„Când am ajuns la federație, mi-am dat seama că sclavia nu s-a abolit!”

Dumitru Graur: Domnule președinte, peste puține zile se împlinește anul din când ați fost ales în fruntea federației de ciclism. O federație cu multe probleme în trecut, lipsită de finanțare, aproape desființată! Cum se prezintă astăzi Federația Română de Ciclism?
Alexandru Ciocan: Suntem ca în acea poveste cu Făt Frumos, care crește într-un an câți alții în zece, iar eu am îmbătrânit într-un an cât alții în zece (zâmbește). Cred că acum federația este bine, iar partea frumoasă este că sportivii chiar beneficiază de condiții mai bune de pregătire. Am avut un buget un pic mai mare, avem o susținere din partea unui sponsor puternic (Auchan – n.n.), care ține în primul rând Turul României. Cu el am avut un contract pe cinci ani, la anul va fi ultimul an și din cauza asta suntem puțin speriați, că nu știm încă dacă-l vor prelungi sau nu; noi sperăm să-l prelungească. Pot să vă zic că în acest moment, când îmi luați acest interviu, avem patru echipe naționale, cu staff cu tot, răspândite prin lume, în patru direcții diferite. Avem echipa de velodrom în Canada, după ce sportivii au venit de la o competiție din Israel, la Tel Aviv; avem echipa de mountain bike în Cehia, la o Cupă Mondială, după ce în week-end-ul trecut au fost în Germania; avem echipa paralimpică în Belgia, la Campionatele Europene – și ea vine din Germania, de la altă competiție; iar astăzi de dimineață a plecat lotul de juniori de șosea, în Serbia. Suntem așa, prezenți peste tot!

Bine că aveți fonduri pentru a susține o astfel de activitate.
Cât avem, susținem. După aceea, o să vedem ce facem – mai schimbăm o sută de euro (râde puternic). Așa cum făcea pre vremuri românul…

Ciclismul ca moștenire de familie

Ați fost unul dintre cei mai cunoscuți cicliști români în ultimele decenii, multiplu campion naţional cu nenumărate participări la Tururile României, Greciei, Bulgariei şi Turciei. După retragerea din activitate ați fost antrenor, organizator de competiţii de şosea, dar şi comentator de ciclism pe postul Eurosport. Dar, ca să o luăm de la început, cum ați ajuns la ciclism, domnule Ciocan?
(zâmbește) Dumneavoastră știți, dar nu vreți să spuneți.

Vă las pe dumneavoastră.
Pentru că am moștenit din familie pasiunea pentru ciclism. Tatăl meu (Constantin Ciocan – n.n.) a fost ciclism adevărat, nu cum am fost eu, a fost locul 4 la Mondiale, locul 9 la Jocurile Olimpice de la Tokyo 1964, nu cele de anul trecut. Pe vremea aceea erau cicliști adevărați: Moiceanu, Dumitrescu, Cosma, Rusu, mai apoi Teodor Vasile, Sălăjan, Romașcanu. Eu am prins o perioadă de trecere, imediat după Revoluție, când România sportivă a intrat într-un mic colaps, nu mai erau bani, s-a înțeles puțin greșit democrația – și am ales ciclismul în detrimentul baschetului. Mama a făcut baschet de performanță, tot la nivel mare, a ieșit pe locul 3 în Liga campionilor europeni, dar mie îmi plăcea mai mult ciclismul. Mi se părea că dacă te julești, dacă cazi și te lovești, te poți mândri cu lucrul acesta. Pot să zic că pentru mine a fost o cale normală. Ceea ce mă miră puțin acum, la 44 de ani, este că toată viața mea se învârte în ciclism. Tot ce fac eu are directă legătură cu ciclismul: comentez ciclism, acum sunt la federație, organizez ciclism și lucrez și la un magazin de biciclete!

