamentul României, indiferent cine vine la guvernare.

D.G.: Mi-aţi devansat următoarea mea întrebare: pentru a schimba ceva trebui în primul rând voinţă politică şi trebuie un proiect naţional pentru restructurarea sportului. Cine ar putea să promoveze un asemenea proiect?

C.C.: Premierul României este singura persoană care poate face acest lucru. Guvernul este singurul organism care poate instrumenta un proiect de acest gen. Fără voinţă politică nu se poate face nimic!

Cine face pe “Tony Blair”?

D.G.: Sunt de acord. Dar poate că am putea lua exemplul premierului britanic Tony Blair, sau cel al premierului Viktor Orban, care au susţinut şi promovat proiecte extrem de ambiţioase în sport. Iar acum culeg deja roadele, vezi rezultatele excelente de la Olimpiadă!

C.C.: Eu cred – pentru că este momentul prielnic – că trebuie să ne gândim per ansamblu, fiindcă reorganizarea sportului şcolar şi universitar nu este totuşi suficientă. Vorbim de voinţă politică şi de o obligatorie modificare a legislaţiei, pentru ca tot ce facem noi astăzi să fie durabil, să zicem pentru următorii 50 de ani! Pentru că România are nevoie de stabilitate, şi ştim deja că toţi investitorii caută zone stabile, foarte bine şi clar definite. Şi mă refer aici la un pachet legislativ, astfel încât asociaţia sportivă şcolară şi universitară, acel vehicul spre normalitate, să fie consolidată ca un nucleu lucrativ, astfel încât şi sportul de înaltă performanţă să aibă toate pârghiile la îndemână, să fie permanent alimentat de tineri valoroşi. După părerea mea, fostul premier Victor Ponta a fost bine intenţionat, dar nu a primit niciodată proiectele seriose de restructurare a sportului. Aşteptăm acum un premier care să-şi asume sarcina şi să aibă curajul restructurării. În altă ordine de idei, aşa cum ştim cu toţii, managementul sportiv în România are foarte mult de suferit. Fiindcă este făcut de oameni nepregătiţi, de multe ori fără nicio calificare în domeniu, iar dacă nu cunoşti foarte bine sistemul, ca şi ramura de sport respectivă, nu poţi să spui că ai o viziune, sau că poţi găsi pârghii de optimizare a activităţii. Vă mărturisesc că una dintre principalele probleme este influenţa negativă a factorului politic. Şi mă refer la actul managerial sportiv. Pentru că atâta vreme cât directorii de cluburi sportive, sau preşedinţii de federaţii, vor fi numiţi “politic”, nu vom avea niciodată performanţă. Chiar dacă vom avea suficientă finanţare şi pârghii lucrative. Acum implicarea politicului în numirea oamenilor de conducere este nefastă. La noi a devenit lege nescrisă ca oamenii politici să se amestece şi să decidă cine conduce un club sau o federaţie.

D.G.: Deci, doar un nou Regulament şcolar pentru sport nu ar fi totuşi îndeajuns.

C.C.: Nu. Dacă vorbim despre un pachet legislativ, ar trebui să existe o nouă lege a sponsorizării. Este lucrul cel mai necesar! Şi aici am câteva sugestii, astfel încât să poţi să inviţi “privatul” să aibă interes să investească în sport. Peste tot, unde sistemele sunt lucrative, sponsorii caută cluburile. Iar unde este vorba de vârf, de sport de înaltă performanţă, e chiar bătaie între sponsori să ajungă să devină sponsori principali. Uitaţi, luăm un caz, al Danemarcei: unde în mare parte facilităţile (infrastructura – n.n.) aparţin primăriilor. Ele le construiesc, ele le pun la dispoziţie, contra unei chirii modice, astfel încât cluburile au locaţia unde să-şi desfăşoare activitatea. După care toate firmele sunt obligate să sponsorizeze, ceea ce cred că şi în România ar trebui să se întâmple, plătind o cotă din profit. Din păcate, noi suntem atât de şmecheri, dar practicăm în fapt o şmecherie care se întoarce împotriva noastră ca un bumerang, fiindcă suntem foarte dibaci de a aduce balanţele financiare pe un profit minim, sau chiar fără profit, astfel încât să nu mai plătim niciun impozit pe un eventual profit. Din cauza asta, eu aş impune o taxă anuală pe sport! Astfel încât toate societăţile comerciale, indiferent de forma capitalului – străin, român, mixt – să plătească o taxă unică pentru sport. Iar dacă banii aceştia ar merge să zicem la sportul şcolar, credeţi-mă că ar fi un fond mai mult decât suficient ca să ne desfăşurăm activitatea. În plus, legea sponsorizării trebuie gândită astfel încât ea să devină interesantă pentru privaţi. Astăzi există posibilitatea unei sponsorizări de 20% din impozitul pe profit, dar am pus şi o frână, de a nu trece de mai mult de 5 la mie din cifra de afaceri. Acum managerii de entităţi sportive, culturale, de sănătate sau religioase, nu numai cei din sport, sunt practic nişte cerşetori! Ca să schimbăm această situaţie, să vină sponsorul către manager, ar trebui ca impozitul să devină progresiv şi atractiv. Eu m-am gândit: să fie 15% pentru primul prag, dar fără limită de 5 la mie din cifra de afaceri – şi el primeşte un 2% reducere din diferenţa de impozit la plată către statul român. Dacă dă 20 la sută, îi oferim un 3% reducere; 25 la sută – 4%, 30 la sută – 5%. E suficient. Astfel încât o să vedeţi că acei care vor să dea 30 la sută vor dori să sponsorizeze acolo unde şi vizibilitatea va fi mai mare. Şi o să fie bătaie pentru entităţile care vor însemna vârf de performanţă în toate domeniile pe care le-am amintit. Asta ar însemnă să creăm un sistem atractiv. Şi o să vedeţi că la cluburile sportive şi la federaţii vor începe să lucreze şi departamentele de marketing, ca să ofere sponsorilor ceva cu adevărat atractiv. Altfel nu o să putem niciodată să mai scoatem capul în lume. Acum legat de 1 la sută din PIB…

Bugetul poate fi constituit

D.G.: Ce sumă ar însemna acest procent?

