Un nou set de tactici pare să apară în lumea fotbalului, iar unul dintre exemple este reprezentat de cea mai recentă victorie a Barcelonei în faţa lui Real Madrid.
Recent s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Schimbările istorice în tactică se petrec în timp: se zvoneşte că o echipă face lucruri neobişnuite („spun că atacantul central joacă la mijlocul terenului”), după care urmează un meci în care schimbările tactice se dovedesc decisive şi sunt acceptate drept o nouă fază în dezvoltarea fotbalului (Nandor Hidegkuti a distrus Anglia când a înscris trei goluri în victoria Ungariei cu 6-3 pe Wembley, în 1953).
Recent, odată cu dezvoltarea televizărilor, s-a putut urmări evoluţia unei echipe şi a unui meci anume (de exemplu, Lionel Messi distrugând Real Madrid din poziţia de fals număr 9).
Acum două săptămâni, am văzut ceva neobişnuit: o formulă 3-1-4-2 a echipei Universidad de Chile, care a câştigat manşa tur a Copei Sudamericana în faţa celor de la Liga de Quito. Mai văzusem înainte sisteme 3-3-2-2 şi 3-3-1-3 – de obicei la echipele lui Marcelo Bielsa – dar aceasta, cu fundaşii laterali împinşi atât de sus şi cu mijlocaşul la închidere transformat aproape în fundaş central, este ceva cu totul nou.
Trei bărbaţi şi jumătate şi Protocolul Rwanda
Dar Tom Legg, pe care îl consider cel mai bun tactician din Africa de Est, mi-a confirmat faptul că şi Rwanda a folosit sistemul 3-1-4-2 în repriza a doua a semifinalei Cupei Cecafa, jucată în faţa Sudanului. Deşi Rwanda conducea cu 1-0 în prima repriză, schimbarea de sistem a Sudanului de la 4-4-2 la 4-2-3-1 a oferit ultimei reprezentative spaţii mai mari de atac şi a ajutat-o să egaleze în minutul 68.
Selecţionerul Rwandei, sârbul Milutin Sredojevic, l-a scos imediat din terenul pe fundaşul central de 17 ani Emery Bayisenge şi l-a înlocuit cu un mijlocaş de aceeaşi vârstă, Andrew Buteera. Buteera este considerat, în mod normal, mijlocaş de creaţie, dar aici a avut rol defensiv, echipa trecând în modulul 3-1-4-2. Aşa cum subliniază şi Legg points, a fost o decizie contra-intuitivă: dacă adversarul te depăşeşte pe flancuri, ultimul lucru pe care ar trebui să-l faci ar fi acela de strânge echipa şi mai mult. Însă Rwanda a preluat controlul zonei centrale, iar Buteera şi doi mijlocaşi laterali, Jean-Claude Iranzi şi Eric Gasana, au găsit spaţiile necesare pentru a crea faze de atac. Astfel, Olivier Karekezi a reuşit să înscrie golul victoriei din unghi, cu 13 minute înainte de final.
Această mutare a fost una surprinzătoare – o formaţie similară a fost aliniată în aceeaşi zi atât în Ecuador, cât şi în Tanzania. Dar cea mai mare surpriză a apărut la Madrid, unde aceeaşi formulă, uşor modificată, a decis soarta lui „El Clasico”. Ca şi cum regizorul M Night Shyamalan ar fi regizat un documentar despre tacticile în fotbal, iar virusul 3-1-4-2 ar fi circulat necontrolat pe tot globul.
Aşa cum s-a văzut, „El Clásico” l-a determinat pe Pep Guardiola să schimbe, încă din prima repriză, uşor ciudatul sistem 4-3-Cesc Fábregas-2 cu care începuse partida. Acesta l-a împins pe Dani Alves în poziţia de mijlocaş dreapta, pentru a putea controla incursiunile lui Marcelo şi pentru a-i opri, astfel, sprijinul lui Cristiano Ronaldo, o decizie care l-a ajutat să nu mai pretindă că ar fi fundaş de meserie, ceea ce nu este oricum. Mai ales când joacă pentru Brazilia.
Astfel, Carles Puyol a trecut pe post de fundaş dreapta, iar Sergio Busquets s-a retras în postura de al doilea fundaş central. Gerard Piqué a devenit fundaş central dreapta, ceea ce i-a permis să-l dubleze pe Puyol la Ronaldo atunci când era nevoie, în timp ce Alexis Sánchez s-a transformat într-un atacant central foarte mobil (un număr 9 fals, dacă vreţi, dar cu mişcări laterale, în loc de cele longutitudinale). Messi a acţionat precum un număr 10 clasic, Iniesta a trecut în partea stângă, iar Fabregas s-a retras mult mai aproape de Xavi Hernández. Iniţial, echipa părea a fi un 4-2-3-1 fluent, ca şi cum Barça intenţiona să joace în acelaşi sistem cu Real, dar beneficiile adevărate au devenit clare.