Tot nu mi-ați spus cum ați ajuns la ciclism.
Prin tata, m-a târât după el! Eram „copilul de trupă” al lotului național – tata fiind și antrenorul lotului, și vă dați seama, pasiunea asta a venit mâncând. În fiecare zi stăteam cu cicliștii, cu campionii României din acei ani; eram înalt, pe la 12-13 ani eram cam cât cei mai scunzi din lotul național, așa că le puteam folosi bicicletele. Și le mai furam bicicletele! Pe acea vreme toți aveau același fel de bicicletă, nu era ca acum, o operă de artă, de aia mă lăsau să mai o iau, că nu se puteau întâmpla prea multe. Apoi, la 15 ani, tata mai avea nevoie de un junior la campionatele naționale, era acea probă de contratimp pe echipe, în patru, și lui îi lipsea cel de-al patrulea. M-a luat la un antrenament de probă, se pare că m-am descurcat bine, și de atunci s-a dus naibii și școala, și viața mea (zâmbește).
De ce ați spus că o bicicletă este o operă de artă?
În ultimii ani, efectiv prețurile au explodat, dar nu numai prețurile, ci mai ales calitatea oferită de acea bicicletă. O bicicletă pe care o vedem în Turul Franței costă undeva între 12 și 15 mii de euro. Măcar o mașină bună second hand ți-ai putea lua cu banii ăia! Din punctul meu de vedere nu se prea justifică acei bani, însă asta este piața și nu avem ce face, ne aliniem la ea. La o astfel de bicicletă nu mai există cabluri la vedere, nu mai există frâne normale, sunt frâne pe disc, nu mai există decât componente de carbon, 90 la sută cred sunt astfel de elemente, e foarte ușoară. Și foarte rapidă! Aproape nu mai poți face comparație cu cele din trecut. Dacă înainte o medie orară de 45 km părea fantastică, acum eu și cu grupul meu de amatori mergem cu o medie de 45 km la oră. Pentru că ne ajută materialul.

Într-o federație, 80 la sută este birocrație

În momentul în care ați devenit președinte, presa v-a înconjurat și v-a chestionat în legătură cu proiectele dvs. Cât ați reușit să împliniți din angajamentele pe care vi le-ați luat atunci?
Trebuie de la început să înțelegem cu toții că sistemul de stat este cu totul altceva decât majoritatea s-ar putea aștepta. Este, zic eu, un sistem puțin atipic. Proceduri, legislație… Viața mea a decurs cam așa: întâi am fost sportiv, apoi sportiv și antrenor – o viață foarte ușoară, nu-mi dădeam seama de ce prietenii mei nu aveau timp în mijlocul zilei să bea o cafea cu mine; eu având multe ore la dispoziție! După care m-am retras din zona ciclismului de performanță, am devenit organizator de competiții, dar din nou eram stăpânul propriului meu timp. Ei, când am ajuns anul trecut aici (la federație – n.n.), mi-am dat seama că sclavia nu s-a abolit (râde). Este foarte complicat, este o viață care din păcate se concentrează 80 la sută pe birocrație și doar vreo 20 la sută pe performanță. Mai ales că vorbim de o federație mică, cu doar șase angajați. Șase angajați și jumătate, că avem și pe cineva cu o jumătate de normă. Cert este că sportivii au în acest moment condiții mai bune ca înainte. Evident că treburile nu merg perfect, cred că ar mai trebui să angajăm încă 5-6 persoane, ca să putem respira și noi. Și nu vorbesc decât de stafful federației. De multe ori și eu fac muncă de secretară.

