„Simona este foarte competitivă și-i plac confruntările. De aceea, cel mai bun antrenament pentru Simona e meciul!”

Dumitru Graur: Domnule Dobre, în primul rând vă mulțumim că ați acceptat acest interviu. Foarte probabil că în vremea din urmă ați primit mai multe felicitări și invitații la interviuri decât ați primit în toată viața…
Daniel Dobre: (zâmbește) Da, adevărat! Dar în primul rând cred că le-am primit în numele echipei, le-am primit și în numele Simonei – pentru că până la urmă ea este cea care a dus greul și ea este cea care zi de zi se zbate, aleargă, se chinuie; se supără, se bucură mult mai mult decât noi, pentru că sportivul este cu adevărat baza unei colaborări și a unei echipe, iar fără el nu se poate face nimic. Deci, încă o dată, și în numele echipei, mulțumim pentru felicitări. Și vreau să-i menționați și pe ceilalți din echipă: e Teo Cercel, care nu este numai un preparator fizic de excepție, dar este și apropiatul Simonei de foarte mult timp, e omul pe care tot timpul se sprijină și care de foarte mulți ani o ajută să-și urmeze drumul. Apoi e Marian Gheba, care e și el de foarte mult timp în anturajul Simonei, care e fizioterapeutul și se ocupă de partea de kinetic și o ține pe Simona tot timpul proaspătă; fără el noi n-am începe antrenamentele. Vă rog să-i menționați și pe ei, fiindcă sunt poate mai importanți decât mine, fiindcă fără ei eu n-aș ajunge să fac antrenamentul pe teren.

A început ca antrenor-jucător la Izmir

Povestiți-ne puțin viața dumneavoastră. Ați fost jucător de tenis, locul 832 ATP…
… 700 și un pic a fost, dar a fost o carieră scurtă, apoi a venit Revoluția și…

… ați devenit antrenor, ați umblat prin Turcia, prin Austria și Germania, apoi ați revenit în țară. Spuneți-ne mai multe amănunte.
Mda. Ce să vă spun, toată lumea visează ca jucător la un moment dat să ajungă departe. Eu sunt bucureștean și am crescut la fostul Tenis Club București – sperăm acum să se facă din nou, lângă Operă -, am crescut acolo, trecând pe la Dinamo și pe la Steaua, cu care am ieșit campion național și am participat și la Cupa campionilor europeni, și unde mi-am încheiat cariera. De două ori am luat locul trei sau patru în Europa cu ei, dar vine un moment în care îți cam dai seama care sunt limitele și trebuie să iei decizii. A venit și Revoluția, eram și la facultate – am făcut trei ani la Facultatea de Instalații -, și am avut de ales. Aveam 21 de ani și am ales să plec în Turcia, unde am fost și antrenor și jucător; a fost și destinul, poate. Am fost jucător-antrenor la Izmir și apoi la Istanbul, și am văzut că-mi place. Am avut două cluburi bune, acolo am început să lucrez de jos, cu copii, am avut parte de copii buni. Pe vremea aceea – nu știu dacă mai e și acum – Federația Română de Tenis, împreună cu ministerul (MTS – n.n.), dacă atingeai un anumit nivel ca jucător puteai obține cea mai de jos calificare de antrenor, să zicem categoria a V-a. Deci în momentul în care erai campion național puteai primi acest carnet de antrenor. Sigur, după aia am mai făcut cursuri, m-am calificat, dar îmi pare rău că n-am făcut IEFS-ul (astăzi Academia de Educație Fizică și Sport – n.n.), chiar mă gândesc să mă apuc să-l fac, fiindcă consider că te ajută foarte mult. Așadar am început cu Turcia, după care am avut onoarea ca domnul Bosch (Gunther Bosch, omul care la un moment dat a fost antrenorul lui Boris Becker – n.n.) să mă cheme alături de el în Austria, la Salzburg, unde deschidea o școală de tenis. Decisiv a fost colegul și prietenul meu Adrian Marcu, de care sunt legat de aproape 30 de ani, care m-a recomandat. Așa am ajuns în vest, unde am început să mă dezvolt și ca om, și ca antrenor – așa încet, încet am trecut prin toate etapele meseriei, de la copii la juniori mai buni, am avut parte și de colaborări cu băieții, vă amintiți de echipa de Cupă Davis cu Dinu Pescariu, cu Ionuț Moldovan, cu Andrei Ilie, cu Răzvan Sabău; mai veneau pe la Salzburg, mai mergeam eu cu ei și așa am început să interacționez, să zic așa, cu circuitul. După o vreme dl. Bosch s-a mutat la Berlin și noi am mers după el. După doi ani el s-a retras și atunci eu cu Adi Marcu ne-am făcut noi o școală de tenis acolo, am făcut o firmă cu destule peripeții, dar am lucrat totuși la nivel bun, am avut campioni naționali în Germania, erau și foarte mulți copii din România care se antrenau cu noi. Am avut și ceva fete bune, am mers și în circuit puțin, dar coroana carierei am atins-o până la urmă tot în România. Revenind în țară în 2007, am pus bazele unei școli foarte bune împreună cu Dinu Pescariu, chiar aici (interviul s-a desfășurat la Clubul „Pescariu Sports & Spa”, aparținând omului de afaceri Dinu Pescariu – n.n.), făcând un club puternic. Gândindu-ne că în România există foarte multe talente, iar visul nostru a fost să scoatem jucători de prima sută. Am reușit cu o jucătoare, Alexandra Dulgheru, care a fost prima, Patricia Țig a făcut de asemenea primii pași la noi, Andreea Mitu la fel – sunt foarte multe fete cu care am colaborat; dar și băieți, care au ajuns și ei 500, 600, 300 ATP, juniori foarte buni, care s-au calificat și au trecut tururi la Roland Garros sau la Wimbledon. Cu alte cuvinte a fost un drum lung, încununat fără îndoială cu această colaborare cu Simona, care este mai mult decât și-ar putea cineva visa.