De multe ori se trece cu vederea rolul cheie al lui Busquets în iniţierea atacurilor Barçei, dar el este mereu acolo: dacă un jucător are probleme la construcţie, trimite întotdeauna mingea înapoi la Busquets. Dacă blochezi soluţia de salvare, poţi induce neliniştea. Dacă ataci jucătorul metronom, întreaga orchestră pierde din ritm. Jose Mourinho a surprins multă lume când a optat pentru un 4-2-3-1 în loc de 4-3-3, dar asta i-a permis să preseze cu cinci oameni, lăsându-l pe Lassana Diarra să apere fundaşii. Asta a dus la deschiderea scorului, dar şi la destabilizarea Barcelonei.
Retragerea lui Busquets, însă, i-a acordat acestuia timp şi spaţiu. Retras din prima linie, acesta putea să dea din nou formă luptei. A fost un risc, deoarece Mesut Ozil a rămas liber, dar acesta este un playmaker de modă veche, un tip care are nevoie de timp pentru a lua o decizie. De obicei, asta este o calitate, dar în situaţia dată, Busquets a avut timp pentru a-l bloca. Suntem obişnuiţi să-l vedem pe Busquets coborând în postura de fundaş central; în cazul de faţă, însă, el a făcut exact opusul, urcând la mijloc din postura de fundaş. Probabil că acesta este rezultatul logic pentru această echipă, care alternează între trei şi patru fundaţi mereu: ajunge să aibă o apărare de 3 oameni şi jumătate.
Primele principii
Dar există o logică şi mai profundă, care ar putea fi prezisă. Atunci când Jack Charlton a făcut, după Cupa Mondială din 1994, celebrul comentariu conform căruia fundaşii sunt cei mai importanţi jucători de pe teren, acesta s-a referit la faptul că atunci când se întâlnesc două echipe de 4-4-2, fundaşii sunt singurii jucători cu un adversar direct. Aceştia sunt speciali deoarece sunt cei care au timp şi spaţiu pentru a da formă jocului.
Fotbalul a evoluat iar predominarea sistemelor 4-2-3-1 şi 4-3-3 arată că fundaşii au deseori adversari direcţi. Asta poate duce la dueluri tactice fascinante – Roberto Carlos vs David Beckham în victoria lui Real Madrid pe terenul lui Manchester United, 3-1 în 2003, Theo Walcott vs Danijel Pranjic în victoria Angliei, cu 4-1, din Croaţia în 2008, Michael Essien vs Cristiano Ronaldo în finala UEFA Champions League din 2008, Gareth Bale vs Maicon în victoria lui Tottenham cu Inter, de sezonul trecut – dar asta înseamnă şi că spaţiul rezervat automat fundaşului nu mai este garantat.
Aşa că unde a dispărut acel spaţiu? Dacă o echipă joacă cu patru fundaşi în faţa uneia cu un singur atacant (sau cu un 9 fals), cel puţin unul dintre fundaşii centrali este în plus. Este mai uşor pentru un vârf să alerge 10 metri pentru a bloca un fundaş central decât atunci când aleargă 30 de metri, dar doi fundaşi centrali care ţin un singur vârf ar trebui să obţină mai mult spaţiu pentru unul dintre ei, acesta putând să avanseze cu mingea cel puţin până când vine la pressing un mijlocaş advers.
Acum doi ani, am sugerat că îl vom vedea tot mai des pe Piqué urcând cu mingea până lângă Busquets; de fapt, s-a întâmplat exact invers, deoarece Busquets s-a retras până lângă Piqué (cheia constă în influenşa lui Bielsa asupra lui Guardiola; vizionarul argentinian, o sursă de inspiraţie şi pentru antrenorul lui Universidad de Chile, Jorge Sampaoli, are obiceiul de a retrage mijlocaşii în apărare, la fel cum face şi cu Javi Martínez la Athletic Bilbao). Efectul este acelaşi, un fundaş central care urcă din apărare, un playmaker din centrul defensivei.
Bineînţeles că nu este ceva nou. Putem să ne întoarcem la Martim Francisco, antrenorul lui Vila Nova, un club din Nova Lima, oraş aflat la 30 km de Belo Horizonte, din anii 1950. Acesta l-a trimis pe mijlocaşul stânga Lito pe postul de „quarto zagueiro” – al patrulea fundaţ – un termen încă folosit în Brazilia pentru un fundaş central care urcă la mijlocul terenului. Mai evident, îl avem pe Franz Beckenbauer şi o întreagă generaţie de „libero”, din anii 70 şi 80 şi până la Miodrag Belodedici şi Matthias Sammer in anii 90. Sammer a fost ultimul jucător de acest gen, iar postul de „libero” nu mai există de vreo 15-20 de ani, fiind eliminat de influenţa lui Arrigo Sacchi şi de preferinţa pentru jocul la pressing.