Înțeleg că antrenorii federali nu fac parte din stafful federației.
Nu. Dar avem antrenori buni, care sunt remunerați. Aici să zicem că o ducem relativ bine. Avem un antrenor federal angajat, plus antrenorii loturilor naționale care sunt plătiți pentru fiecare acțiune în parte. Ca să nu piardă din salariile pe care le au la cluburi, sau unde sunt angajați, la noi sunt plătiți cu ziua. Și sunt foarte mulțumiți. Vă spun că lucrul acesta se întâmplă pentru prima oară în istoria federației. În rest, pe plan sportiv, se vede că se fac niște pași, însă știm cu toții că linia se trage la campionatele europene, mondiale, sau o dată la patru ani la Jocurile Olimpice. Noi traversăm o perioadă foarte norocoasă. Îl avem pe acest sportiv Vlad Dascălu de la mountain bike, care a venit pe locul 7 la Jocurile Olimpice, locul 4 la Mondiale și de curând a ocupat două locuri 3 la Cupa Mondială. El este văzut acum, inclusiv de COSR, ca o medalie sigură la Paris 2024.

Ei, așa să fie!
Eu aș merge mai departe, aș zice că are o medalie deja de gât – dacă nu se întâmplă evident ceva urât, vreo accidentare -, și se poate bate pentru aur. Plus că, dacă ni se aliniază planetele, am mai putea califica încă patru sportivi la Jocuri! Încă unul la mountain bike, doi la șosea și unul la velodrom. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru o federație mică, cum suntem noi. Gândiți-vă, deja cinci sportivi dintr-o delegație a României care probabil nu va număra mai mult de 50 de sportivi, în cazul cel mai bun. Dintre competițiile pe care le organizăm aș vrea să remarc Turul României, care este o cursă extrem de vizibilă, Turul Sibiului și Turul Ținutului Secuiesc, făcut chiar acasă la domnul ministru Novak.

E foarte greu să te antrenezi pe șosele

Spuneți-mi cam câte cluburi de ciclism există în țară, și câți cicliști de performanță?
Noi avem un tabel foarte bine pus la punct. Avem aproximativ 150 de cluburi, cu peste o mie de sportivi legitimați. Însă din acești o mie de sportivi, cam jumătate sunt sub 14 ani. Și nu-i putem numi încă sportivi de performanță. Refuzăm să-i numim așa, fiindcă deja avem o mare problemă cu părinții. Sunt părinți ai copiilor de 10-11 ani care vor campionate mondiale, vom maximum pentru copii lor. Și aceia sunt de fapt niște copii fără copilărie. Bănuiesc că părinții își trăiesc niște frustrări prin pielea copilului, și nu mi se pare deloc ok. Un copil trebuie să mai mănânce și o acadea și să piardă vremea pe stradă, nu doar la pregătire, la antrenament și apoi înapoi la școală… Dar avem totuși din ce în ce mai mulți sportivi legitimați, în ciuda faptului că ciclismul de șosea nu este deloc ajutat de autorități, de șoselele pe care le avem în România. Cel puțin în București, unde sunt foarte mulți cicliști de șosea, n-ai efectiv unde să ieși la antrenament. Unde să-i duci, spre Giurgiu, care e un drum național?

Cam câți cicliști de performanță sunt în București?
O sută, o sută cincizeci. Din toate departamentele ciclismului: mountain bike, șosea, velodrom, și mai nou disciplinele înființate destul de recent, Gravity se numesc, formate din down-hill – asta înseamnă biciclete foarte mari, de aproape 30 kg, cu suspensii de motocicletă; te sui cu telecabina și-ți dai drumul la vale, cât se poate de repede. Apoi enduro, care este o combinație între mountain bike și down-hill, cu mici porțiuni de urcare, și BMX-ul – cei care sar pe socluri și pe trepte, poate i-ați văzut cu niște biciclete mici, roți solide și care fac tot felul de giumbușlucuri. Și la fel este și trialul, care este acea probă de echilibristică, să te sui pe un cub enorm, pe ceva la înălțime, probă care există și la motociclism…