Am văzut ce pasiune exprima pe teren

Când și în ce mod ați auzit pentru prima oară de Simona Halep? Ați visat vreodată că veți ajunge antrenorul ei?
Nuuu. Deci, nu. Revenind în România e clar că începi să auzi care sunt cei mai buni jucători, nu neapărat cei mai buni jucători ai momentului, ci cine are potențialul cel mai mare dintre cei tineri. Deja de la vârste destul de fragede se face o diferențiere între viitorul mare campion și jucătorul să-i zicem normal. Antrenorul de tenis în general vede asta. Dar nu este vorba numai despre tenisul în sine, ci este vorba despre un cumul de calități: educația de acasă, de felul cum ai crescut în tenis – pentru că dacă nu ai baza de la 7, 8, 10 ani e foarte greu să te mai dezvolți ca jucător. Indiferent cât de bun este antrenorul la vârf, dacă baza nu este făcută de cei care au lucrat înainte, este foarte greu să performezi în tenis. Eu m-am întors în 2007 și în 2008 lucram cu Alexandra Damaschin, fata fostului fotbalist, o altă junioară foarte talentată, cam aceeași generație cu Simona și cu celelalte fete pe care le antrenam. Și am avut fete care au jucat cu Simona, așa am văzut-o prima oară. Cred că juca și câștiga deja turnee ITF, deci turnee profesioniste de 10.000 de dolari (cel mai mic nivel – n.n.). Deci din 2008 au fost primele contacte, pot spune. Se vedea foarte clar focusarea și determinarea pe ceea ce face. Ca principiu, înainte de a juca tenis tu ca antrenor vezi foarte bine din afară câtă pasiune este exprimată pe teren. Vezi cât înseamnă (pentru ea – n.n.) meciul în sine. Sau tenisul în sine. Și atunci făcând comparație cu ce vedeai, îți dădeai seama că e ceva în plus la ea. O vezi câtă energie depune, îi vezi explozia pe care o are în ceea ce face pe teren, îi vezi și partea de dezamăgire când pierde, fiindcă mai și pierdea. Bun, nu trebuie să te afecteze foarte mult înfrângerea, dar focul acela că nu vrei să pierzi și că vrei să câștigi e determinant în a face pași înainte. Iar la ea se vedea. După care, în anul următor, Alexandra Dulgheru a făcut saltul și a câștigat turnee, dar și Simona începuse să joace turnee WTA, făceam antrenamente împreună când era singură la turnee, doar alături de mama sa, o mai asistam la meciuri, am avut o relație foarte bună de la început cu ea.

Am înțeles că era foarte timidă, chiar ea recunoaște asta.
Da, totdeauna a fost timidă, dar numai în afara terenului. Când intra pe teren exprima întotdeauna ceea ce simțea: era vulcanică, era pasională, era ca un bulgăre de energie și a avut momente foarte bune de joc, chiar dacă încă nu era atât de sus și nu câștigase turnee. A avut participări cu sfert de finală, bătând jucătoare foarte bune, în care chiar vedeai că erau zile în care le mânca cu fulgi cu tot. Dar nu neapărat numai ca joc, ca energie, ca atitudine… Avea un pic și partea de negativitate, care o trăgea în jos, când greșea nu accepta greșelile, era prea perfecționistă pentru acel stadiu al carierei. Înfrângerile contau foarte mult și era supărată câteva zile, lucru pe care nu poți să ți-l permiți în momentul în care joci săptămână de săptămână. Erau lucruri care poate că au ținut-o puțin pe loc, dar nu determinate, fiindcă jocul era acolo. Pe vremea aceea lucra cu Firicel Tomai și el îmi spunea și mie că vedea un potențial uriaș în Simona. Din 2009-2010 Firicel deja spunea că ea are potențial de a fi numărul unu. Eu, din afară, vedeam că joacă bine, dar nu cunoșteam toate detaliile și cât era de determinată. Până în 2013 a rămas cu Tomai.

Cât de dificil e să fii antrenorul Simonei Halep?
Nu, în această fază a carierei nu cred că este deloc dificil. Este chiar o plăcere. Probabil că mai demult, când încă nu-și găsise încă esența personalității și a jocului ei, poate că era un pic mai dificil, pentru că avea acele perioade lungi de tristețe după înfrângeri, timiditate, cum spuneați, nu-i plăcea să fie în centrul atenției, nu se simțea bine acolo, asta din ce am citit și mi s-a spus, pe acea vreme nu interacționam cu ea. În acel moment Simona este foarte plăcută și cu fiecare lună s-a schimbat. Deci eu am fost din iarna lui 2013 până în 2014, în 2014 part-time, am mers și la Singapore (Turneul campioanelor – n.n.), la Fed Cup de asemenea, puțin în 2015, o lună înainte de Wimbledon, apoi în 2016 un an; acum deja sunt 4-5 luni de când am început din nou să o antrenez – deci există în mod clar o dezvoltare a personalității ei și a atitudinii, a felului în care se poziționează față de tot ce înseamnă tenis, relații, viața în sine și așa mai departe. Și totul a mers din bine în spre mai bine! Din aceste cauze joacă și mai bine tenis și este din ce în ce mai plăcută de toată lumea.