Germania, în general, a răspuns greu jocului la pressing, motiv pentru care Volker Finke a avut atât de mult succes cu Freiburg. Christoph Biermann a declarat în publicaţia „Der Ball ist Rund” că, în ciuda tuturor greşelilor sale, Berti Vogts a adus echipei naţionale a Germaniei filozofia jocului la pressing (Borussia Dortmund a presat feroce sezonul trecut, iar Bayern a fost foarte incomodată de liniile avansate ale lui Augsburg, în înfrângerea recentă pe care a suferit-o în faţa acestei echipe).
Un mediu al schimbării
Iată de ce rolul lui Busquets este atât de fascinant – acesta facilitează crearea unei apărări cu trei oameni şi jumătate într-un sistem de pressing. Aşa cum am spus, există un precedent, care se găseşte, deloc surprinzător, tot la Barça: Dream Team-ul lui Johan Cruyff, de la începutul anilor 90, juca adesea în sistemul 3-1-3-3, la fel ca şi Olanda lui Guus Hiddink. În varianta lui Cruyff, Ronaldo Koeman era acel jucător, deşi chiar şi Guardiola a evoluat pe această poziţie de multe ori; la Euro 96, Hiddink l-a aşezat în această poziţie chiar pe Clarence Seedorf.
Astfel, Guardiola s-a întors la rădăcini, deşi este o diferenşă clară între rolurile lui Koeman şi Busquets, cel puţin vizavi de modul în care se aşează adversarii acestora în teren. În timp ce sistemul 3-1-3-3 al lui Cruyff se baza pe filozofia lui Rinus Michels, conform căreia trebuie să ai acelaşi număr de fundaşi cu atacanţii adverşi (situaţie în care Koeman era liber până când adversarii atacau pe flanc, moment în care acesta se retrăgea ca şi fundaş central), cel gândit de Guardiola, cel puţin la meciul cu Real Madrid, este puţin diferit. Busquets a stat retras (la fel ca şi Koeman, mai retras decât mijlocul advers, dar mult mai retras decât Koeman, deoarece curentul general al trecerii de la un sistem de trei fundaşi la unul de patru este că primul val al mijlocaşilor adverşi are tendinţa de a juca mingea mai sus) şi a urcat exact în momentul în care playmakerul advers intra în joc.
Iar asta ne aduce la un al moment în care am văzut acest gen de apărare, chiar în Super Cupa Spaniei. Prin aplicarea primelor principii în vederea blocării unui număr 9 fals, este logic să joci cu trei fundaşi şi să-l hărţuieşti pe falsul număr 9 cu jucătorul care ar trebui să ocupe al doilea post de fundaş central, fie că el este fundaş sau mijlocaş defensiv. Exact asta l-a pus Mourinho să facă pe Ricardo Carvalho în faţa lui Messi, acesta având ceva succes, deşi rezultatul nu i-a fost favorabil Realului. Astfel, încă o dată s-a folosit sistemul cu trei fundaşi ţi unul suplimentar, care nu rămânea, însă, acolo mereu.
Astfel, avem parte de patru exemple de echipe care joacă sistemul 3-1-4-2, fiecare având un motiv diferit. Pentru Real Madrid, scopul a fost acela de a elibera un jucător, cu scopul ca acesta să-l marcheze om la om pe Messi. Pentru Universidad de Chile, scopul a fost acela de a acoperi terenul, astfel încât fundaşii laterali să urce la mijloc. Rwanda a dorit să preia controlul zonei mediene cu ajutorul numărului mare de jucători din acea zonă. Iar în ceea ce o priveşte pe Barcelona, s-a creat spaţiu pentru conducătorul de joc. Dacă există patru rute separate către o singură soluţie, înseamnă că nu există o singură cauză.
De ce acum? Totul se rezumă, ca de obicei în tactică, la spaţii. Răspândirea sistemelor cu un singur vârf sau fără vârf de atac arată că, în ultimul deceniu, unul dintre fundaşii centrali a fost în plus. Până la un punct, acest sistem este destul de util, aducând o acoperire mai bună în defensivă. Dar acest jucător în plus poate face lucruri mult mai interesante, iar fotbalul abia începe să le exploreze.
Jonathan Wilson, editorialist The Guardian
Traducere: Catalin Fainisi