Există competiții de masă care sunt în afara federației

Am să vă întreb ceva și mai greu: știți cam care ar fi numărul cicliștilor amatori în România?
Noi am început să licențiem și amatori. Pentru că odată ce facem cupe naționale și campionate naționale pentru amatori, trebuie să știm cine se înscrie și dacă sunt sănătoși din punct de vedere fizic. În momentul în care eliberăm o licență, o legitimație către un sportiv, în prețul deloc mare al acelei legitimații – între 70 de lei pentru copii și 150 de lei pentru adulți -, intră și o asigurare medicală. Din partea federației. Pentru a obține această licență, amatorii trebuie să vină cu o trimitere de la medicul de familie, să arate că sunt apți din punct de vedere fizic. Iar juniorii, copii și sportivii de performanță, de la medicul sportiv. Altfel federația nu eliberează. Pe lângă acești amatori licențiați, care sunt vreo două, trei sute, mai sunt încă vreo două, trei mii care nu fac această procedură fiindcă există și competiții de masă la care poate participa oricine. Aceste competiții ies din sfera federației, se plătește o taxă și poate participa oricine. Noi ca federație vom încerca încet, încet să intrăm pe sub pielea organizatorilor, pentru a-i aduce pe toți către noi. Bineînțeles că ar fi bine și pentru federație, că va încasa mai multe taxe, dar până la urmă și noi oferim acea siguranță atât organizatorului, prin avizul pe care îl dăm, dar și sportivului prin licență și asigurare medicală.

Este ciclismul un sport iubit în România?
(mică pauză de gândire) Sunt subiectiv, eu zic că da. Dar am să încerc să vă vorbesc din altă poziție, nu din poziția celui de la federație și a unui fost ciclist, ci a comentatorului de la Eurosport. Și pot să vă spun că există grupuri imense pe Facebook, omniprezente la competițiile de ciclism transmise de Eurosport, care trăiesc la maximum momentul. Acum Turul Italiei, Turul Ungariei spre seară, Turul Franței peste o lună, ei efectiv își fac dușmani sau prieteni doar în mediul online. De exemplu, dacă nu ești de acord că Indurain este cel mai bun, pe loc devii dușmanul lui. Dacă postezi o poză cu fotografia și semnătura, ești fratele lui pe viață. S-a creat o comunitate în jurul transmisiilor noastre, iar șefii Eurosport din Franța au remarcat acest lucru și ne-au spus să facem tot posibilul să o ținem cât mai aproape de noi. Adică să nu ne schimbăm stilul de comentariu

Sunteți trei comentatori.
Suntem trei, și fiecare este diferit. Eu am venit cu informații din interior, Manolo (Emanuel Terzian – n.n.) a venit cu expertiză geografică și culinară. Studiază continuu, este cel mai tocilar om pe care l-am văzut. Iar Jean (Andrei Comșa – n.n.) vine din partea de ziaristică și știe să bage bățul prin gard. El nu te lasă să comentezi monoton, dacă tu zici albă, el zice neagră, și nu c-ar crede neapărat în chestia asta, ci pentru că știe cum să dea drumul discuției.

Aș fi curios să aflu cam ce audiență au comentariile voastre.
Odată ce, alături de fotbal și de tenis, ciclismul este unul dintre sporturile premium ale postului, audiența ar trebui să fie acolo. Snookerul în schimb a mai pierdut din audiență și asta se vede și în numărul de ore pe care i-l acordă acum Eurosportul.

Cu Vlad Dascălu federația a câștigat premiul cel mare!