Am avut dubii la revenirea după Cahill

Și cât de greu este să vii în această postură după Darren Cahill?
(ezită o clipă) Nu pot să spun că este greu. Nu este vorba de a veni după Derren Cahill. Darren a contribuit la formarea unei Simone mai „ușor de gestionat” ca antrenor. Fiind alături de el aproape un an, am trăit această schimbare a ei, și am văzut cam ce face. Dar nu cred că este important dacă vii după cineva, important este ce preiei de la acel cineva. Iar ceea ce am preluat a fost mult mai ușor de antrenat, a făcut colaborarea mult mai ușoară cu Simona decât era mai înainte. Și nu numai pentru mine, pentru toată lumea care este alături de ea. Dar cred că ați putea să mă întrebați altfel: cum mă poziționez eu, câtă încredere am avut, fiindcă veneam totuși după o colaborare de succes (cu Darren – n.n.), după rezultate foarte bune, stacheta era foarte sus! Aici am avut eu unele dubii: în ce măsură pot eu să duc mai departe această muncă…

Și ați avut aceste dubii?
Am avut, da, e normal. Dacă nu le ai înseamnă că ești arogant și crezi că le știi pe toate! Chiar îmi aduc aminte când m-a sunat (se întâmpla în martie 2019 – n.n.) și i-am spus: OK, Simona, mă gândesc. N-aveam o perioadă de antrenament împreună, trebuie să vin direct la turneu. Mai văzusem desigur câteva meciuri ale ei, dar nefiind treaba mea, n-am urmărit foarte atent cum joacă. Venise și după accidentarea de câteva luni, și-atunci e normal că te întrebi: pot să fac sau nu pot să fac acest lucru? Și chiar în primele meciuri după ce am ajuns la Miami am fost foarte stresat. Trebuie să intri pe teren, lucru pe care nu l-am făcut înainte, că intra Darren. Acum trebuia să intru pe teren și am fost un pic stresat: pot eu să o ajut cum trebuie? Mai fusesem pe circuit (WTA – n.n.) cu Alexandra Dulgheru cu un an înainte, dar acum eram puțin ieșit din circuit, din atmosferă.

Era și teama că s-ar putea să nu vă asculte sfaturile?
Nu, asta nu. Fiindcă Simona, între marile calități pe care le are, și trebuie menționată tot timpul, este marea capacitate de a prelua informațiile, indiferent de unde vin, dacă sunt utile. Deci niciodată nu o să ai o Simona, cum să spun eu, rău intenționată sau refractară la informații pe care ea le poate imediat înțelege și folosi. Aici este cea mai mare calitate a ei: totdeauna a luat decizii foarte bune în afara terenului, a reușit să facă pași înainte în carieră fără să țină seama neapărat de părerea celorlalți. Ea a luat decizii fără să țină seama uneori nici de părerea părinților. A făcut lucruri pe care ea le-am simțit, și puterea de a lua decizii este de fapt cel mai important lucru în tenis!

Era încăpățânată?
Este încăpățânată, dar nu are o încăpățânare dusă la nesfârșit, ci una care se bazează pe experiență, și pe domeniile pe care ea crede că chiar se descurcă.

Are profilul unui mare campion?
Da, sigur că-l are. Și aveți dreptate, în general toți campionii sunt încăpățânați. Altfel nu ai cum să mergi mai departe. Deci, revenind, nu mi-a fost frică că nu îmi va accepta sfaturile. Totul era ca eu să găsesc limbajul potrivit și să descopăr repede ce elemente noi au apărut în circuit, fiindcă în fiecare an apar lucruri noi în circuitul WTA: viteză de joc, jucătoare noi, tehnică și așa mai departe. Dacă dispari o perioadă din peisaj trebuie să te acomodezi din nou, să vezi ce trebuie să faci. Așa că dubiile au fost mai mult de partea mea, nu pe partea Simonei.

Simona nu se dă înapoi de la antrenament

Câte ore stați pe teren împreună cu Simona – pe zi, pe săptămână, pe lună?
E foarte greu de spus. Pentru că ai perioada de turnee în care, în funcție de câte meciuri joci într-o săptămână, ai încălzirea de jumate de oră, după care intri la meci. Deci într-o săptămână de turneu, dacă ajungi în finală stai ca timp efectiv să bați mingea cam trei ore; într-o perioadă pregătitoare poți să te pregătești și trei ore pe zi, deci poate fi o săptămână cu 20 de ore, într-o perioadă de Grand Slam, unde ai și o zi pauză, ai antrenamentul din ziua respectivă, care poate fi o oră-o oră jumate, plus încălzirea – deci nu este un număr clar și fix. Este de asemenea în funcție de starea jucătorului, de cum se simte, de energia pe care o are, de perioada în care te afli și de ajustările pe care vrei să le faci la joc.

