EDITORIAL | Fără optimism de paradă

Dumitru Graur

Sportul românesc a intrat într-un an nou, căruia i se mai spune şi “preolimpic”. Pe 2018 l-am atârnat în tolba amintirilor, şi la urma urmei nici nu prea am avea de ce să-i rezervăm un loc pe rândul din faţă, atâta vreme cât momentele strălucitoare, să le zicem medalii în competiţiile de avengură, au fost extreme de rare. Statisticile sunt mai mult decât edificatoare în ce priveşte subţirimea, de la un an la altul, a recoltei de medalii la campionatele mondiale pentru sporturile olimpice, în anii care preced anul preolimpic: 14 în 2005, 9 în 2010, 6 în 2014 şi doar 4 în 2018, cu numai doi ani înaintea Jocurilor de la Tokio. Laureaţii mondiali ai sporturilor olimpice, puţini, din anul trecut au fost canotoarele Gianina Beleagă şi Ionela Cozmiuc – aur la dublu vâsle categorie uşoară, scrimera Ana Maria Popescu – argint la spadă individual şi încă un cuplu de canotori, Marius Cozmiuc (soţul Ionelei!) şi Ciprian Tudosă – argint la două rame, în fine halterofilul Nicolae Onică – bronz la cat. 96 kg. Şi atât!

Au trecut decenii de când n-am mai avut medalii mondiale la câteva dintre sporturile olimpice importante, 7 ani la scrimă, 8 ani la gimnastică, 44 de ani la handbal (!), 17 ani la atletism şi tot 17 la înot, 19 ani la box, 33 la lupte (!), 43 la tenis de masă (!) şi 52 de ani la tir (!!)… Iar laureaţii mondialelor, se ştie, devin automat favoriţi la câştigarea atât de preţioaselor medalii olimpice, într-un concurs parcă din ce în ce mai exclusivist. Mai avem noi astfel de favoriţi? Răspunsul la această întrebare retorică poate fi aflat, măcar parţial, analizând cu atenţie obiectivele asumate de federaţiile naţionale în privinţa participării la JO 2020. “Cu mai mult de şase medalii, într-un optimism maximal, nu o să ne putem întoarce de la Tokio”, spunea nu cu foarte mult în urmă domnul George Boroi, secretarul general al COSR, după ce a ascultat angajamentul federaţiilor olimpice. Găsim aici genul de realism care întristează, dând în acelaşi timp măsura situaţiei chinuite în care se găseşte sportul românesc.

La cârma sportului a venit de curând un alt ministru, domnul Constantin Bogdan Matei, care a avut de altfel amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre în paginile care urmează. Nu mă îndoiesc o clipă de bunele şi foarte bunele intenţii ale domnului ministru, un om venit din sport, care ştie pe pielea lui ce înseamnă efortul fizic şi cât poate cântări o victorie. Deşi este evident că nimeni nu poate face minuni într-un timp atât de scurt, şi că “beneficiază” de o moştenire grea, e clar că bilanţul de la sfârşitul Jocurilor Olimpiadei 2020 va fi trecum cumva, cu bune şi rele, şi în CV-ul domnului ministru! Cu alte cuvinte, fiindcă-i urăm să rămână în funcție până atunci, va trebui să răspundă pentru locul pe care ne vom afla în clasamentul pe naţiuni, fără ca să-şi mai amintească cineva de deceniile în care sportul a fost privit cu prea multă detaşare de către autorităţi, ca să nu spunem altfel, creându-se premisele regresului actual. Să sperăm totuşi că reprezentanţii României vor izbuti un an preolimpic de excepţie, care să ne dea mai multe speranţe pentru marele eveniment sportiv mondial din 2020.
În încheiere, în absenţa unui clasament oficial al primilor 10 sportivi români pe anul care a trecut (ce păcat că MTS a renunţat la acest lucru!), Sport în România s-a decis să îşi asume acest rol, poate şi pentru a dovedi că sportivi valoroşi încă există în ţara noastră:

Simona Halep (tenis)
Cristina Neagu (handbal)
Beleagă/Cosmiuc (canotaj)
Ana Maria Popescu (scrimă)
Robert Glinţă (înot)
Ionuţ Radu (fotbal U21)
Mihai Mihuţ (lupte)
Ovidiu Ionescu (tenis de masă)
Nicolae Onica (haltere)
Raluca Strămăturaru (sanie)

Un clasament poate subiectiv, dar care are totuşi calitatea de a ne da speranţe pentru anul preolimpic în care am intrat. În rest, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca cineva să vină cu minunata și strălucita idee de a sădi încă de azi seminţe pentru JO 2028!