Un coleg de breaslă a susținut cu ceva vreme în urmă următoarele: „Ciocan este un profesionist desăvârșit și reprezintă marea șansă pentru ca România să înceapă să însemne ceva în acest sport. În ultimii ani, aparițiile lui Eduard Grosu, Serghei Țvetcov și Vlad Dascălu au fost mai degrabă rodul întâmplării, al valorii individuale și al șanselor primite de aceștia în afara granițelor României. Cu Alex în fruntea federației, există toate premisele ca la nivel intern tinerele talente să fie altfel susținute și să aibă, în viitor, un climat propice performanței.” Iar eu întreb: așa e?!
Mă măgulește această descriere, dar este foarte complicat. Și ați atins un punct sensibil. Într-adevăr, Vlad Dascălu, Țvetcov, Grosu reprezintă produsul familiei lor, sau altor țări. Vlad Dascălu s-a format în Spania. Părinții lui au ajuns atunci când el avea vreo 9 ani, a început târziu, când el avea vreo 16-17 ani, este un fenomen. Ca să știți, la primele competiții internaționale el a mers pe o bicicletă luată de la un prieten. Este chiar un fenomen. Și antrenorul lui mărturisește că n-a văzut până acum așa ceva! Pentru noi e ca și cum ai câștiga la Loto premiul cel mare. Serghei Țvetcov este un moldovean naturalizat, dar care s-a format în România. El încă de când era junior a făcut parte dintr-o echipă din Câmpulung Muscel. Probabil a plecat când și-a dat seama că în Moldova nu are șanse de afirmare, deși provine dintr-o familie bună. A avut marea șansă să câștige la Loteria vizelor, s-a dus în Statele Unite și de acolo cariera lui a luat-o în sus. În ce-l privește pe Edi Grosu, și tatăl lui a făcut ciclism, ca și tatăl meu, a fost la Zărnești antrenorul lui, are o răutate pozitivă cum eu n-am mai văzut. El nu înțelege ce înseamnă să pierzi sau să vii pe locul doi. Ar fi în stare să te „omoare”, ca el să câștige, în sensul bun, să zic așa. Să te mănânce! Iar această calitate i-a permis să semneze cu echipe foarte mari. Însă, într-adevăr, în spatele celor trei, deși există acum o generație extrem de valoroasă, încă nu avem pe nimeni care să prindă o echipă profesionistă. Avem câțiva sportivi de 20-23 de ani foarte buni, Emil Dima, Șerban Luncan, Adi Marcu – sunt sportivi care deja au prins niște echipe în afară, dar sunt echipe oarecum la granița dintre a fi bun și foarte bun. Iar ei trebuie să facă acel pas. În plus, noi avem trei echipe continentale în România, asta înseamnă prima categorie de echipe profesioniste, echipe care-și remunerează sportivi. Una dintre ele este integral românească, Mentorise se numește (de la „Men-to-rise”, oameni care se ridică – n.n.) și este formată din cei mai buni tineri români, între 20 și 23 de ani. Dar au mare nevoie de susținere, de experiență măcar un an, doi, pentru a prin de acel „tupeu” al campionului. Alte două echipe sunt Novak Team, cea a domnului ministru Eduard Novak, și Giotti Victoria.

Ce înseamnă a fi un ciclist bun? Să ai picioare bune e suficient?
Tatăl meu zicea că dacă ai picioare și n-ai cap, degeaba. Sau dacă ai cap și n-ai picioare, la fel. Eu cred că este vorba de un cumul.

Ca să nu mai vorbim de inimă!
Cred că prin picioare se înțelege și inima, înseamnă în fapt organismul întreg. Dar eu aș mai adăuga câteva calități. Cred că de la părinți poate pleca jumătate din ce-ți trebuie pentru performanță, anume educația. Fiindcă dacă nu ești educat să perseverezi, să muncești și să fii umil, atunci nu ajungi nicăieri. Din păcate acum este o perioadă în care părintele își împinge de la spate copilul puțin iresponsabil. Sigur, fiecare părinte își vede copilul ca pe o icoană, ca pe cel mai mare campion, și nu este deloc obiectiv. Niciodată un părinte va spune „da, copilul meu e mai slab ca cel al vecinului”. Și aici noi trebuie să vedem cum gestionăm, pentru că antrenorii trebuie să se impună în fața părinților. Să-i învețe că trebuie să aibă răbdare, să nu grăbească performanța.