Simonei îi place să se antreneze?
Îi place să se antreneze, da, dar până la urmă pentru ea nu cred că poate fi un antrenament mai bun decât meciul. Părerea mea ca antrenor, și toată lumea din echipă știe asta – sigur, mai bine o pun să joace un meci de dublu de o oră jumate, decât să fac un antrenament pe același timp. Sau un meci de la un turneu pregătitor, în loc să stau acasă, indiferent dacă pierde sau nu, fiindcă meciul și confruntarea sunt pentru ea determinante. Dacă vă referiți pe perioada de acumulări fizice, aici este perioada de încărcare, care se face iarna. Deci în principiu ea nu se dă înapoi de la antrenament, dar trebuie să rețineți că ea este foarte competitivă și-i plac confruntările. De aceea, cel mai bun antrenament pentru Simona e meciul, după mine!

În plus față de antrenamentul zilnic foarte probabil că aveți și ore de studiu al adversarelor, atunci când vă aflați într-un turneu. Vă mai rămâne vreun pic de timp liber?
Da, bineînțeles. Clar că ai. Dacă ne gândim la o zi de meci, ea începe cu încălzirea, bătutul mingii și încălzirea de meci, după care vine meciul. Care poate să dureze cât e – ai meciuri de trei ore, ai meciuri de o oră jumate, există recuperarea după meci, există conferințele de presă, mai nou obligatorii – deci tu trebuie să fii permanent acolo. Dacă începe meciul la ora 11, tu în mod normal la șapte jumate începi ziua și o termini undeva pe la ora trei-patru-cinci. După care, după cinci, până la masa de seară ai un pic de „timp liber”: studiezi adversarul vreo oră jumate, pentru a doua zi. Depinde dacă îl știi sau nu. Dacă e unul nou durează mai mult, dacă e unul cunoscut ai deja notițele, scoți notițele…

Aveți un caiet special?
Da, cu toate jucătoarele pe care le știu; mai vezi câte un video dacă nu ai văzut-o de mult timp, WTA-ul are toate meciurile înregistrate. Există mai nou o statistică făcută de SAP Analitics, care are contract cu WTA, cu toate datele despre jucători, statistic vorbind și acolo vezi toate informațiile despre jucători: unde servește, cum joacă, unde dă mingea, procentaj și așa mai departe, tot. Și studiezi un pic, după care se face masa de seară și, bineînțeles, că pe la opt-nouă ajungi să fii liber. Depinde de zi; sunt zile în care termini mai devreme, dacă nu ai meci.

Dar poți să ai meci și după-masa.
Bineînțeles, și atunci clar nu ai timp să faci nimic; ai dimineața mai liberă, dar fiind meci nu ai timp deloc, că te focusezi numai pe acest lucru. Deci, nu este nimic neplăcut, este o viața monotonă, plăcută în același timp, fiindcă nu te duci ca să ai timp pentru tine, timpul îl folosești pentru sportiv în general.

Important este să te simți util

Sunteți mulțumit de cât câștigați, domnule Dobre?
(sigur) Da. Pentru mine, și când lucram la alt nivel, nu banii au fost cei care m-au făcut să continui. Să câștig de asemenea natură încât să am un trai decent; nu am hobby-uri sau plăceri incredibile, n-am mașini scumpe. Dacă ar fi să o antrenez pe Serena Williams și să câștig un milion pe an, nu știu dacă aș fi mulțumit. Important este să fiu mulțumit în colaborarea pe care o am. Adică să știu că îmi fac meseria, că sunt cu adevărat util. Câtă vreme mă simt util, este OK.

După părerea dvs., care este procentul care-i revine unui antrenor de tenis atunci când eleva sa câștigă un meci sau un turneu?
Acest procent variază de la vârstă la vârstă. Deci cu cât ești mai mic, cu cât ești mai tânăr, cu atâta ai mai mare nevoie de antrenor ca să te învețe. Cu cât urci, cu atât procentul este foarte mic. La un mare campion, ce poți tu să-i adaugi în plus ca antrenor? Îi faci o tactică pentru acea zi, încerci să-l ții motivat… Eu cred că procentul scade de la un poate 60-70 la sută, dacă luăm un copil de zece ani, până la un 10, poate 5 la sută la un jucător în apogeul carierei. E părerea mea. Alții consideră că fără antrenor nu se poate, eu am altă teorie și am spus-o totdeauna: calitățile sportivului îl aduc să fie campion; diferența de locuri o face antrenorul. Dacă Simona Halep ar fi avut un cu totul alt drum, fără Firicel Tomai sau Dragu, când era mică, tot ajunge în prima sută. Cu și fără Cahill sau Dobre, urmând alt drum, cu alți antrenori să zicem. Doar pe calitățile ei ar fi fost poate 30 sau 50, fără să aibă vreun antrenor extraordinar. Cu antrenorul, mai bun sau mai rău, te duci și faci diferența! Un jucător care este, pe calitatea lui, numărul 150, cu cel mai bun antrenor nu va ajunge niciodată în primii 10. Părerea mea. Noi vorbim de calitățile care te fac să ajungi acolo, care înseamnă fizice, mentale, tehnice, motivaționale, educaționale și așa mai departe. Și toate dau o sumă. Această sumă îți dă valoarea ta; antrenorul vine și îți dă un plusvaloare. Dar nu poate niciodată să adauge așa de mult încât să te facă numărul unu în lume.

