Încheiem un nou an. Cu bune și rele, cu bucurii și necazuri, cu speranțe și cu deziluzii. Finalul de an coincide însă și cu o cifră aniversară pentru revista Sport în România, care a ajuns la numărul 75 al apariției sale lunare. Conceput în vara anului 2013, primul număr al revistei noastre a văzut lumina tiparului în octombrie, având pe copertă o stea care abia se ridica: Simona Halep! Performanțele jucătoarei de tenis i-au dat tot dreptul de a ne mai „ocupa” încă de patru ori, de atunci încoace, coperta I a revistei.
Cu alte cuvinte, sunt mai bine de șase ani de când Sport în România rezistă pe piața tot mai restrânsă a printului indigen. Și nu oricum. Lună de lună, timp de 75 de luni acum, revista și-a căutat subiectele exclusiv din aria sportului, evitând tabloidizarea și vulgarizarea sa. N-am scris niciodată, nici un rând despre Gigi Becali, nu am intrat niciodată în conflict cu nimeni, n-am căutat scandalul și porcăiala, n-am avut niciodată fete îmbrăcate sumar și nici „descoperiri senzaționale”. Noi ne-am selectat subiectele căutând cu ardoarea performanța sportivă din orice domeniu, subiecte prea des uitate de alții, sau poate că astfel de subiecte ne-au căutat pe noi, fiindcă am știut întotdeauna cum să le primim și să le prezentăm.
Astăzi, întreaga colecţie a revistei noastre, aşezată în stivă, puse unul peste altul toate cele 75 de numere apărute din Sport în România, măsoară 25 centimetri în înălţime. Fiecare revistă are cam 4 milimetri în grosime şi cântăreşte 250 de grame. Cu totul, în jur de 19 kg. Şi peste 6 ani de eforturi, din octombrie 2013 până astăzi. Sunt 5.100 de pagini tipărite în total, cu foarte multe nopţi nedormite şi incertitudini, cu satisfacţia unei munci care continuă şi cu aprecieri aproape la unison pentru reuşita noastră.
Încet, încet, Sport în România a devenit unica „revistă de cultură şi educaţie sportivă” prezentă pe piaţa tipăriturilor din ţara noastră, o revistă de tip quality dedicată sportivilor şi adevăraţilor iubitori ai sportului românesc. Vă asigur că numai noi ştim de câte eforturi a fost nevoie pentru a asigura revistei, lună de lună, o difuzare decentă în special prin contractele încheiate cu diferite structuri sportive, pentru a obţine fonduri care să ne permită să mergem mai departe, să strângem banii necesari pentru următoarele numere. Şi aşa au trecut 75 de luni în şir, aproape fără să ne dăm seama cum am îmbătrânit cu alţi șase ani.
Dacă ne uităm, cum să zic, doar pe deasupra, cei 25 centimetri în înălţime ai colecţiei n-au cum să dezvăluie nimic din conţinutul ei, din sutele de articole, reportaje, analize, portrete de campioni, bilanţuri, proiecte tematice pe domeniul sportului, editoriale, sau miile de fotografii care au ilustrat toate paginile revistei. Este evident că presa nu se poate cântări în kilograme, nici măsura în centimetri sau metri liniari. Dar „greutatea” ei este măsurabilă prin succesul de care se bucură, prin numărul de exemplare tipărite şi vândute, ca şi prin continuitatea acestui proiect.
Și aș vrea acum să le aduc mulțumirile mele colaboratorilor, celor care au dus greul din punct de vedere editorial în toți acești ani: începând cu redactorul șef Daniel Ion și cu art-directorul Liviu Țîncu, apoi foarte dedicații gazetari Alexandru Enciu, Cristian Vlad și Marius Huțu, plus excelenții fotoreporteri care sunt Răzvan Păsărică și Sabin Malișevschi. O mână de oameni în fapt, alături de care am lucrat cu succes atâta vreme, fără a-i uita însă nici pe tipografii de la Art Print, în frunte cu atât de priceputul și răbdătorul Marcel Ceparu.
Poate că unora li se pare că plătesc prea mult 15 lei pentru o revistă, odată pe lună. Le răspund că pe alte meleaguri, o revistă glossy de 68 de pagini nu costă niciodată doar 3 euro, dar la fel de adevărat este că presa şi-a revenit cam peste tot în lume, după căderea accentuată din timpul crizei 2008-2010. Cam peste tot, dar nu şi în România!, ţară care şi-a distrus sistemul naţional de distribuţie şi în care ziarele şi revistele au dispărut de pe piaţă într-un ritm accentuat. În care scandalul, bârfele şi băşcălia sunt la rang de regine ale presei, fie ea scrisă sau vorbită. Astfel pe piaţă au mai rămas cel mult ziarele tabloide şi un sigur cotidian de sport, rezistând cu stoicism asaltului mediului online, alt duşman de moarte al presei clasice.
Tocmai de aceea, daţi-mi voie să fiu mândru la acest ceas aniversar că revista Sport în România a reușit să crească până la înălţimea de 25 cm în cele 75 de numere lunare, traversând peste șase ani de zile prin deşertul tot mai accentuat al presei naţionale. Și va continua!