Concursuri disputate online

Spuneți-mi câte ceva despre competiția pe care dumneavoastră ați inventat-o, anume Road Grand Tour. Am aflat că în 2020 s-a desfășurat și online. Cum e un eveniment ciclist online, că nu înțeleg.
Să vă spun despre ce este vorba. În 2013 mi-am încheiat activitatea sportivă. Și mi-am zis că eu voi fi salvatorul ciclismului. Dacă știam ce mă așteaptă mi-aș fi retras gândul. Pentru că voiam să ofer tinerilor cicliști ceea ce n-am avut eu ca sportiv: competiții multe, frumoase, colorate și cu bani! Noi când alergam la un concurs ni se aducea diploma la mașină, nici măcar nu exista un podium, și plecam cu ea acasă. Am căutat împreună cu un prieten un nume potrivit și am găsit „Road Grand Prix”. După un an am primit o scrisoare oficială de la Bernie Ecclestone, patronul Formulei 1, care m-a amenințat cu un proces, fiindcă „Grand Prix” este strict legat de automobilism. Asta ne mai trebuia! Imediat am contactat un prieten avocat, mi-a făcut o scrisoare de scuze, mi-am șters contul de Facebook, site-ul și am schimbat în Road Grand Tour. Cele mai multe evenimente le-am avut, în zece orașe diferite, prin 2016-2017-2018. Doar că nu era viață, eram tot timpul pe drumuri, parcă eram într-o caravană de nomazi, ne deplasam tot timpul cu steaguri, cu dube, cu de toate. Erau curse de exemplu de 100 km, în jurul Zalăului, la Castrul Porolissum, unde era sosirea, pe o pantă grea de tot. 15 la sută pe ultimul kilometru! Erau și cicliști profesioniști, și amatori. Altfel n-am fi putut susține cursa. Taxele de înscriere sunt plătite de amatori, iar banii sunt folosiți parte în organizare, iar altă parte în premiile sportivilor profesioniști, că ei din asta trăiesc. Cel mai mult am avut 450 de participanți, la Seciu, lângă Ploiești. Este o cursă clasică, să-i zicem, toată lumea o așteaptă. Dar a venit pandemia și a trebuit să stingem puțin flacăra. Și ne-am întrebat ce să facem pentru a menține această comunitate de cicliști. Există acele rulouri, dacă vă aduceți aminte, pe care acum câțiva ani sportivii se antrenau. Mai nou a apărut trainerul. Scoți roata din spate de la bicicletă, fixezi acest aparat în locul roții tale, iar acest aparat îți transmite pe tabletă, pe telefon sau pe ceas diferiți parametri: putere, viteză, absolut tot. Doar balanțul bicicletei nu există. Evident că se folosesc aplicații. Și poți să îți faci un traseu, simțind în pedale dacă urci sau cobori. Am fost și am filmat traseul de la Crama Seciu, l-am pus pe această aplicație, și am avut 300 de participanți în cursă, fiecare pedalând acasă, în pandemie!