Puțină lume își aduce aminte că ați fost sfătuitorul Simonei și la Turneul Campionelor din 2014, la care Simona Halep i-a administrat acel uluitor 6-0, 6-2 Serenei Williams. Acum, la Wimbledon, ea a recidivat, ca să zicem așa… Pe mine m-a impresionat cel mai mult declarația Serenei care a spus „She played out of her mind”. Mi s-a părut fabulos.
Da, cam asta-i impresia. A jucat ca scoasă din minți…

Cum traducem asta, „ca scoasă din minți”?
A jucat ca-n transă, în românește. Tenisul este un sport în care trebuie să atingi nivelul maxim de concentrare. Deci, tu ești într-o transă. Ești într-un tunel în care nu vezi nimic decât mingea, simți totul, auzi foarte puțin din ce se întâmplă în jur. Acea stare nu e ușor de obținut. Ești cum ar veni pe un pilot automat, în care toate instinctele și reflexele funcționează la parametri maximi. Asta duce la asemenea meciuri incredibile. E o stare pe care nu o atingi tot timpul, e foarte greu, ar însemna să joci așa un an, doi, și nu există, n-ai cum, toată lumea joacă și mai prost. Ei, Simona a reușit exact în acel moment să găsească acea stare de grație, dacă vreți, în care toate instinctele și toată fibra ei să fie conectate la ceea ce are de făcut. Sunt mai mulți factori care sunt atinși: încredere, echilibru, satisfacție emoțională…

Cred că a și jucat cu o ambiție extraordinară!
Nemaivorbind. Ambiția este acolo, dar nu ajunge. Ai nevoie să te golești de orice frică, de orice sentiment ca să ajungi acolo. Să fii împăcat cu tine însuți…

Dar nu e vorba numai de meciul cu Serena, Simona a jucat extraordinar tot turneul, să nu uităm de meciurile cu Svitolina, cu Azarenka…
Da, tocmai prin aceste meciuri ea se apropia de acea stare pe care a avut-o la finală. Nu joci așa de la primele meciuri. Primele meciuri au fost bune, dar un pic mai grele. Pe când, pe final, toate au fost incredibile. Deci, fiecare meci a apropiat-o de această stare și i-a dat încredere și viziune. „Pot să fac asta, da, pot, merg mai departe…” Și a culminat cu finala. Au mai fost turnee de-a lungul timpului în care a atins aceste stări. Nu a fost un caz izolat. În general un jucător bun reușește în anumite momente să-și atingă, voluntar aproape, aceste stări.

A mai fost nevoie să-i spuneți câte ceva, să o mai sfătuiți înaintea unui meci cu Serena, pe care o știe atât de bine, au jucat de atâtea ori împreună?
Da, tot timpul vorbești un pic. Și mai faci și la antrenament, când bați mingea, mai faci câteva scheme. „Dai acolo, dai acolo, să fii atentă la asta…” Am dat un pic mai în spate returul, fiindcă Serena servea foarte tare pe primul servicivu. Faci lucruri care să te apropie mental de ceea ce vei avea de făcut. Și să ai încredere că le și poți face, că degeaba îi spun eu, și ea știe că trebuie să dea mingea de trei ori pe centru și a patra s-o dea pe linie lateral, dacă mâna nu ascultă. Trebuie să ai încrederea că poți să le faci, și repetându-le, și ieșind la antrenament, deja ești setat. Și ai încredere că poți să-ți faci tactica de joc. Idea era să joace cât mai multe retururi în teren, ca să o oblige la încă o minge în plus pe Serena. Care câștigă foarte multe puncte pe serviciu. Pe doi (al doilea serviciu – n.n.) trebuia să fie foarte agresivă, deci avea câteva repere foarte clare, de care s-a achitat cu brio și asta a fost și surpriza pentru Serena, care n-a reușit să se adapteze și să găsească alt plan de joc. Și cred că și dacă intra și reușea să lungească meciul, fizic n-ar fi putut rezista în setul al treilea.

Facem mici pariuri ca să o motivăm

La Madrid am asistat la o scenă cel puțin amuzantă: Simona stătea în picioare, dumneavoastră și Teo Cercel făceați flotări, iar ea le număra! De ce?!
(zâmbește) Avem tot felul de mici pariuri. Pregătirea de meci înseamnă pentru ea să intre în stare de concentrare, să prindă mingi (cele pe care le „scapă” din mână Teo Cercel, iar Simona trebuie să le prindă înainte de a atinge solul – n.n.), să aibă reflexe bune… Și în funcție de reușită, dacă le face pe toate, noi trebuie să facem flotări, dacă nu, atunci trebuie să facă ea ceva. Avem tot felul de chestii d-astea, sunt mici pariuri, ca să o motiveze. Uneori ne dă ea o înghețată…

Și câte flotări făceați, zece?
Nu, uneori 20-30-50, depinde cât de greu era exercițiul Simonei. E o provocare, dacă vreți, și pentru ea, și pentru noi.

Sunteți un bărbat emotiv? Întreaga planetă v-a văzut lacrimile în timpul festivității de premiere a Simonei la Wimbledon…
Da, sunt destul de emotiv. Din educație poate nu las să se vadă acest lucru, dar sunt momente care te marchează mai mult decât altele. Și da, ăsta a fost un astfel de moment, unul incredibil. Cum spunea și Darren, puțini ajung să fie acolo ca antrenori în lojă…

Poate fi momentul de vârf al carierei…
Exact. Nu știu, poate vom mai avea ocazia asta, depinde de Simona, dar Wimbledonul este ceva special și într-adevăr cu greu mi-am reținut lacrimile. Nu visam, mă gândeam să ajung poate la Roland Garros, noi crescând pe zgură asta era imaginea noastră, speram ca acolo să pot să ajut pe cineva, dar destinul a hotărât altfel.