C.C.: Un miliard şi cam şase sute de mii de euro. Dar acest fond nu trebuie luat de la sănătate, de la apărare, nu trebuie luat de nicăieri. El trebuie constituit. Dar mai sunt şi alte pârghii. De exemplu am văzut în Franţa, cred că toate statele francofone aplică sistemul, eu am văzut în Republica Domicană, stă scris mare la Carrrfour: “5 la sută din banii pe care i-aţi lăsat aici sunt alocaţi sportului şcolar!” Şi alte hiper-maketuri practică acelaşi sistem. Poate că 5 la sută ar fi mult la noi, deşi suntem ţara cu cele mai multe mall-uri pe cap de locuitor, fiindcă ar creşte şi preţurile, dar ne putem gândi la un 3 la sută. Iarăşi, dacă mă gândesc la bani pentru sportul românesc, în momentul în care într-un arial aş vrea să construiesc ceva, să ajungă şi la sport ceva. Am putea constuti un fond naţional financiar pentru întreţinerea şi modernizarea bazelor sportive, cu o taxă, poate 5 la sută din valoarea financiară a mall-ului sau construcţiei respective. După cum am putea să-l oblig prin lege ca în momentul în care construieşte să ridice şi o bază sportivă cât de mică în apropiere. Revin: 1 la sută din PIB pentru sportul românesc e un volum financiar care ar permite resuscitarea sistemului sportiv naţional. Dar, în final pârghiile pe care le putem crea prin noul pachet legislativ ar transfera efortul financiar de pe umerii statului, mă gândesc în cinci ani, spre sectorul privat.

D.G.: Foarte interesant. Şi cum vedeţi promovarea strategiei naţionale de care aţi vorbit?

C.C.: Ea este într-o formă pe care am upgradat-o şi am înaintat-o la MTS. Există un grup de lucru condus de profesorul Adrian Dragnea, din care fac şi eu parte, şi înţeleg că va fi scoasă şi pusă curând în dezbatere publică, ceea ce este foarte bine. Pe de altă parte, Regulamentul privind modificarea structurii sportului şcolar se află deja într-un grup de lucru la Ministerul Educaţiei. În plus, avem constituită ceea ce se cheamă Alianţa Naţională pentru Dezvoltare a Industriei Sportului. Cu experienţa pe care o am, ca să fiu foarte sincer, am seriose dubii că vom reuşi să convingem “politicul” să îmbrăţişeze ideile de promovare a sportului, cu toată criza în care este evident că ne aflăm acum! Prea mulţi cred că putem funcţiona şi aşa, deşi de la an la an adâncim criza în care ne aflăm. Astfel încât, alianţa despre care v-am vorbit, are în componenţă marile confederaţii sindicale ale ţării, cele trei federaţii sindicale din Ministerul Educaţiei, apoi câteva federaţii sportive naţionale şi ONG-uri, şi cu toţii milităm pentru drepturile mişcării sportive din România. Dacă va fi nevoie, în ultimă instanţă, vom ieşi şi noi în stradă şi ne vom cere drepturile, vom cere în fapt promovarea ideilor de restructurare a sportului. Dar eu totuşi sper să avem decenţa, inteligenţa şi mai ales să realizăm că mai jos de atât nu se mai poate!

D.G.: Mult succes, domnule Căliman!

CV

CONSTANTIN CĂLIMAN s-a născut la data de 15 noiembrie 1969 în localitatea Bivolari (jud. Iaşi), este căsătorit şi are 3 copii. Multiplu medaliat la campionatele naţionale în disciplina karate tradiţional în perioada 1991-1998, câştigător al trofeului Cupa României. ediţiile 1996, 1997, 1998. Este absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizica şi Sport – specializarea handbal. Masterat în „Managementul şi administrarea structurilor sportive”. Antrenor emerit în karate tradiţional shotokan fudokan – titlu acordat de MTS în 1998; titluri de campioni mondiali şi europeni obţinute cu sportivi la grupările AS. Energia Iaşi, Fujiyama Karate Club Iaşi, Chelsea Club Bucureşti, structuri la care a fost membru fondator şi a deţinut funcţii de conducere. Gradul de 6 dan în karate tradiţional şi arbitru internaţional ITKF. Director de Marketing (2005-2009) şi Secretar General (2009-2010) la Federaţia Română de Karate Tradiţional. Director adjunct la Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar, instituţie publică în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, în perioada 2012-2013. Între iulie 2013 şi decembrie 2015 a fost Directorul general al CSM Bucureşti, club pe care l-a ridicat spre marea performanţă, creând totodată o largă bază de masă format din copii şi juniori. Din ianuarie, anul acesta, a revenit la FSSU în funcţia de director adjunct. Este totodată membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Politici Noi ale Sportului, care îşi propune promovarea unei restructurări complete a sportului şcolar şi universitar din România.