Editorial

A trecut multă apă pe Dunăre de când l-am văzut şi descoperit pentru prima oară pe Hagi. Era încă junior şi uimea lumea fotbalului românesc cu calităţile şi defectele sale deopotrivă, aici amintind încăpăţânarea şi o oarecare lipsă de comunicare, probabil mai curând izvorâtă din timiditate. Anii au trecut şi Gică Hagi a devenit ceea ce ştim bine acum, adică foarte probabil cel mai bun jucător din lume la CM ’94 şi un stindard al echipei naţionale. Apoi a venit plecarea din iarbă, cu lacrimi şi regrete, dar şi începutul urcuşului pentru tânărul antrenor Hagi. Venită prea repede, numirea sa la cârma selecţionatei naţionale a fost un eşec extrem de dureros pentru întreg fotbalul românesc, care a pierdut uimitor o calificare pe care a avut-o la îndemână la CM 2002, iar ea după părerea mea ne marchează şi astăzi. Temporar, Hagi ieşea din scenă pe uşa din spate, deloc caracteristic pentru întreaga sa carieră. S-au scurs atunci fluvii de cerneală care deja anunţau finalul, la bază fiind şi postulatul conform căruia un foarte mare jucător nu ajunge decât în foarte rare cazuri şi un mare antrenor. Şi totuşi, iată ce scriam în Gazeta Sporturilor în noiembrie 2001, deci cu peste 15 ani în urmă: „… acum, Gică are deja o experienţă cîştigată. Experienţa eşecului şi cea a greşelilor asumate. Cînd a devenit antrenor, Hagi a început un drum cu totul nou, pe care se găsesc o mulţime de obstacole: suferinţă, nopţi albe, întrebări chinuitoare, ba chiar umilinţă în faţa presei şi a ziariştilor care o compun. Tot el susţine că mai departe merg numai cei cu adevărat tari, cei care rezistă. Îl cred în stare pe Hagi să continue!”

Şi Hagi chiar a continuat. A încercat o vreme în Turcia trecând pe la Bursaspor şi Galatasaray, a ajuns tocmai la Poli Timişoara şi pentru o scurtă şi la fel de nefericită perioadă la Steaua lui Becali, pentru a începe în 2009 un proiect unic în fotbalul mondial, şi îmi asum integral această afirmaţie! Nicicând şi niciunde nu s-a mai pomenit din câte ştiu ca un fost uriaş fotbalist de performanţă să-şi investească întreaga avere, câştigată cu atâta trudă pe teren, într-un proiect care se apropia mai mult de vis decât de realitate. Hagi a făcut-o. A investit milioane de euro pentru a demonstra că drumul pe care a apucat va fi cel câştigător, a devenit preşedinte, patron şi antrenor totodată, o altă premieră în fotbalul mondial în cunoştinţa mea. Şi a câştigat! La doar 8 ani de la înfiinţarea sa în liga a III-a a fotbalului nostru, Viitorul devine campioana ţării! (În paranteză fiind spus, eventualitatea ca echipa constanţeană să piardă titlul la TAS mi se pare mai curând o glumă dintre cele mai proaste!) Mai mult, în spatele echipei de „seniori” (pun ghilimelele ştiind că Viitorul a avut cea mai mică media de vârstă dintre toate campioanele continentului european!) se află o întreagă Academie de copii şi juniori, creată şi finanţată tot din banii lui Hagi, un bazin de jucători care va putea alimenta şi în anii care vin echipa „mare”. Şi nu numai pe ea, fiindcă trebuie să reamintim aici că Viitorul a devenit campioană chiar şi după ce şi-a vândut pe sume frumuşele câţiva dintre cei mai buni jucători ai săi: Ianis Hagi (Fiorentina), Florin Tănase (FCSB), Răzvan Marin (Standard Liege)… Şi alţii vor urma!

Recitind rândurile de mai sus, observ abundenţa de semne ale exclamării, lucru în general de evitat. Dar ele mi-au fost în fapt dictate de excepţionala performanţă a lui Gică Hagi (vezi pag. 16-20), care nu are termen de comparaţie în fotbalul mondial. Chiar mai important, victoria lui Hagi reprezintă o lecţie pe care cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor a predat-o tuturor compatrioţilor. Este lecţia umilinţei şi a luării de la capăt, a tenacităţii şi curajului (poate nebun, pe alocuri), lecţia perfecţionării în meserie şi a continuităţii unui proiect. Aşa cum ştim, fotbalul românesc – ce spun eu, întreg sportul românesc, mai curând – nu este în stare de multă vreme să gândească măcar un proiect de dezvoltare pe mai mulţi ani, darămite să-l şi înfăptuiască. Este însă ceea ce a reuşit Hagi aproape de unul singur, de multe ori împotriva tuturor. Felicitări, Gică!