Dar ați plîns!
Da, un pic. Erau emoții mari. Mai ales pe ultimele mingi, vezi că meciul merge în favoarea ta, dar până nu se termină… Să nu mai vorbesc despre festivitatea de premiere, poate și de acolo mi-au venit lacrimile, cum a vorbit Simona, a fost incredibil. A fost efectiv ca o mică prințesă care a venit și a vorbit perfect, de parcă starea de grație pe care au avut-o în meci a preluat-o și în discurs. Și a fost impresionant, iar acest lucru poate m-a marcat mai mult decât tenisul ei, pentru că știam că are mult de dat, trăiește cu intensitate anumite sentimente, dar nu totdeauna a găsit căile să le exprime. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost efectiv ca o descătușare și cred că a impresionat pe toată lumea felul în care a vorbit.

Simona n-a venit de nicăieri, a venit din Constanța!

Domnule Dobre, cum a fost posibil acest adevărat „fenomen Halep” în România? După cum spune Ion Țiriac, această fată a venit de nicăieri. Dvs. ce spuneți?
Nu putem să spunem că a venit chiar de nicăieri. În primul rând a venit dintr-o familie cu ceva rădăcini sportive și cu niște valori, care a crezut în ea. Fără o asemenea familie, era greu. Al doilea lucru a venit dintr-o Constanță care a dat mulți campioni. Stere (tatăl Simonei – n.n.) a făcut ceva sport și a fost destul de deștept ca să caute oameni care să o ajute, le-a dat mână liberă, ceea ce puțini părinți fac. Iar faptul că nu te bagi ajută foarte mult la dezvoltarea copilului.

De ce la Constanța?
Greu de spus. Poate oamenii sunt mai relaxați, poate sunt mai talentați… Poate, cum să spun eu, mediul ajută. Provincia în general a dat mulți campioni, și Bucureștiul a dat, dar în București viața este mai stresantă, și altele sunt reperele educaționale, sunt mulți factori care au influență. Dar nu a apărut de nicăieri, Constanța are tradiție, sunt antrenori buni, familia trebuie s-o punem pe primul plan, i-a dat valori și i-a dat posibilitatea să se dezvolte fără stres – fiindcă că se strigă la copii, nu sunt sprijiniți și când pierd, nu li se dă timp să se dezvolte –, iată avem doi factori poate primordiali în a face un jucător de tenis.

Mama, doamna Tania, a avut și ea un rol?
Mare de tot! Este exact opusul domnului Stere, care este mai vulcanic. Dânsa este mai liniștită, o liniștește și pe Simona, a fost de foarte multe ori cu Simona la turnee, când era mare, chiar au o relație foarte bună și este și acum un factor de echilibru total.

Recunosc că mi-e greu să înțeleg cum mama poate să reziste în tribună. Am crezut că se detașează, dar ea suferă mai mult decât Simona…
Este conectată permanent la joc. Chiar câteodată emoțiile o depășesc, cum a fost și în Australia, când o vezi că suferă (Simona a jucat accidentată în finală – n.n.), iar ca mamă este greu să vezi că copilul tău suferă, indiferent la cel nivel ar fi. Deci iată cei doi factori primordiali: familia și locul dezvoltare, locul unde se pun cărămizile jucătorului. După care, deciziile ei: ea a decis să vină la București și a venit; a vrut să-și facă operația (de micșorare a sânilor – n.n.), a făcut-o; a vrut să schimbe antrenorul, l-a schimbat… Deci familia, plus baza pusă la Constanța, plus educația primită înseamnă luarea de decizii, deciziile bune te duc înainte în carieră, pe calitățile pe care le ai, ai toate șansele să ajungi un jucător bun.

Simona este un exemplu de contra-teorie a științei antrenamentului!

După o pauză de mai multe zile de antrenament, revenită pe teren, am auzit-o pe Simona când spunea, evident în glumă, că i-a fost dor de toată lumea, mai puțin de Teo Cercel! De ce?
(zâmbește larg) Da, este o glumă. Cu Teo petrece cel mai mult timp, și acasă (la București – n.n.) când este. Relația lor este de asemenea natură încât se ajută permanent. Teo este un fel de manager-părinte-frate, ce vreți dvs. la un loc, și mai în glumă, mai în serios, îl cam vede în fiecare zi ore în șir. Nemaivorbind de antrenamente, noi vorbim de relația în general. Deci a fost o glumă care are și o parte de adevăr.

Bine, dar o „chinuie” bine, fiindcă ea a fost foarte bine pregătită fizic!
În primul rând o „chinuie” cât trebuie, despre asta este vorba. Nu neapărat mult. La Simona, după mine, și aici este un lucru pe care poate multă lume nu-l acceptă și crede că un campion trebuie să facă volum, la Simona mai puțin e mai bine! Are niște calități incredibile și dacă o lași să le folosească, fără să o bați la cap și doar să o pui în niște standarde teoretice – fiindcă mereu vorbesc cu Teo Cercel, spunând că ea este un exemplu de contra-teorie față de cărțile care-ți spun că trebuie să joci șase ore pe zi, să te antrenezi nu știu cum – Simona le contrazice pe toate! Datorită calităților ei; așa sunt sportivii de excepție. Pe care trebuie să reușești să-i antrenezi așa cum trebuie fără să-i destabilizezi și, cum să spun, să le anulezi anumite calități făcând lucruri greșite. Unul dintre principiile de bază pe care multă lume nu-l înțelege în antrenorat: înainte de a începe să faci bine, încearcă să nu faci rău! Și după aia vezi cât bine faci.