Francezii de la Auchan n-au vrut decât Turul României

Spuneți-mi mai multe despre Turul României, o competiție inițiată în 1938, reluată după război, dar întreruptă mulți ani după Revoluție. Aveți un program pentru dezvoltarea acestei tradiționale întreceri?
Noi am avut un noroc destul de mare cu actualul ministru, fostul președinte ale federației (Eduard Novak – n.n.), care în 2018 îmi pare, nu cred că mă înșel, a reușit să semneze un contract cu Auchan. Un contract foarte bun, pe cinci ani. Auchan nu a vrut altceva decât Turul României. Dar ne-au scos efectiv ca federație din conul de umbră în care ne aflam. Fiindcă acea infuzie de bani evident că este folosită la Turul României, dar mai rămân bani și pentru a te ocupa de performanța altor loturi. Să zicem echipa națională de copii; îți rămân cinci mii de euro, cu care poți să-i trimiți la un campionat european, și deja este un mare câștig. Cum văd eu menirea Turului României. Această întrecere ar trebui să fie emblema federației noastre. Pentru că este o competiție pe care o știe toată lumea. Este șansa sportivilor români de a se remarca și de a obține contracte cu echipele din străinătate care participă la Turul României. Eu recunosc că în Turul României parcă aveam 20 la sută în plus față de Turul Bulgariei, de exemplu, eram mai puternic. Stimulează sportivii români. Și cred că ar trebui să atragă atenția și altor parteneri către federație. Pentru că își pot face o imagine bună în acest mod. Vă spun ceva: dacă nu intervenea pandemia, și anul acesta războiul, cred că am fi mărit Turul României cu două sau trei etape. În momentul acesta noi avem cinci etape plus un prolog. Este de categorie 2.1. Asta înseamnă că pot veni inclusiv echipele din Turul Franței! Dacă nu cumva este sub demnitatea lor, sau dacă n-au alt program. Dar legal pot participa. Anul acesta se desfășoară între 5 și 11 septembrie.

În privința ciclismului paralimpic România are un demn reprezentant în chiar ministrul Sportului, dl. Carol-Eduard Novak. Cum apreciați performanța sa la Tokyo 2020?
Nu ne-am înțeles perfect, domnul ministru și cu mine dintotdeauna. Am avut evident dezbateri pe anumite subiecte. Însă din punct de vedere sportiv, și vorbesc prin prisma profesionistului din ciclism, Edi a scos un timp extraordinar la Tokyo. Dintre toți sportivii români, unul singur l-ar fi putut învinge pe Edi pe cursa de velodrom cu urmărire individuală 4 km! Și vorbim de un om de 46 sau 47 de ani, în cazul domnului ministru.

Cine ar fi cel care l-ar fi putut învinge?
Este cel pe care noi sperăm să-l putem califica la Olimpiada de Paris, în 2024, Daniel Crista de la Steaua. Pe toți ceilalți Edi i-ar fi bătut, în pofida handicapului său de la un picior. Iar asta spune totul despre sportivul Eduard Novak. Și mi se pare extraordinar lucrul acesta, fiindcă el n-a mai avut viață sportivă după ce a devenit ministru, n-a mai avut timp, toate antrenamentele lui s-au desfășurat într-o cameră de hotel, pe acel trainer, și cu toate astea a reușit să scoată o medalie de argint. Efectiv fabulos! Noi mai avem un sportiv foarte bun la paraciclism, Teodor Matican, este la alt grad de invaliditate, cu probleme neurologice, aleargă pe tricicletă, anul trecut a ieșit de două ori pe locul al doilea la Europene, și cred că are șanse ca la Mondiale să prindă un podium.

Vom avea într-o bună zi și noi un concurent în Turul Franței sau în cel al Italiei?
A fost cât p-aci. Edi Grosu trebuia să ia startul în Turul Italiei. Cu trei zile înainte a aflat că este bolnav de mononucleoză, o boală ascunsă! Era pe lista finală a echipei Drone Hoper, fosta Androni Giocatolli, care este cea mai bună echipă din Italia și una dintre cele mai vizibile din lume. De această boală afli greu, nu-ți dai seama decât că nu ești la maximum formei sportive. Și așa a pierdut Grosu participarea în acest an. Să sperăm că se va revanșa în anii care urmează.

Interviu publicat în numărul 101 al revistei „Sport în România”.

”Felicit noua conducere a Federaţiei Române de Ciclism, cu Alex Ciocan preşedinte şi un consiliu echilibrat, cu oameni dedicaţi, care au arătat dăruire şi profesionalism în activitatea lor. Mă bucur enorm că în sfârşit Federaţia de ciclism poate intra în legalitate şi îşi poate continua proiectele. Le urez mult succes, profesionalism şi multă dăruire pentru ciclism, un sport de valoare internaţională şi olimpică.” – Carol-Eduard Novac, ministrul Sportului – iunie 2021