Puteți să îmi explicați gesturile uneori nervoase ale Simonei în timpul jocului, prin care vă îndeamnă, pe toți cei din lojă, să aplaudați?
Nu totdeauna. Gesturile nervoase sunt și de altă natură, de „lasă-mă-n pace” sau… Efectiv, sunt momente pe teren în care parcă nu-ți ajunge energia pe teren, sau simți că ești într-o poziție foarte grea. De unde, cui să te adresezi? Și atunci încerci să-ți cauți un suport, să auzi oamenii că te mai impulsionează, să simți că nu ești singură în bătălia aia, când vezi că adversara e mai puternică, sau mai puternică decât te așteptai, sau simți că tu nu mai ai resurse. Sunt lucruri normale, așa cum alții strigă la public când fac câte o minge bună, ea are nevoie să-și primească această energie din partea oamenilor care sunt în lojă, indiferent cine sunt ei, că-s părinți, că-s antrenori, indiferent. Un lucru normal, uneori interpretat greșit, mai ales la noi unde nu se merge în detaliu în spatele acestor gesturi și se crede, așa cum spuneau unii, că „și-a luat sclavi pe care-i plătește și stau acolo numai ca să aplaude”… Sunt lucruri destul de urâte la adresa unui sportiv sau a unei echipe; nimeni nu e sclavul nimănui și fiecare dintre noi din această echipă are ce să facă cu Simona, sau fără Simona. A fi cu ea este un privilegiu, dar în același timp meseria nu ți-o ia nimeni din mână dacă nu mai ești acolo. Deci nimeni nu stă obligat acolo, ci stă pentru că se simte bine, pentru că este într-o echipă care muncește, și stă pentru că are posibilitatea de a fi alături de unul dintre cei mai buni sportivi din lume.

Toată lumea tenisului a observat progresele din ultima vreme din jocul Simonei, ca și faptul că ea este mult mai calmă, mai sigură pe ea, mai încrezătoare. Care a fost rolul dvs. în această transformare?
Eu totdeauna, de când am început să lucrez cu ea, i-am punctat faptul că poate să se exprime mai bine pe teren. Dacă este mai liniștită, mai relaxată, dacă are încredere mai multă în talentul ei. Și că are, din punctul de vedere al bagajului tehnic, multe lucruri de oferit față de cea face ea acum. Și totdeauna i-am spus că starea de liniște și calm, și starea de încărcare pozitivă o fac să scoată din ea lovituri mai sigure, lovituri pe care adversara nu le așteaptă. Deci poate să-și valorifice mai bine talentul. Iar alt punct pe care i l-am punctat este că atunci când e bine pregătită și e în dispoziție de joc, e foarte greu să piardă meciuri. Când ea este la nivel maxim. Analizând toate celelalte adversare, puse cap la cap, poate să piardă meciuri – a mai și pierdut meciuri -, dar n-a pierdut fiind surclasată de adversar, poate e într-o zi mai proastă, poate cu un pic de ghinion – dar la momentul actual, Simona fiind într-o zi bună, este foarte greu să piardă. Este ceea ce i-am spus imediat ce am ajuns la Miami, să încercăm să lucrăm în această direcție, să fie mai stăpână pe ea, tocmai ca să-și folosească mai bine talentul.

Din punct de vedere tehnic, jocul Simonei se mai poate îmbunătăți?
Bineînțeles că se mai poate îmbunătăți, nu neapărat loviturile în sine, cât variația lor, precizia loviturilor, încrederea pe care o ai să le dai. Totdeauna există progres, și cum vă spuneam mai devreme tenisul progresează la 6-7 luni ca viteză, sunt jucătoare noi care vin cu tehnici bune, cu forță în plus, și totdeauna tu trebuie să te adaptezi. Iar Simona reușește lucrul acesta.

În sportul românesc trebuie să aibă loc o schimbare de atitudine

Credeți că vor fi urmări pozitive în tenisul/sportul românesc după uluitoarea demonstrație de excelență a Simonei Halep la Wimbledon?
(Oftează ușor) Asta a încercat și ea să spună, principalul mesaj de pe Arena Națională a fost „să avem mai multă încredere în noi, să fim mai pozitivi, să încercăm să nu ne tragem în jos.” Este un mesaj foarte bun, mai ales pentru sportul românesc care, din păcate, se zbate în mediocritate – pentru că încrederea și pozitivitatea sunt factori esențiali în a face performanță. În unele sporturi, sau în general în sportul românesc există desigur și alte probleme, dar în primul rând trebuie să aibă loc o schimbare de atitudine. Iar ea a punctat foarte bine aici. Și eu am făcut destule greșeli în munca cu copiii, i-am certat, am mai strigat la ei, sunt poate reminiscențe ale unui sistem în care noi am învățat, generația de astăzi are alte repere, și alte posibilități, trebuie să știi să-i atragi pe copii, să știi să-i faci să se simtă bine înainte să înceapă performanța, să le placă ceea ce fac. Eu sper că da, că exemplul Simonei va avea efect. Am încercat și cu alți jurnaliști să transmit că și presa, cei care analizează, sau formatorii de opinie sunt la fel de importanți, pentru că mesajul lor – indiferent de ce demonstrează sportivul – ajunge la toată lumea, fiindcă fără îndoială sportul este legat și de jurnaliști, este legat de structurile sportive ale țării. Ea a încercat, ați văzut, alături de Ion Țiriac să deblocheze situația de la federația de tenis, care nu are în continuare finanțare de la minister, dar a fost atacată de așa-ziși „oameni de bine” din tenis, care nu înțeleg că pentru un sportiv nu contează cine e acolo (în fruntea federației – n.n.), pentru sportivi contează să fie ajutați. Și Simona s-a antrenat la Centrul Național de Tenis, și ea a mai fost ajutată când era junioară, lucruri de care generația actuală nu se poate folosi, fiindcă banii sunt blocați la minister. Ori ea încercă să deschidă niște porți, să schimbe anumite mentalități, tocmai pentru a ușura un pic drumul celor care vin din spate.

Demersul ei va fi auzit și de guvernanți?!
Off. Eu mi-am spus mereu punctul meu de vedere, chiar dacă unora nu le place. La ora actuală foarte multe resurse sunt împrăștiate într-o direcție care n-are legătură cu dezvoltarea sportului. Bani sunt, dar nu sunt direcționați ca lumea. Eu personal am trăit la Tenis Club, am trăit la Steaua, am trăit în cluburi școlare, SS 2 sau SS nu știu cât, aceste cluburi există, au structuri funcționale, dar nu funcționează cum vrem noi; terenurile sunt închiriate la x sau y, nu mai există acei profesori care chiar fac în bază pentru salariul pe care-l iau de la minister orele cu copiii, acele ore gratuite în care descoperi talente, nu mai există acele turnee care erau plătite de club (deplasările copiilor – n.n), nu mai există acele campionate… Eu țin minte că jucam și pe la Oradea, era un circuit Arad-Oradea-Cluj sau Timișoara, era un circuit în care exista un punctaj general al tuturor cluburilor, deci fiecare meci conta, un meci la consolare sau chiar un set câștigat, putea să facă clubul tău să câștige. Era o emulație totală. Acele lucruri nu mai există. Aici, la „Pescariu”, prin relația pe care o avem cu ministerul – lumea spune că Pescariu nu face nimic, dar puteți să scrieți: avem turnee cu școlile sportive din toată țara -, nu vine nimeni, efectiv nu mai vin copii. Nu vin! Nu mai sunt aduși. Nu mai există acele secții de tenis – care pe hârtie există. Avem selecții – dar sunt profesori la școli care nu îndeamnă copiii să vină la selecții; de lene, nu știu de ce. Deci, după mine Ministerul Sportului are toate pârghiile, prin federații, prin cluburi și prin cluburi sportive școlare – împreună cu Ministerul Educației – să îmbunătățească această activitate. Și e foarte simplu. Domnul Țiriac se va ocupa, și e foarte hotărât să îmbunătățească, inclusiv prin niște centre, vom vedea de unde va avea bani, să facă acele centre de performanță, și prin țară, deci nu numai la București, și să încerce să atragă copiii – în prima fază gratuit, talentele – urmând ca după aceea, prin sponsorizări și prin alte resurse, vom vedea care vor fi ele, să poată să mai crească câteva generații de sportivi în spatele Simonei și a generației actuale.

Ne apropiem de sfârșit, deși aș putea să mai stau încă multe ore de vorbă cu dvs. Povestiți-mi puțin despre planurile de viitor ale dvs. alături de Simona. Atât pentru anul în curs, cât și pentru cel viitor – care este, nu-i așa, unul olimpic…
Exact. Deci anul acesta, când am ajuns la Miami și vorbeam un pic de obiective cu Simona, a fost destul de clar în ce a spus: OK, am câștigat Grand Slam, am fost numărul unu, în primul rând vreau să mă dezvolt ca jucător și ca om, poate cu mai puțină presiune dar păstrând munca, vreau dacă se poate să câștig Cupa Federației, și poate la anul să câștig o medalie olimpică. Deci astea erau obiectivele, în mare. Bun, n-am reușit să câștigăm Cupa Federației, dar a ieșit un alt Grand Slam, are în cap medalia olimpică de la anul, sigur va juca nu numai simplu, dar și dublu și dublu mixt – e deja vorbit cu Horia, poate vor încerca să joace amândoi chiar la US Open -, indiferent care va fi, vrea o medalie. Pentru anul acesta obiectivul era să se califice din nou la Turneul campioanelor, care e deja aproape realizat; din 2014 ar fi deci al șaselea an la rând, ceea ce foarte puțini au reuși; plus, dacă va fi din nou numărul unu, dar ea nu are acest obiectiv în mod special, știe cum e, știe cum se simte. Pe termen un pic mai lunguț, și-am și vorbit deja, vrem să păstreze cât mai mult această stare de liniște pozitivă pe care a avut-o în ultimele săptămâni, pentru viitor. Bineînțeles că n-ai să poți s-o păstrezi tot timpul, dar cred că această stare a ajutat-o foarte mult. Și poate va reuși în momentele grele să-și aducă aminte de ea și s-o păstreze. Și făcând acest lucru, sigur va mai juca câțiva ani la nivel foarte înalt.